Holocaustul în România şi în teritoriile noastre istorice

Evreii din România au început să joace un rol semnificativ din punct de vedere demografic, economic şi cultural, abia începând cu sec. XIX, cu sosirea aşkenazimilor (evrei provenind din Germania, Polonia, Rusia şi fostul Imperiu Austro-Ungar, adică din Europa Centrală şi Orientală).

 

 

 

Conform recensământului oficial din 1930, în ţara noastră existau 756.222 de evrei. Într-un document elaborat de Ministerul pentru Minorităţi în 1939, se specifică :

“La recensământul făcut în 1930, numărul tututror evreilor din România a fost, potrivit statisticii făcute pe baza acestui recensământ de 758. 222 de suflete, adică 4,2 % din populaţia totală a ţării. De remarcat că acest procent de 4,2 % este calculat după religia declaranţilor, fiindcă după neam acest procent a fost numai de 4%. Deci un procent de 0,2 din evrei s-au declarat de altă origine etnică “.[1]

Majoritatea populaţiei din România trăia în mediul rural. Evreii trăiau însă într-o majoritate covârşitoare la oraş, după cum o atestă acelaşi document: “  […] recensământul din 1930 a  stabilit că din totalul populaţiei evreieşti din România, o populaţie de 90 % se găseşte la oraş“.

Evreii erau bogaţi şi influenţi, făceau afaceri şi multe plângeri, nejustificate. În raport se precizează : “  În aceiaşi măsură plângerile evreilor împotriva pretinselor restricţiuni de ordin economic nu-şi pot găsi o justificare fiindcă aceste măsuri sunt dictate de nevoia imperioasă de a stăvili acţiunea de înstrăinare a comerţului şi industriei româneşti, care se găseşte într-o proporţie de 50 % în mâinile străinilor“.

Într-un document intitulat Evreii în România, de Vasile Stoica, se scrie: “ Evreii din România sunt imigaranţi; unii dintre ei au intrat în ţară la sfârşitul secolului XVIII, pe când marea majoritate a sosit în România abia în decursul  secolului XIX.

Sunt două feluri de evrei în România: Spanioli şi poloni.

Evreii spanioli abia sunt aproximativ 60.000 de inşi;dânşi au imigrat din Salonic şi Constantinopol în decursul jumătăţei a doua a secolului XIX şi s’au stabilit în Bucureşti, Brăila, Galaţi şi Constanţa. Dânşii constituie încă şi astăzi comunităţi separate, având propriile lor tradiţiii şi propriile lor rituri religioase.

Enorma majoritate a evreilor din România vine dela nord; aceştia au intrat din Galiţia şi din fosta Rusie: din vechiul teritoriu al Poloniei. Imboldul principal pentru emigrare le-a fost dat pe deo parte de către războaie şi împărţirea Poloniei, pe de altă parte de către deschiderea comerţului pe Dunărea de jos“.

Despre evreii din Basarabia, el scrie:

“ Întâii evrei au sosit în Basarabia în aceia vreme ca şi cei din restul Moldovei, de oarece Basarabia până la 1812 nu era decât partea răsăriteană a acestui principat. Către sfârşitul secolului XVIII, după împărţirea Poloniei, între evrei s’a pornit o mişcare generală de emigrare spre sud, spre ţărmul Mărei Negre. Numărul lor a crescut fără întrerupere în Moldova şi Basarabia, cu atât mai mult că guvernul rusesc începând cu anul 1835 nu le-a mai dat voie să circule decât în unele provincii vestice ale Imperiului şi a stabilit o zonă bine definită, în afară de care evreii nu aveau voie să facă nici un comerţ important. (…)Astăzi evreii formează peste 10% din populaţia provinciei. Toţi sunt industriaşi sau negustori“.

Colonelul american L. G.  Ament, care a cercetat despre presupusele persecuţii ale populaţiei evreieşti în Bucovina şi Basarabia, emise de către aceştia în lume, a declarat în cadrul unui interviu publicat în ziarul Universul din 27 martie 1927 :

“ În timpul acestei călătorii, am stat de vorbă cu mai mulţi români şi cu mai mulţi israeliţi. După serioase cercetări m-am convins că svonurile privitoare la atrocităţile săvârşite împotriva populaţiei evreieşti, erau absolut nefondate.

