Glina se află în regiunea Sisak – Moslavina, în actuala republică Croaţia.
La 14 mai 1941, peste 700 de sârbi, bărbaţi şi femei, au fost adunaţi de către ustaşi şi duşi către biserica ortodoxă locală unde li s-a spus că trebuia să se celebreze un Te Deum în onoarea instaurării statului croat independent.
Sârbii nu au bănuit nimic rău şi au intrat în biserică încrezători, unde au asistat la slujbă care, li s-a spus, trebuia să servească drept pregătire a ritualului de convertire pentru aceia dintre ei care nu erau botezaţi. Apoi, s-au auzit sosind câteva camioane militare.
În biserică au intrat furtunos, câţiva soldaţi ustaşi înarmaţi cu cuţite şi securi. Ofiţerul care îi comanda a întrebat cine dintre sârbii prezenţi avea un certificat cu el. Erau numai doi… Aceştia au fost scoşi din biserică în timp ce uşile bisericii au fost imediat blocate şi a început masacrul. A durat două ore!
Preotul ortodox Bogdan Opacic a fost ucis împreună cu cei care trebuiau să primească botezul. Organizatorii masacrului au fost Mirko Puk, ministrul ustaşi al Justiţiei, născut chiar în Glina şi Emenegildo, portar al mănăstirii franciscane din Cuntic.
Din acest teribil carnagiu a scăpat numai un singur om, Ljuban Jednak, care a mărturisit în 1946 crima. Iată o descriere terifiantă a acestui act barbar:
„Masacrul continua. Un camion după altul au fost încărcate cu cadavre. Eram viu împreună cu alţi zece. Mă aflam într-un colţ în apropiere de uşă şi priveam ustaşii care trăgeau corpurile însângerate. Solul bisericii devenise o mare de sânge. Biserica era luminată de candele. La un moment dat, în timp ce ustaşii erau în exterior, pe cale de a încărca cadavrele în camion, am ieşit din colţul meu şi m-am aruncat în mijlocul unei grămezi de persoane înjunghiate. Am desfăcut braţele, m-am rostogolit pe jos în sânge şi am rămas ca mort.
Ustaşii au revenit, au inspectat biserica dar nu au descoperit trei persoane care care erau ascunse în spatele altarului, în cămăruţa unde preotul păstra cărţile. Apoi au început să scoată afară corpurile celor care erau în grămada unde mă găseam.
Unul, două, trei şi tot aşa. Rândul meu a venit imediat. Un ustaş mi-a sărit pe spate, apoi mi-a dat o lovitură în cap şi a spus „Totul este terminat”. „Nu, mai sunt încă vii” a spus altul. Cel care mi-a dat lovitura în cap s-a îndepărtat. Mi-am mişcat uşor capul şi am văzut: doi ustaşi prinseseră un bărbat, îl ţineau de braţe. Omul îi implora: „Nu mă ucideţi! N-am făcut nimic rău. Sunt singurul care a rămas viu. Cruţaţi-mă”.
Omul avea mustaţa mare. Ustaşii l-au întrebat dacă avea familie. Bărbatul a răspuns afirmativ, o soră de 28 de ani şi alta, în vârstă de 22 ani. „Pe cea de 28 de ani, o iau eu”, a spus un ustaş. „Şi cealaltă va fi a mea” a adăugat celălalt. Apoi, râzând, s-au folosit de o lumânare şi au ars mustaţa omului.
Bărbatul urla de durere. Ustaşii au continuat să-i ardă ochii, mai întâi unul apoi altul. Omul a început să urle ca un animal. Ustaşul i-a dat o lovitură în ceafă cu patul puştii. Apoi, l-au aruncat pe pământ şi i-au spart capul cu lovituri de picior şi cu ajutorul puştii. Apoi, cu un pumnal, l-au străpuns de zeci de ori pe tot corpul.
În fine, m-am ridicat. Eu, făceam pe mortul, eram acoperit de sânge din cap şi până în picioare. Unul m-a prins de braţe şi altul de picioare, m-au transportat în exterior şi m-au aruncat într-un camion, deasupra celorlalţi morţi.
