1942/1943. Adevărata față a războiului. În încercuire la Stalingrad

1942/1943. Adevărata față a războiului. În încercuire la Stalingrad

5.00 avg. rating (99% score) - 1 vote

Acum 73 de ani, în decembrie 1942-ianuarie 1943, Divizia 20 infanterie română, comandată de generalul Nicolae Tătăranu, s-a aflat într-o situație dramatică, trebuind să facă față formidabilei pregătiri de artilerie și apoi atacului infanterie și masei de tancuri sovietice, care i-a pulverizat dispozitivul de luptă.
,,După ridicarea ceții – își amintea generalul (r.) Virgil Dobrin (fost sublocotenent în divizie) – un uragan de foc s-a abătut asupra liniilor noastre. Salvele katiușelor brăzdau cerul cu săgețile lor de foc, sporind efectul moral al pregătirii de foc făcută cu zeci de tunuri și aruncătoare… În spatele valului de foc, tancurile au pătruns în lucrările de apărare, strivind punctele de foc ce au reînviat, pătrunzând în adâncime peste dispozitivul artileriei care s-a apărat cu foc la gura țevii”.
După mai multe regrupări, divizia a luptat în încercuire, pe un ger de până la minus 30 C și pe zăpada care depășea 50 de cm înălțime.
,,Acum – releva maiorul Niculescu din statul major al marii unități – începe pentru luptătorii încercuiți calvarul destinului lor nemilos, fără apă, fără combustibil, fără muniții și fără speranță, suportând ziua și noaptea o avalanșe de gloanțe, proiectile, mine și bombe aruncate din toate direcțiile, atacuri masive de tancuri, lupte corp la corp. După ce au tras și ultimul glonț bravii ostași ai Diviziei 20 infanterie, în ultima lor sforțare se năpustesc asupra inamicului cu baionetele, cu lopețile și cazmalele în mâini înscriind astfel în istoria neamului cele mai strălucite pagini de glorie și eroism, izvorâte din spiritul de abnegație, nețărmurită iubire de patrie și spirit de sacrificiu total pentru Neam si Cruce”.
La o primă lectură, aceste cuvinte ar putea fi interpretate ca având o menire propagandistică, de circumstanță, pentru diminuarea efectelor înfrângerii, însă corelarea lor cu documentele epocii și cu aprecierile germane relevă că militarii Diviziei 20 infanterie au luptat eroic în încercuirea de la Stalingrad, încercând, alături de germani, să reziste până la despresurarea lor de către celelalte mari unități.

 

Soldaţi români în zona Don/Stalingrad sursa Wikipedia
Soldaţi români în zona Don/Stalingrad
sursa Wikipedia

După ce sovieticii au ocupat aerodromul Pitomnik (16 ianuarie 1943) luând trupelor din încercuire de orice posibilitate de evacuare a răniților, aprovizionările s-au putut face doar prin lansări cu parașuta.
,,Condițiile de trai – precizează jurnalul de operații al diviziei – devin din ce în ce mai grele. Inamicul, gerul și lipsa fac ravagii în rândul oamenilor ale căror eforturi devin titanice. Cercul se strânge neîncetat până ajunge sub zidurile Stalingradului”.
,,Era o iarnă cumplită în luna decembrie 1942 și ianuarie 1943 – rememora peste ani și fostul sergent Iosif Vădan din Regimentul 40 artilerie. Unii ostași au murit din cauza frigului și a lipsei de îmbrăcăminte și hrană. Aprovizionările nu se puteau face decât pe calea aerului. În această situație nu mi-e rușine să spun că am mâncat carne de cal, de la caii și ei înghețați de ger. Pentru a mă salva de la moarte am dezbrăcat un soldat rus mort căruia i-am luat pufoaica, pantalonii vătuiți și un cojocel. În fiecare noapte inamicul ataca pentru a ne captura. Orașul Stalingrad era numai ruine. Sufla un crivăț cu zăpadă asemenea unui uragan. Ostașii germani și români așteptau resemnați sfârșitul care a venit în ziua de 2 februarie 1943. Mă aflam, cu alți camarazi, într-o clădire fără uși și fără ferestre. O grupă de pușcași-mitraliori sovietici, apărută pe neașteptate, ne-a somat să ne predăm. Altă soluție nu aveam decât doar moartea”.
Tot în încercuire au luptat și părți din Divizia 1 cavalerie, respinse de trupele sovietice la 19 noiembrie (din sectorul sud Kletskaia) spre sud-est, în zona de luptă a Armatei 6 germane.
,,Am terminat proviziile – rememora sergentul (r.) Adam Peica, comandant de grupă în Regimentul 1 roșiori -, iar cele parașutate de aviația germană erau în cantități insuficiente. Foamea făcea ravagii. Neavând încotro a trebuit să tăiem caii, aceste animale superbe, inteligente și nevinovate, atât de îndrăgite de ostașii noștri. Curând s-a terminat și carnea de cal, consumată cu economie pentru a nu fi siliți să ne predăm sovieticilor, așa cum ne cereau ei prin megafoane. Am terminat și muniția. Era un ger năprasnic de minus 40 de grade și mulți ostași români, slab echipați au degerat sau au murit de frig. Cu baioneta pusă la armă, am încercat să rupem cercul, dar inamicul ne oprea cu tragerile de artilerie și de brandturi. Grozăviile îndurate nu pot fi exprimate în cuvinte. Mai ales suferințele morale nu se vor uita niciodată. Le vom duce cu noi în mormânt. Rezistența trupelor noastre era pe sfârșite. Eu am avut noroc, fiindcă printr-o minune un aviator curajos m-a smuls, ca și pe alți camarazi din cercul în care ne aflam și am scăpat de prizonierat”.

