Batalionul SS – Fallschirmjager 500
În 1937, a fost organizat un prim embrion al unităţii speciale de paraşutişti SS, format din voluntari care au alcătuit un nucleu de câteva zeci de oameni. În marea lor majoritate proveneau din SS – Verfugungstruppe. Dar acest proiect a fost suspendat de Berlin în 1939. În 1943, cartierul general al Fuhreului, care avea nevoie de o unitate de paraşutişti pentru operaţiile speciale, a ordonat constituirea unui batalion SS ad-hoc.
Jumătate din efectivele batalionului (1000 de oameni în total) era compusă din SS – işti voluntari. Restul de oameni proveneau din lagărele disciplinare, printre care puşcăria militară SS din Danzig – Matzkau. Printre ei se aflau nesubordonaţi, persoane care au refuzat să tragă sau care au făcut probleme superiorilor lor etc. Oameni vinovaţi de-a fi criticat regimul nazist sau vinovaţi de-a fi acţionat pe piaţa neagră. În schimbul încorporării lor în batalion deţinuţii erau reintegraţi cu gradul lor şi beneficiau de o anulare totală a pedepsei lor. Contrar legendei care l-a înconjurat, batalionul nu era o unitate pur disciplinară, unic compusă din criminali şi nesupuşi.
Din noiembrie 1943, oamenii sunt transferaţi la Luftwaffe Fallschirm – Schub nr. 3 din Mataruska – Banja, în apropiere de Kraljevo în Serbia (Iuglosavia). Acolo, ei sunt iniţiaţi în tehnici de sărire cu paraşuta. Sunt supuşi la un antrenament fizic foarte dur. De pildă, ofiţerii multiplică marşurile forţate şi operaţiile în munţi în scopul de a asigura coeziunea grupului.
În martie 1944, batalionul pleacă în Ungaria unde va rămâne câteva săptămâni. Iar din februarie, paraşutiştii sunt efectiv angajaţi în prima lor luptă contra partizanilor lui Tito. Ei au efectuat o operaţie de cercetare atentă a zonei (Bandenkampf), în Bosnia – Herţegovina în cooperare cu alte trupe germane. Din februarie şi până în aprilie, operaţiile contra partizanilor comunişti se succed într-un ritm ridicat, apoi se mută în Serbia, în Muntenegru, în Macedonia şi din nou în Bosnia. Totuşi, în aceste misiuni, SS-iştii nu au fost utilizaţi ca trupe de elită şi ca trupe aeropurtate. Ei s-au luptat cot la cot cu vânătorii din SS – Freiwilligen – Gebirgs – Divizia a 7 – a Prinz Eugen.
La sfârşitul lui aprilie 1944, batalionul a fost retras din primele linii şi s-a reîntors la baza sa de la Divizia Frundsbery, condusă de SS – Sturmbannfuhrerul Herbert Gilhofer. Între timp, acesta a cedat comandamentul batalionului SS – Hauptsturmfuhrerului Kurt Rybka, care a primit curând ordine importante de la Berlin. Următoarea misiune a batalionului era nu doar o operaţie aeropurtată cât un obiectiv foarte special: capturarea sau eliminarea unui anume Iosif Broz, mai bine cunoscut sub pseudonimul de “Tito” (1892-1980).
Obiectiv: eliminarea lui Tito!
La începutul anului 1944, Tito reprezenta un obiectiv prioritar pentru comandamentul german din Balcani. Acest lider comunist reuşise să organizeze o adevărată armată redutabilă de peste 300. 000 de partizani botezaţi NOVJ, dar în plus, el era recunoscut de naţiunile aliate ca fiind unicul interlocutor în această parte a Balcanilor. Englezii, americanii şi sovieticii au constituit misiuni de legături permanente pe lângă Tito.
Retras şi baricadat în inima munţilor, invincibil, Tito ducea din 1941 lupte de mică şi de mare anvergură contra forţelor de ocapaţie ale Axei. Germanii controlau ferm nodurile rutiere şi marile aglomeraţii, nu însă şi zonele rurale şi munţii, unde stăpân exclusiv era Tito.
Această situaţie de luptă permanentă, jocul de-a şoarecele şi pisica, era o problemă reală pentru Wehrmacht care s-a găsit prins într-o luptă de tip guerilă pe care nu putea să o ducă. Războiul contra partizanilor a presupus concentrarea a numeroase forţe care se luptau contra iugoslavilor. Iar pagubele germane erau uriaşe. Deşi se făceau represalii, ele n-au avut rolul decât de a radicaliza total lupta având consecinţa că în Iugoslavia, în 1944, nimeni nu făcea prizonieri!
Comuniştii intenţionau astfel o guerilla care le făcea nemţilor viaţa imposibilă. Topografia terenului, prezenţa munţilor stâncoşi, a grotelor care formau adăposturi preţioase pentru partizani, drumurile prea strâmte care încentineau avansarea coloanelor motorizate germane, făceau ca prinderea lui Tito să fie aproape imposibilă.