Pe de altă parte, toţi israeliţii cu care am stat de vorbă, afară de unul, mi-au afirmat că sunt trataţi cu multă dreptate de autorităţile române şi că trăiesc în deplină înţelegere cu populaţia ţării. “

 

 

 

Într-o cuvântare rostită în Parlament, la 212 decembrie 1931, în numele Gărzii de Fier, Corneliu-Zelea- Codreanu declara că populaţia evreiască “ este o populaţie duşmănoasă pe pământul ţării. Antisemitismul său se manifesta acerb. El a susţinut: Pentru mine este clar şi precis: inteligentă sau neinteligentă, parazitară sau neparazitară, morală sau imorală, această populaţie este o populaţie duşmană aci pe pământul ţării, şi eu înţeleg să lupt împotriva ei prin toate mijloacele pe cari mi le va pune la dispoziţie mintea, legea şi dreptul meu românesc. “ [2]

La 13 ianuarie 1938, regele Carol al II-lea, referindu-se la chestiunea evreiască, o consideră “ cea mai importantă problemă din România“.[3]

Peste câteva zile, la 21 ianuarie, la Bucureşti se dă Decretul-lege nr. 169, privind revizuirea cetăţeniei evreilor înscrişi în registrele de naţionalitate ale comunelor. Astfel, prin aplicarea acestei legi, 225. 222 de persoane şi-au pierdut cetăţenia română devenind apatrizi, adică 36,50 %  din totalul celor revizuiţi. Acestea au fost considerate străine şi supuse obligaţiunilor controlului străinilor. Dar criteriile de pierdere a cetăţeniei au fost de cele mai multe ori neîntemeiate.

La 10 august 1938, un grup de intelectuali români din Iaşi a adresat regelui Carol al II-lea un protest împotriva excluderii avocaţilor evrei din baroul local. Ei aminteau că în Constituţia ţării se stipula: “ Toţi cetăţenii români, fără deosebire de origine etnică şi credinţă religioasă, sunt egali înaintea legii, datorându-i respect şi supunere. “

Într-un document elaborat de Ministerul Pentru Minorităţi, intitulat “ Problema evreiască în Noul Regim Constituţional“, se scrie: “ Cât priveşte legea revizuirii cetăţenilor guvernul se găsea  în faţa unor constatări precise de fraude săvârşite de către un important număr de evrei, intraţi în ţară după 1918 şi trecuţi în listele cetăţeniei  fără a avea nici un drept la aceasta, fie din neglijenţa organelor însărcinate cu aceste operaţii, fie prin cooperarea acestora şi fraudarea legilor în vigoare“.[4]

La 1 decembrie, Decizia Rezidentului Regal al Ţinutului Suceava, George Alexianu, interzicea evreilor ca în “ viaţa publică şi pe stradă să vorbească altă limbă decât cea românească“.[5]

În acest timp, în Germania nazistă se declanşase deja barbaria împotriva evreilor. La Kristallnacht ( Nopatea sticlei sparte ), pe 9noiembrie, evreii au fost atacaţi şi proprietăţile lor vandalizate în întreaga ţară. Au fost ucişi aproximativ 100 de evrei, 30.000 au fost trimişi în lagăre de concentrare, 7000 de magazine au fost vandalizate şi 1668 de sinagogi distruse (aproape toate sinagogile din Germania).

Constantin I. Karadja, diplomat în cadrul Ministerul Afacerilor Străine, referindu-se la excesele comise pe teritoriul celui de-al Treilea Reich în noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1938,  împotriva evreilor, arăta că: “ În ceea ce priveşte situaţia cetăţenilor noştri nearieni, am început să strâng materialul necesar. În fiecare zi îmi sosesc noi poveşti de jale. Unele prăvălii au fost complet distruse, împreună cu locuinţele particulare ale proprietarilor, marfa fiind sistematic distrusă împreună cu mobilierul prăvăliilor şi obiectelor casnice şi chiar rufăria victimelor. În alte cazuri, unde prăvăliile erau închise cu gratii de fier, nu s-a putut pătrunde, numai geamurile şi firmele luminoase sau de sticlă fiind nimicite. “

