Situat în Louisville în statul american Kentucky, sanatoriul din Waverly Hills (fostă Waverley Hills), care domină dealurile din regiune prin aspectul său spectral și impresionant, şi-a deschis porţile în 1910.
Vreme de mai mulţi ani, spitalul a primit pacienți bolnavi de tuberculoză, supranumită şi „ciuma albă”, care a răvăşit comitatul Jefferson în 1900. Datorită acestei epidemii s-a luat decizia de a se construi acest spital în scopul de a se îngriji în masă bolnavii atinşi de tuberuloză.
Terenul pe care s-a construit spitalul a fost cumpărat în 1883 de către maiorul Thomas H. Hays. Proprietarul s-a decis să pună bazele unei şcoli şi a ales o învăţătoare care se numea Lizzie Lee Harris, iar locul l-a denumit Waverley school. Mai târziu, el a conservat numele şi pentru proprietate lui de pe colină, Waverley Hills.
O epidemie de tuberculoză a apărut în Europa și în America de Nord. Pentru a putea trata pacienţii primii pacienţi de tuberculoză din comitatul Jefferson, s-a construit prima clădire care anunță viitorul sanatoriu fondat în 1911, după doi ani de muncă. Această clădire din lemn avea două etaje şi putea găzdui până la 50 de pacienţi, în etapa inițială a bolii. Structura este compusă din doar câteva clădiri administrative, de tratamente și o bucătărie.
În partea de sus a dealului, departe de cele mai apropiate case, s-a oferit un teren la alegere acestui nou spital în scopul de a se limita riscul de contagiune. Dar tuberculoză câștiga teren şi era foarte necesară extindere structurii unde să se trateze cazurile cele mai avansate. Continuarea lucrărilor a început de la mijlocul anului 1911 și a fost finalizată în decembrie 1912. Până la terminarea noului sediu, pacienţii au fost însă adăpostiţi în corturi temporare. O nouă structură s-a adăugat în 1916, un pavilion de 40 de paturi pentru copii, aducând capacitatea totală a complexului medical la 130 de pacienți. Dar, din cauza lipsei de paturi și o parte tot mai importantă a structurilor rudimentare de lemn, au început noi extinderi.
În octombrie 1926, în fine, s-a inaugurat un sanatoriu de cinci etaje pentru mai mult de 400 de pacienţi (478 de pacienți au fost identificaţi doar pentru anul 1932). În zonă existau mulţi pacienţi de tuberculoză, iar mai târziu au sosit unii soldați din al doilea război mondial care prezentau aceiaşi infecție.
Lipseau însă mijloacele eficiente pentru a se lupta împotriva tuberculozei pulmonare, iar sanatoriu ducea o lipsă acută de echipamente necesare pentru a îmbunătăți confortul pacienţilor. Complexul medical cuprindea dincolo de diverse camere de tratament și examene, magazine, o brutărie, un salon de coafură și un dentist. Anexele erau situate pe fiecare parte a clădirii principale. Solarii deschise situate la diferite etaje permiteau pacienților să beneficieze în orice sezon de acces la aer curat și soare într-un cadru de păduri din jur, condiții favorabile pentru procesul de vindecare a bolii, se credea. Pături încălzite și un tratament cu helioterapie cu cu ajutorul lămpilor cu raze ultraviolete permiteau oferirea de asistenţă similară în cazul unor condiții meteorologice nefavorabile.
Spitalul construit aici la începutul secolului XX a căpătat astfel o mare notorietate în lupta împotriva acestei boli teribile, tuberculoza. Pe atunci, era la modă să creadă că boala putea fi tratată cu o mulțime de aer proaspat, alimentaţie sănătoasă, liniștite și relaxare. Într-adevăr, datorită progreselor terapeutice din domeniul medicinei, streptomicina a devenit cel mai eficient medicament pentru a lupta împotriva bolii teribile care a creat panică printre americani.
După închiderea definitivă a sanatoriului, clădirea a trecut prim mâinile succesive ale diferiţilor proprietari care aveau fiecare obiective diferite de relansare a locului, mergându-se chiar la ideea de a crea aici o puşcărie de înaltă securitate.
Clădirile au fost redeschise în 1962 sub numele de Woodhaven Geriatrics, spital de geriatrie, dar după mai multe plângeri de maltratare a pacienților, spitalul a fost nevoit să-şi închidă porțile în 1981. Legendele urbane s-au născut în acel timp, sugerându-se faptul că site-ul devenise un azil de nebuni și nebune.
Administraţia spitalului luase decizia de a se construi un tunel destinat colectării cadavrelor, numit Tunelul morţii (Death tunnel). Corpurile erau transportate noaptea pentru a nu înspăimânta pacienţii.
În 1996, proprietarul a vrut să transforme clădirea într-o capelă şi magazine însă i-a lipsit finanţara. În cele din urmă, a lăsat-o baltă, la cheremul vandalizării. A încercat chiar să demoleze complexul aflat în ruine, pentru a putea vinde măcar terenul la un preţ bun. Dar a fost împiedicat de National Register of Historic Places, o comisie a monumentelor istorice!
Un nou proprietar, în anul 2000, a tranformat clădirea într-un hotel luxos de patru stele.
Acum, clădirea bântuită este în curs de restaurare de actualul său proprietar, care vrea să ofere sejururi incitante în sanatoriul groazei celor avizi de senzaţii tari şi de fantome.
Sanatoriul Waverly Hills este un loc foarte interesant din punct de vedere istoric si arhitectural. Este impresionant cat de multa harnicie si munca s-a pus in crearea acestei cladiri. Nu contenim sa ne minunam la ordinea si curatenia lasata in urma de cei care au muncit la construirea si administrarea spitalului. Merita sa luam in considerare cat de avansata era tehnologia lor si incantare sa explorati acest spital minune.