N-am scos un ţipăt, n-am spus un cuvânt, îmi reţineam chiar respiraţia. Morţii erau îngrămădiţi pe trei rânduri, pe burtă. Când m-au aruncat pe grămadă, a treia grămadă de cadavre s-a prăbuşit şi m-am lovit cu capul de peretele camionului. Camionul era prea încărcat şi iată de ce m-au luat astfel împreună cu celelalte trei cadavre şi ne-au aruncat într-un alt camion. Erau cinci camioane. Luându-mă din primul camion, unul dintre ei m-a luat de picioare, m-a tras în sus, în aşa fel încât m-am lovit cu capul de sol şi mi-am fracturat craniul. În această stare, am sfârşit într-un alt camion şi peste mine au aruncat patru sau cinci alte cadavre. Unul dintre aceste cadavre a căzut pe mine în aşa fel încât sângele care curgea din gâtul său se prelingea pe faţa mea… Îmi curgea în ochi, în gură, pe întreg corpul. Eram plin de oroare. Un ustaş a întrebat: „Este mort?” Este mort”, a răspuns altul. Apoi camionul a demarat cu încărcătura sa de cadavre. Cei care îl însoţeau s-au pus în gardă: „Verificaţi dacă n-a rămas vreunul viu, este mai bine să nu reveniţi la Glina”.
„Cred, mi-am spus, că sunt încă viu şi sper să rămân în viaţă”. Camionul a traversat satele Ukinaci şi Prekop. Am ridicat uşor capul şi am văzut doi ustaşi care erau aşezaţi în camion, erau acolo, tăceau, nu spuneau nimic.
Camionul a întors la dreapta către Novo Selo. Cunoşteam terenul. Apoi, a traversat un câmp şi când s-a oprit, erau acolo ustaşi care îl aşteptau: „tribari”.
Au început să ne descarce. Camioanele se opriseră alături de o groapă mare, în felul în care corpurile persoanelor ucise cădeau direct în groapă. M-au luat de picioare şi braţe şi m-au aruncat în jos pe grămadă. Groapa era aproape plină. Eram în întregime acoperit, patru – cinci cadavre mi-au căzut pe picioare. Era o femeie care dădea semne de viaţă.
Dumnezeule, ce nu i-au făcut acestei nefericite! Au violat-o, acolo, în groapă. Femeia urla. „De unde eşti?” o întrebau. „Sunt şefa şcolii din Bovic”, a răspuns ea. Apoi, i-au tăiat cu o lovitură de ciocan capul şi ea a recăzut în groapă. Unul dintre ei a spus: „Să mergem, să vedem dacă putem găsi un inel, de aur, vom obţine un preţ bun pe el”. Atunci, unul dintre ei a coborât în groapă şi a început să cotrobăiască corpurile. Alţii, înarmaţi cu ciocane şi securi, dădeau lovituri, orbeşte, pe grămada de corpuri însângerate.
Un camion a plecat şi altul a sosit şi apoi încă unul. Existau alte gropi, mai departe, trei sau patru, şi chiar şi acestea au fost umplute. Din timp în timp, printre cadavre, câte unul ţipa: „Au, au, copiii mei, mama mea, ce voi face?” Exista mereu câte un supravieţuitor şi atunci ustaşii îl omorau cu lovituri de ciocane şi de securi… Cred că în groapa mea erau peste 100 de persoane ucise. Cât despre celelalte gropi, nu ştiu care era mărimea şi adâncimea lor. Deasupra mea, existau patru cinci cadavre. Apoi, a fost tăcere. Am întins urechea pentru a auzi. Nimci. Totul era tăcut. Am întins urechea şi după un moment, am auzit pe cineva spunând: „Ascultă, nu-i ţin pe toţi aici, nu pot acoperi groapa. Trebuie să-i transporte în alta. Şi să-i pună bine, pentru a fi aranjaţi cum trebuie”.
Doi ustaşi au venit şi au început să tragă cadavrele. Au sosit foarte aproape de cadavrele care erau peste mine. Au luat unul, apoi altul, apoi pe al treilea. Al patrulea s-a mişcat: „ Târfa de maică-ta, dar e unul care nu a murit”, a început să înjure un ustaşi. „Trage-i un glonţ”. Au tras două focuri sau trei şi am primit un glonte în picior.
Când au ridicat cadavrul care era peste mine, m-au luat de asemenea de braţe, mi-au scos tricoul. M-au întors cu faţa în jos şi mi-au întins picioarele pentru a mă aranja mai bine. M-au lăsat în groapă. Asta mi s-a părut o eternitate. Am încetat de a respira. Nu mă mişcam.
Mi-am zis, trebuie să rămân viu (…)”.
Ljuban Jednak a supravieţuit acestui teribil masacru de la Glina. În cursul nopţii mergând în patru labe, a ieşit din groapă, a intrat într-un câmp de porumb şi apoi a ajuns la Novo Selo şi în fine la Majska Poljana, o fermă unde locuia unchiul său.
Cei trei supravieţuitori care au rămas în biserică, în interiorul cămăruţei din spatele altarului, nu s-au mişcat din ascunzătoarea lor timp de două zile. În a treia zi, au ieşit de acolo pentru a cere apă unui trecător. Ustaşii au venit, s-au distrat trăgând la ţintă şi i-au omorât pe cei trei supravieţuitori.