Consulul general român a precizat: “  Un lucru este cert şi anume că mai toţi evreii titular de paşapoarte româneşti vor fi siliţi, într-un fel sau altul, să părăsească în scurt timp Germania. Devine din ce în ce mai greu pentru acest oficiu a obţine din partea poliţiei germane, revocarea sau cel puţin amînarea unor ordine de expulzare. Dacă nenorocitul expulzat nu este primit în România, sau în vreo ţară extra-europeană, este ameninţat cu închiderea într-un câmp de concentrare, de unde foarte mulţi vor dispare fără urmă. “ [6]

Evenimente similare au avut loc şi în Austria, în principal la Viena. Antisemitismul a început să se manifeste  deschis şi cu o violenţă rar întâlnită în Europa. În România, plângerile evreieşti se intensifică pe măsură ce creşte presiunea asupra acestei populaţii.

În iunie 1939, într-un documentar alcătuit de secţia judiciară a Comisiei minorităţilor, privind plângerile depuse de evrei la Secretariatul General al Societăţii Naţiunilor împotriva măsurilor antievreieşti adoptate de Guvernul Goga ( decembrie 1937- februarie 1938 ), se arată:

“ Populaţia evreiască din România a fost extrem de agitată în timpul guvernării Goga din pricina măsurilor enunţate de acest guvern şi a căutat să mute această agitaţie pe teren internaţional prin asociaţiile evreieşti internaţionale.

Ca urmare a acestei agitaţii s-au adresat Secreatariatului General al Societăţii Naţiunilor, de către asociaţiile evreieşti internaţionale, mai multe plângeri.

 

 

 

Toate aceste plângeri se referă la măsurile administrative luate de guvernul Octavian Goga împotriva evreilor şi citează  cu lux de amănunte toate cazurile de evrei îndepărtaţi din serviciu, de retragere de brevete de băuturi spirtoase, de suspendări şi suprimări de ziare şi altele. “ [7]

Legislaţia antisemită[8] instituită de guvernul Goga-Cuza (1937-1938), a pus pe jar comunitatea evreiască din România, alarmată şi de ceea ce se petrecea în Germania şi în ţările vecine. La 1 iulie 1939, Ministerul Pentru Minorităţi a realizat un studiu intitulat Problema evreiască în care stă scris:

“ Venirea la guvern a Partidului naţional-creştin, care era cunoscut prin programul său antisemit, a produs o şi mai mare tensiune între populaţia românească şi cea evreiască, făcând să crească şi mai mult curentul antisemit“.[9]

Legea Revizuirii a încins spiritele. Situaţia numerică a constatat o creştere a populaţiei evreieşti pe teritoriul ţării noastre. În raport se scrie: “  De unde atunci această inexplicabilă creştere a populaţiei evreieşti? Fiindcă, chiar dacă luăm de bune toate exagerările ce s-ar putea face, se dovedeşte totuşi că există un surplus de 139. 823 de evrei, a căror existenţă pe teritoriul României nu-şi poate afla nici o explicaţie în afară de aceea că s-au introdus prin fraudă. Şi această fraudă s-a săvârşit odată la înscrierea în listele de cetăţenie şi a doua oară cu prilejul recensământului din 1930[10], când toţi cei intraţi în ţară prin fraudă şi înscrişi în listele de cetăţenie în acelaşi mod, nu s-au declarat la recensământ deloc, sau s-au dat de altă naţionalitate, de taemă ca nu cumva numărul prea mare de evrei să deştepte vigilenţa autorităţilor româneşti. “

În urma Decretului din 14 septembrie 1940, România a fost declarată stat naţional legionar, Mişcarea Legionară devenind singura formaţiune politică recunoscută. Generalul Ion Antonescu a devenit şeful regimului legionar.

La 20 noiembrie se alătură Axei, alături de Ungaria şi de Slovacia. Şase zile mai târziu, la Varşovia, 400. 000 de evrei sunt puşi la zid şi executaţi în ghetou.

Într-o notă din 30 iunie 1940, în legătură cu operaţiunile de evacuare a teritoriului cedat URSS, se semnala următoarele despre populaţia evreiască:

“ Evreii din Basarabia au rămas şi s-au dedat la agitaţii şi manifestaţii comuniste pentru a câştiga încrederea autorităţilor sovietice. (…)Elementul evreiesc din Basarabia a căutat să instige şi pe unii moldoveni la manifestaţiuni ostile contra refugiaţilor civili şi în special a armatei.

