Sabinele (sau Intervenția Sabinei, Sabinele opresc lupta dintre romani și sabine) este un tablou pictat de Jacques-Louis David între 1796 și 1799. Pictura istorică aparține curentului neoclasic, marcând o evoluție în stilul lui David după Revoluția franceză, calificat de el însuși ca “grec pur”.

Sabinele, tablou pictat de Jacques-Louis David între 1796 și 1799, muzeul Louvre, paris, sursă Wikipedia.

Lucrarea a fost gândită atunci când David a stat întemnițat în palatul Luxemburg în 1795. Ezita încă să reprezinte acest subiect sau cel al lui Homer recitând versetele sale grecilor. În cele din urmă, artistul francez aales să facă o pânză care să reprezinte sabinele care să se interpună separării romanilor de ele, dorită ca o continuare a imaginii lui Poussin, Răpirea Sabinelor.

Pictura a fost începută la începutul anului 1796, iar realizarea sa a durat aproape patru ani. David a fost asistat de Delafontaine, care se ocupa de documentare, iar Jean-Pierre Franque, care a fost înlocuit mai târziu de Jérôme-Martin Langlois, precum și de Jean-Auguste-Dominique Ingres. La sfârșitul anului 1799, artistul a expus pictura realizată la Luvru în fostul cabinet de arhitectură. În ciuda faptului că intrarea la expoziția sa era cu plată, Sabinele a atras un număr mare de vizitatori până în 1805.

După expulzarea artiștilor de la Luvru, inclusiv a lui David, pictura s-a regăsit în vechea biserică a colegiului de la Cluny (Piața Sorbonne), care îi servea ca atelier. În 1819, pictorul a cedat Sabinele și omologul său Leonidas la Termopile muzeelor regale pentru suma de 100.000 de franci. Mai întâi prezentată la palatul Luxemburg, pictura a revenit la muzeul Luvru în 1826 după moartea pictorului.

Subiectul acestui tablou remarcabil nu reprezintă răpirea sabinelor de către romani, o temă prezentă în Poussin sau de sculptorul flamand Giambologna, de exemplu, ci un episod, evocat de Plutarh și Tit-Liviu, care s-a întâmplat trei ani mai târziu, când sabinele au oprit lupta dintre sabinele conduse de Titus Tatius, iar romanii conduși de Romulus.

Eroina mitologică Hersilia, în mijlocul pânzei cu brațe întinse, se află între soțul ei Romulus din dreapta, care este pe cale să-și arunce sulița împotriva lui Tatius, tatăl Hersiliei, care se protejează cu scutul său.

Cu fața la sulițele sabinelor, o femeie își ridică copilul, altul ținând piciorul (în vremuri străvechi, atingând genunchiul cuiva însemna să cerșească) lui Tatius, o a treia își prezintă copilulu la picioarele lui Romulus. În extrema dreaptă, un călăreț își pune sabia înapoi în teacă.

Tabloul prezintă utilizarea semnificativă a diferitelor surse și documente din care David a fost inspirat pentru a proiecta subiectul său, rezultatul unor studii de cercetare și numeroase nu numai inspirate de antici, dar, de asemenea, de maeștrii Renașterii italiene, cum ar fi pictorul italian Annibali Carrachi sau pictorul și arhitectul italian Raffaelo Sanzio.

Unul dintre albumele sale prezintă mai multe desene inspirate de gravură după acești artiști. Prima sursă, identificată de contemporani, este un medalion al Faustinei reprodus în volumul IV din Supliment la cartea antichității explicat și prezentat în figuri de Bernard de Montfaucon reprezentând episodul. Cea mai remarcată este referirea la opera lui Nicolas Poussin, Răpirea Sabinelor și mai ales versiunea Luvrului.

Ideea grupului central al celor doi luptători separați printr-un personaj cu brațele întinse, probabil, a fost sugerat, onform lui Antoine Schnapper, de desenul lui John Flaxman gravat de Tommaso Piroli, intitulat Lupta pentru corpul lui Patrocle extras dinntr-o ilustrație a Iliadei.

Personajul Romulus reia și postura lui Fineu, fiul lui Belos din mitologia grecească, așa cum este descrisă în Perseus și Fineu de Annibali Carrachi (Palatul Farnese din Roma).

O altă sursă identificată este o caricatură a lui James Gillray, datat 1792, și intitulată Sin, Death, and the Devil, unde atitudinile sunt reluate aproape exact cu cele ale lui Romulus și Hersilia.

Schnapper identifică și alte surse de inspirație: fundalul este luat de la Martiriul Sfântului Andrei de Domenico Zampieri din biserica Sant’Andrea della Valle din Roma. Un cap de cal desenat de David, certificat de o inscripție, este împrumutat ca model de o gravură a lui Agostino Veneziano pentru un cal care se răsucesc spre dreapta tabloului, și o gravură a lui Marcantonio Raimondi după Masacrul incenților de Rafael, este la originea figurii femeii din față situată în centrul tabloului care-și acoperă capul.