Primele imagini ale lagărelor de concentrare naziste arătate în SUA au fost prezentate sub forma a trei montaje de actualitate: la 26 aprilie 1945, la cinematograful Embassy din New York, era proiectat Nazi Atrocities, un film de o bobină provenind de la actualităţile sovietice. Biroul de cenzură a refuzat de a-i da o viză de exploatare pentru spaţiul public, sub pretextul că era distribuit de o agenţie comercială, Artkino.
Calificarea de “atrocităţi”, privind lagărele naziste, rezona puternic cu ecoul Primului Război Mondial, unde mitul, propaganda şi crimele de război au fost amestecate în aşa fel încât să creeze confuzie în a înţelege, pe moment ca şi după, campania de brutalitate pe care a dus-o armata germană ucigând 6500 de civili francezi şi belgieni în toamna lui 1944.
Proiectarea filmului sovietic survenea a doua zi după trimiterea prin departamentul american de Război a unei directive responsabililor de la Signals Corps, cărora li se asigura “o acoperire imediată şi completă, prin film şi imagine fixă, a atrocităţilor, prizonierilor de război duşmani, a lagărelor de concentrare şi a persoanelor care se găseau acolo în momentul eliberării lor”. Aceste imagini trebuiau să fie utilizabile în următoarele cazuri:
1. Probă pentru judecătorul – avocat – general al Comisiei crimelor de război.
2. Proiecţii pentru trupele americane.
3. Posibilă distribuire în sălile de cinema din SUA.
4. Proiecţii prin Biroul de consiliere psihologică a civililor germani.
5. Proiecţii emanând de la Office of War Information.
Astfel, la 1 mai, un scurt montaj de imagini efectuat de Signal Corps în lagărele eliberate de Aliaţii occidentali între 5 şi 12 aprilie 1945 – Ohrdruf, Nordhausen, Buchenwald şi Hadmar (un “azil” unde, între altele, au fost ucişi peste 10.000 de germani consideraţi ca bolnavi mentali) – a fost inserat în jurnalele filmate de Fox Movietone News şi de Universal News şi difuzat în săli de primă exclusivitate (“first-run”) şi de cartier (“neighborhood”). Fox a adăugat însă următorul avertisment: “Aceste scene de oroare constituie o punere în acuzare redutabilă a bestialităţii naziste. Pentru orice fiinţă civilizată, o asemenea cruditate inumană este incredibilă. Vă arătăm aceste filme ca o probă documentară şi vă cerem să nu priviţi ecranul dacă sunteţi sensibil la imaginile teribile.”
Pentru comentatorul de la Universal, Ed Herlihy, era vorba mai ales de faptul de a fi incitativ: “Nu vă sustrageţi. Priviţi!” În acest timp, directorul celei mai mari săli de cinematograf new – yorkeză, Radio City Music Hall, nu a fost de acord cu acesta şi a interzis documentarul din programul său: pentru Guy S. Eyssell, nu trebuia să-şi asume riscul de “a şoca şi de a îmbolnăvi persoanele impresionabile din public”, avându-se în vedere că sala era frecventată în marea majoritate de femei şi de copii şi că ţinea de a le proteja de viziunea acestor filme.”
A doua zi, într-un articol publicat sub titlul “Camp horror films are exhibited here”, New York Times a scris despre tăcerea observată la public, dar şi despre câteva murmure de indignare în faţa planurilor pline cu cadavre şi starea de morţi – vii a celor care au supravieţuit: “Faptul că niciun spectator nu a închis ochii” era atribuit dorinţei manifestate de generalul Eisenhower şi de armată “ca publicul să vadă aceste imagini”.
În aprilie 1945, după ce a efectuat o vizită în lagăre, acesta a luat o serie de iniţiative pentru ca Congresul american şi presa să vină la faţa locului şi să-şi dea seama de situaţia deportaţilor:
“Lucrurile pe care le-am văzut sfidează orice descriere, scrie Eisenhower într-o scrisoare datată 15 aprilie. În cursul turneului meu în lagăre, am întâlnit trei bărbaţi care au fost deţinuţi acolo şi care, printr-o şiretenie, au evadat. I-am interogat prin intermediul unui interpret. Probele vizuale şi mărturisirile verbale găcând dovadă de inaniţie, de cruditate şi de bestialitate erau aşa de mişcătoare încât am avut bătăi de inimă. George Patton a refuzat chiar să intre într-o sală unde erau îngrămădiţi 30 de bărbaţi nud, morţi de foame. El spunea că avea dureri de cap.