Toţi refugiaţii din Basarabia declară că au avut de întâmpinat foarte mari greutăţi numai din partea comuniştilor locali, majoritatea evrei, cari sub influenţa evenimentelor i-au supus la torturi, i-au bătut cu pietre, le-au devalizat bagajele, le-au împiedicat transporturile, luându-le animalele şi distrugându-le vehiculele. La Chişinău, avocaţii evrei din baroul local au pus cocarde roşii, ăncă înainte de intrarea trupelor sovietice, şi au comis acte de violenţă contra funcţionarilor români.

Evreii din Cernăuţi au arborat drapele roşii, manifestând pe stradă şi barând străzile spre gară pentru a nu permite refugierea funcţionarilor români. Au ocupat, de asemenea localurile instituţiilor, Comisarii Pascal Nicolae, Mateescu Constantin, Severin şi Stol au fost executaţi de evrei în stradă.

(…) Din decleraţiile refugiaţilor sosiţi în ziua de 30 Iunie la Bucureşti, rezultă că o bandă de comunişti au împuşcat mai mulţi funcţionari dib Chişinău.

Evreii din Cernăuţi, imediat ce au luat cunoştinţă de evacuare, s-au dedat la manifestaţiuni antiromâneşti, rupând şi scuipând tricolorul românesc şi, suindu-se pe monumentul Unirii, au arborat steagul roşu. “

Într-o scrisoare adresată de dr. W. Filderman avocatului Charles Sonnereich, preşedintele Uniunii Evreilor Români în SUA, acesta scrie despre atitudinea ostilă a evreilor din Cernăuţi şi Chişinău faţă de autorităţile oficiale româneşti în timpul retragerii lor din Basarabia şi Bucovina de Nord:

“ România a trecut prin momente grele. Abandonată de toţi, a fost nevoită să cedeze în faţa forţei. Antisemiţii au răspândit ştiri cum că evreii din Basarabia şi Bucovina au ucis ofiţeri şi oficialităţi români. Nu sunt sigur dacă este adevărat şi dacă da câţi evrei au participat la astfel de acţiuni sordide. Fapt este că toate magazinele evreieşti din Cernăuţi şi Chişinău au fost devastate ceea ce demonstrează suficient că populaţia evreiască nu poate fi identificată sau făcută responsabilă pentru asasinate. Noi am fost, suntem şi vom rămâne- orice s-ar întâmpla şi la orice suferinţă vom fi expuşi- loiali faţă de românia şi poporul român. “ [11]

Pretutindeni, evreii s-au arătat ostili faţă de români şi prietenoşi cu sovieticii. Documentele vremii atestă furia lor şi actele de violenţă la adresa românilor. Într-o notă din 1 iulie 1940, se scrie:

“ Maiorul Vîrtic Gheorghe, comandantul Legiunei de Jandarmi Soroca şi Căpitanul Ramadan, tot dela acea Legiune, însoţiţi de un număr de subofiţeri, şi căutând să se refugieze cu o maşină, au fost opriţi de evrei, cari le-au rupt galoanele, dându-le apoi drumul“.[12]

Sau: “ În ziua de 28 Iunie a.ac., la ora 16, a aterizat la Chişinău un grup de 25-30 avioane sovietice.

Imediat, evreii din Chişinău au arborat drapele roşii, pornind manifestaţiuni pe stradă la care se adăugau deţinuţii comunişti eliberaţi din penitenciarul local.  [13]

La primirea ştirei că Sovietele vor ocupa Basarabia, elevii-în majoritatea evrei- şi părinţii lor cari se aflau la un examen de fine de an, au devenit provocatori, bruscând pe profesori.

Reni

În oraş au fost incidente grave între evrei şi autorităţile militare. Evreii au ieşit cu benzi roşii în mână. Au fost 15-20 morţi.

Tighina

Evreii comunişti din Tighina au dezarmat şi dezbrăcat pe jandarmi, cărora luându-le uniformele s’au erijat în organe de ordine şi pază, oprind pe cetăţeni să părăsească oraşul.

La Cernăuţi, deţinuţii din închisori au fost eliberaţi de către evreii şi comuniştii locali şi se găseau în fruntea bandelor teroriste.

2. Evreii comunişti între 15-16 ani au comis acte de barbarie, dezarmând pe soldaţii români, pe ofiţeri şi pe poliţişti, înfingându-le propriile lor baionete şi arme (…).