 

Soldaţi români şi prizonieri ruşi în zona Don/Stalingrad sursa Wikipedia
Soldaţi români şi prizonieri ruşi în zona Don/Stalingrad
sursa Wikipedia

,,Încet, încet – rememora fostul sublocotenent Vasile Rotomeza din bateria 4 ,,Vickers” – speranța de a fi despresurați s-a stins și nu ne mai gândeam la acest lucru. Vremea tot mai aspră și gerul tot mai sever își puneau amprenta asupra existenței noastre; pământul fiind tot mai înghețat nu se puteau face alte adăposturi și ne încălzeam tot mai greu. Astfel, am văzut un grup de soldați germani care au făcut un foc mare în jurul căruia se încălzeau, dar pe care la un moment dat s-a dezlănțuit un bombardament de artilerie inamic – fiind o bună țintă. Urmarea a fost năprasnică. Am văzut sărind în aer la înălțimi de 3 – 4 metri picioare, capete, jumătăți de om, brațe etc., nimic ne mai rămânând din ei. Făceam pe rând de serviciu pe poziție, uneori retrăgându-ne pentru scurt timp în bordeie pentru a ne îngriji rănile, degerăturile și a ne reface, cât de cât, forțele… Câțiva ostași, în frunte cu sergentul Țopârlan, au venit la mine, mi-au înfășurat cizmele cu saci și le-au legat cu sfori. Și așa, cu mare greutate, am ajuns la Stalingrad-sud. Eram neîngrijiți, înghețați, flămânzi, obosiți, cu fețele tumefiate de ger, cu urechile și picioarele degetate; totuși am încercat să ne organizăm, cât de cât la teren, pentru a putea rezista rușilor. La toți ne-au apărut pe față bășici mari din cauza gerului și degerării” .
Ultima zi de rezistență a fost la 2 februarie 1943 când trupele române ,,copleșite de numărul inamic cad definitiv alături de camarazii lor germani”.
În final, Divizia 20 infanterie a pierdut 234 de ofițeri, 209 subofițeri, 6 601 trupă, 5 600 cai și tot armamentul. Au scăpat doar părți din formațiunile de servicii, care în momentul contraofensivei sovietice erau grupate la Sety, în eșalonul 2 al marii unități. Atacate și amenințate și ele continuu cu încercuirea, acestea s-au retras cu mare greutate spre vest, ajungând în țară (16 aprilie 1943), după succesive regrupări și reorganizări, cu doar 54 ofițeri, 39 subofițeri, 1 470 trupă, 110 cai, 39 trăsuri, 10 autovehicule, o bicicletă, 1 283 arme, 5 puști-mitralieră, 6 tunuri anticar (la 19 martie 1942, la data plecării pe front, forța combativă a diviziei fusese de 427 ofițeri, 431 subofițeri, 13 217 trupă, 5 805 cai, 10 233 arme, 267 puști-mitralieră, 3 114 mitraliere, 60 brandturi, 96 tunuri, 928 căruțe și 65 autoturisme).

 

Acest text reprezintă note de lectură ale profesorului Alesandru Duţu.

Content Protection by DMCA.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.