Am ţinut deliberat de a face această vizită în scopul de a putea aduce o mărturie de primă mână în cazul în care, în viitor, se va manifesta o tendinţă de a califica aceste afirmaţii despt “propaganda”.
Dar ceea ce nu a fost arătat decât sub formă de reportaje scurte în jurnalele de actualităţi a fost remaniat într-un colaj de imagini nearătate şi mute. Proiecţia acestui document de aproximativ o oră, sau a imaginilor luate de către britanici în lagărele de la Bergen – Belsen au fost adăugate la cele realizate de către americani, constituie timpul al treilea al descoperirii “cinematografice” a lagărelor germane în SUA.
Acest film nu a fost arătat singur, ci împreună cu un documentar de 15 minute realizat în 1944 de Frank Corps şi Office of War Information, Your Jobin Germany. El a fost comandat pentru a pregăti trupele americane intrate în Germania după debarcare de a pune în practică. Comentariul filmului, voluntar schematic şi virulent, era axat în întregime pe pericolul pe care puteau să-l aibă tinerii soldaţi americani în contact cu o ţară a cărei întreagă istorie putea să-i derute, avându-se în vedere imaturitatea lor politică: în fiecare german obişnuit dormea un fost sau viitor nazist, de unde şi necesitatea specială de a fi permanent vigilenţi şi de a nu întreţine cu populaţia locală legături de prietenie strânse.
În anul 1945, fraţii Warner, au reluat filmul sub titlul “Hitler Lives?”, care le-a adus Oscarul pentru cel mai bun documentar de scurt metraj.
În acest context, Sam Spiegel, în numele lui William Goetz (International Pictures) i-a propus lui Orson Wells, în timpul verii, de a participa ca actor la următorul film pe care îl pregătea, Date with Destiny. Spiegel, de origine evreu polonez, şi-a făcut studiile universitare la Viena şi a condus filiala berlineză a studiourilor Universal la începutul anilor 30. După sosirea naziştilor la putere, a plecat la Paris şi apoi la Londra, unde l-a întâlnit pe John Huston. Atunci a început o nouă carieră de producător în SUA sub numele de Sam P. Eagle (fiind protejatul producătorului Harry Cohn, de la studiourile Columbia). După eşecul comercial cu “Citizen Kane”, Wells nu avea o reputaţie prea bună la Hollywood.
Goetz şi Spiegel erau decişi de a nu-i încredinţa realizarea filmului, însă şi-au schimbat părerea, acceptând condiţiile severe de control asupra scenariului şi producţiei. Scenariul de la “Date with Destiny”, propus de Anthony Veiler, a fost imediat rebotezat “The Stranger” şi revăzut de Victor Trivas. În loc să pună în scenă un american sosit în Germania după capitularea nazistă – ceea ce era precis subiectul documentarului “Your Job in Germany” – Wells şi Trivas au preferat să lucreze la o ipoteză inversă: un nazist refugiat în SUA sub o identitate falsă şi transformat în american obişnuit fără ca nimeni să-şi dea seama.
La 29 noiembrie 1945, a fost prezentat ca probă la Nurenberg. Filmul realizat pentru OSS de Ray Kellogg, Nazi Concentration Camp. Orson Wells a avut ideea de a introduce o secvenţă din “The Stranger” în jurul proiecţiei de imagini cu lagărele naziste. Filmul provine de la munca operatorilor americani prezenţi la deschiderea lagărelor. Imaginile sunt destul de reprezentative pentru genocidul pe care l-au efectuat naziştii: munţi de cadavre, imagini de supravieţuitori, grija arătată de Aliaţi faţă de aceştia, grosplanuri pe instrumentele de tortură, permiţând privitorului de a-şi închipui suferinţele îndurate fără a le arăta, camerele de gazare, a căror autenticitate era pusă sub semnul îndoielilor (Wilson a oferit explicaţii precise despre cum funcţionau), extras dintr-o secvenţă în care un medic german este obligat de a intra într-o baracă pentru a vedea cadavrele care zăceau acolo etc.
Aceste imagini au provocat oroare în rândul celor care le-au privit pentru prima oară şi o emoţie profundă imediată. De fapt, filmul reprezintă o probă zdrobitoare în favoarea atestării reale a lagărelor de concentrare organizate de regimul nazist. Au existat cu adevărat!! El vorbeşte despre atrocităţi şi genocidul populaţiei evreieşti.