Vijniţa

1. Întreaga desordine a fost provocată de evreii comunişti şi ucrainieni. (…).

Galaţi

Un grup de 2000 de basarabeni dintre cari 90 % evrei, care aşteptau în gară, sub pază militară, să fie îmbarcaţi spre a pleca, după dorinţa lor, în Basarabia, s’au revoltat că nu li se formează garnitura mai repede şi o parte din ei au încercat să fugă de sub pază…

Somaţi să stea, aceştia au răspuns cu focuri de armă.

Soldaţii au tras în plin, omorând circa 10-12 persoane  şi rămânând circa 40.

Au fost arestaţi 80 dintre ei de organele chesturei de Poliţie Galaţi“.[14]

 

 

 

 

La 1 iulie, la Dorohoi a avut loc pogrom, care s-a soldat cu morţi. Iată ce scria într-un raport procurorul delegat către procurorul general al României privind desfăşurarea evenimentelor din oraşul moldav:

“Din investigaţiile făcute de mine personal, precum şi din informaţiile primite de la Garnizoană şi din registrele Stării Civile, rezultă că în ziua de 1 iulie 1940 au fost împuşcaţi 52 de evrei.(…).În urma acestei cercetări, constatându-se că învinuiţii erau militari, cercetările au rămas în sarcina organelor militare.

S-au identificat de către această Comisie vreo 47 cadavre şi câţiva răniţi “.[15]

Situaţia românilor din teritoriile noastre care urmau să fie cedate URSS a devenit dramatică. Într-o telegramă către Marele Stat major, Secţia 2, B.1, din 1 iulie 1940, trimisă de maiorul Bădărău, stă scris la punctul 3:

„Din cauza actelor ostile la cari s’au dat evreii din Bucovina şi Basarabia împotriva militarilor români, toată populaţia românească din teritoriul neocupat şi unii militari, grade inferioare mai ales, exacută represalii contra evreilor: sunt bătuţi, aruncaţi jos din trăsuri etc. Asemenea excese ar putea determina o intervenţie a armatei sovietice sub pretext de a menţine ordinea. Se impun urgent măsuri pentru a opri asemenea acte din partea noastră acum”.[16]

În timpul evacuării Basarabiei şi Bucovinei de Nord, au avut loc multe excese comise de către evrei, împreună cu ucrainieni. Într-un document intitulat Acţiunea evreiască. I. Evreii din Basarabia şi Bucovina în timpul evacuării, se precizează la capitolul 2, Atentate şi asasinări:

„Bandele evreo-comuniste din Chişinău au jefuit pe refugiaţii care nu aveau posibilitatea să se apere.

În diferite gări evreii comunişti, în grupuri cu drapele roşii, încercau să facă presiuni pentru a determina pe călători să coboare.

În unele cazuri au cedat numai după ce călătorii s’au apărat cu focuri de armă. La Chişinău, o bandă de comunişti evrei a încercat să linşeze pe studenţii teologi, cari au scăpat numai datorită intervenţiei unui detaşament de jandarmi ce a făcut uz de arme.

Inspectorul financiar Preoţescu şi fostul inspector financiar, pensionar, Pădureanu din Chişinău au fost împuşcaţi.

(…) Preotul Bujacovschi din Tighina a fost împuşcat de teroriştii evrei. Deasemeni şi colonelul Adamovici, fost senator. Şeful postului de jandarmi din Abaclia  (Tighina) a fost împuşcat de evrei.

(…) În Cazaclia şi Ceadâr-Lunga au fost omorâţi notari, preoţi şi poliţişti. La Reni au fost incidente grave între evreii care împuşcaseră 2 marinari români şi autorităţile militare româneşti. Evreii purtau brasarde roşii. Au fost împuşcaţi 15-20 terorişti evrei comunişti.

În judeţul cetatea Albă bandele comuniste evreieşti au schingiuit preoţi, le-au ars bărbile cu ţigări, au devastat bisericile. La Cernăuţi, un grup de evrei a asaltat şi lovit cu pietre două autocare în care se aflau soldaţi; evreii au cedat numai când aceştia au făcut uz de arme.

Faţă de toate aceste orori comise de către evreii basarabeni, se observă o adâncă indignare a populaţiei româneşti care în unele cazuri nu-şi poate stăpâni sentimentul de revoltă”.[17]

În Raport contrainformativ nr. 4, elaborat de Biroul Statistic Militar la 2 iulie 1940 ( ora 19 ), se scrie despre evaluarea situaţiei evacuării Basarabiei de către trupele noastre:

„Atitudinea evreilor a fost atât de neomenoasă încât a revoltat chiar pe şefii trupelor de ocupaţie, cari au dat ordonanţe, prin care se atrăgea atenţiunea că se vor sancţiona cu moartea jafurile şi crimele.”[18]

Într-o telegramă, nr. 346,3, 14, transmisă din Graniţa, se scrie: „Atitudinea ostilă a populaţiei evreieşti, care se manifestă tot mai accentuat în special în zona Prutului, face ca centrele populate de această minoritate să constituie un focar comunist foarte periculos în dispozitivul armatei”.[19]

La 3 iulie, în ziarul Pesti Ujsag din Budapesta se scrie: „ Interesul ziarelor italiene faţă de evenimentele din România a mai scăzut luni. Ziarele fac cunoscute comunicatele oficiale ale guvernelor român şi sovietic în legătură cu evenimentele din Basarabia şi Bucovina. Ştirile referitoare la conflictul dintre autorităţile româneşti şi jidoviene au produs mare vâlvă.

Ziarele italiene accentuează că Evreii au provocat incidente sângeroase prin atitudinea lor provocatoare”.[20]

La 28 iunie, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, URSS a ocupat Basarabia şi Bucovina de Nord.

 

 

istoric Marian Deaconu

 

Bibliografie:

[1] Alesandru Duţu, România în istoria secolului XX, p.13.

[2] MOPI, nr.14,21 decembrie 1931, şi în broşură sub titlul Cuvântul la Mesaj, Corneliu Zelea Codreanu. În numele Gărzii de Fier, tipografia şi librăria Gh. N. Vlădescu, Câmpulung Muscel, 1932, p.4-5.

[3] Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, Documente, p.55.

[4] Alesandru Duţu, România în istoria secolului XX, p.18.

 

[5] J. Ancel, Documents, vol.I, doc.31, doc.68, p.258.

[6] AMAE, fond Problema 33, vol.31, f.346, Raportul nr. 13.319/Dos.37a din 14.11. 1938, semnat Karadja ;apud Ottmar Traşcă, Stelian Obiziuc.

[7] ANIC, fond PCM, dosar 37-1938, filele 47-50. În Problema evreiască, doc. 14, p.43-45. Apud Documente.

[8] Termenul semitismus, care va evolua devenind Antisemitus, a fost lansat de Wilhelm Marr, jurnalis german, într-o broşură propagandistică antisemitică Der Sieg des Jundenthums uber das Germanenthum. Vom nicht confessionellen Standpunkt aus betrachtet (Victoria iudaismului asupra germanismului), din 1879. Privire din perspectivă germană. Apud Buletinul Centrului Pentru Dialog între Ştiinţe şi Teologie, An IX, nr.1, 2012, Craiova.

[9] Alesandru Duţu, România în istoria secolului XX, p.36.

[10] Conform recensământului din 1930, în Muntenia existau 114.130 de evrei, în Moldova 121.131 de evrei, în Basarabia 227 de evrei, în Transilvania 17.033. În total, 292.149 de evrei.

 

[11] J. Ancel, Documents, vol.I, doc.31, doc.68, p.419, traducere din englezî, apud Documente, p.77.

[12] Situaţia evreilor în România, vol. I, (1939-1941), partea întâi,p.69.

[13] Ibidem, p.70.

[14] Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, fond 948, secţia 2, dosar 941 şi 155, f.53-57, copie.

[15] Documente, p.86.

[16] Situaţia evreilor în România, vol. I, (1939-1941), partea întâi,p.74.

[17] Ibidem, p.76.

[18] Arhiva Ministerului Apărării Naţional, fond 948, secţia 2, dosar nr. 155, f. 174-178, apud A. Duţu,  Sit. Evreilor,p.84

[19] Arhiva Ministerului Apărării Naţional, fond 948, secţia 2, dosar 155, f.155.

[20] Arhiva Ministerului Apărării Naţional, fond 948, secţia 2, dosar 941, f.501, apud Sit. Evreilor, p.90.