Şi asta cu atât mai mult cu cât Wehrmachtul trebuia să facă faţă în Est sovieticilor, iar în Italia să lupte contra trupelor aliate. Germanii nu aveau mijloacele de a organiza o vastă operaţie de curăţire a Balcanilor. Deşi, împreună cu câteva unităţi regulate de voluntari sârbi, albanezi şi bosniaci, au luat urma lui Tito… La sfârşitul lui februarie 1944, un comando german, condus de maiorul Benesch, a reuşit în sfârşit localizeze cartierul general al lui Tito la Drvar (în vestul Bosniei), un orăşel aflat pe fundul văii Unac. Vestea era de proporţii pentru Berlin!
S-au făcut mai multe planuri pentru a-l elimina pe Tito, însă numai o operaţie aeropurtată părea să aibă o şansă de reuşită. Această misiune de asalt va fi purtată de oamenii din SS – Fg. Btl. 500.
Pregătirile operaţiei Rosselsprung
Operaţia botezată “Rosselsprung”, era prevăzută pentru 25 mai 1944, ziua de Rusalii. Pentru a-l captura pe şeful partizanilor, statul – major german a imaginat o manevră vastă de încercuire a oraşului Drvar şi a împrejurimilor sale. Mai multe coloane motorizate susţinute de Luftwaffe trebuiau să meargă peste centrele urbane din Bihac, Livno, Jajce, Krupa, Bosan şi Kulen apoi să se îndrepte spre Drvar pentru a face joncţiunea. Aceste trupe proveneau din mai multe unităţi: 7. SS – Freiwilligen – Gebirgs – Division şi 1. Gebirgs – Division care aveau misiunea de a asedia Drvar chiar ele. Dispozitivul prevedea de asemenea intervenţia Kampfgruppen din 373. Infanterie – Division (creată) şi a voluntarilor sârbi, albanezi şi bosniaci. În scopul de a para o eventuală fugă a lui Tito şi a statului său major, strategii germani au decis de a aeropurta peste partizanii iugoslavi SS Fallschirmjager Batalion 500. Această operaţie reprezenta deci pentru batalion primul asalt aeropurtat în operaţie.
Deşi misiunea SS-iştilor părea simplă se anunţa foarte dificilă. Ei trebuiau să-l captureze pe Tito sau să-l ucidă, să-i distrugă cartierul general şi să elimine ofiţerii de legătură britanici, americani şi sovietici care se aflau la partizani. Pentru primul val au fost mobilizaţi 654 de paraşutişti. Trebuia să fie un atac surpriză. Ei erau însoţiţi de un commando de 20 de oameni botezat “Abteilung Savadil”. Acest detaşament, compus din brandeburghezi, specialişti în transmisiuni şi interpreţi din divizia SS Prinz Eugen, avea drept misiune de a distruge instalaţiile de transmisii duşmane şi de a pune mâna pe codurile radio secrete ale oamenilor lui Tito. Germanii sperau să-l decapiteze pe şeful partizaniilor iugoslavi.
Dar Luftwaffe nu mai era ceea ce era în 1940 sau 1941 în timpul raidurilor efectuate deasupra Eben – Emael sau poate Creta. La începutul anului 1944, aparatele de transport, faimoasele trimotoare Ju – 52, aveau mari lipsuri. Din asemenea avioane trebuiau să sară 314 paraşutişti, în timp ce un alt grup de 340 de SS-işti trebuiau să fie îmbarcaţi în planoare DFS 230. Batalionul de paraşutişti SS s-a divizat în mai multe grupe de mărimi inegale. Cei 340 din planoare au fost împărţiţi în şase grupe: cel mai important, grupul Panther, cuprindea 110 oameni. Ei aveau ca misiune de a pune mâna pe “citadelă”, adică pe Tito şi pe statul său major. Trei grupe (Greifer, Sturmer şi Brecher), de 50 de paraşutişti SS trebuiau să ajungă să-i lichideze pe militarii misiunilor străine. Comandourile Daufnanger şi Beisser, împreună cu 50 Fallschirmjager şi cu elemente din Abteilung Savadil, aveau drept obiectiv de a captura codurile radio iugoslave şi de a distruge instalaţiile inamicilor.
Ce trebuia să facă ceilalţi? Într-o primă fază, să securizeze zonele de aterizare a planoarelor, apoi după ce acestea au început să vină să meargă să încercuiască orăşelul Drvar. Obiectivul paraşutiştilor era de a pune stăpânire pe localitate şi de a anihila orice potenţial armat care ar fi venit din exterior. Tito nu trebuia să iasă viu din Drvar!
Dar cum s-a organizat Tito şi trupele sale?
În pofida precauţiilor pe care le-au luat germanii, partizanii iugoslavi se îndoiau de iminenţa unui raid. Ei ignorau chiar prezenţa faimosului SS Fallschirmjager Batalion 500 în ţara lor sau de riscul unui atac aeropurtat. Mai multe bombardamente ale Luftwaffe făcute peste Drvar au declanşat o alertă maximă. Iugoslavii, bărbaţi şi femei, echipaţi cu arme automate şi grenade, îşi vegheau şeful zi şi noapte. Un batalion de infanterie, un batalion de geniu, un grup de 150 de ofiţeri superiori şi diverse trupe se găseau în stare de continuă mişcare şi-i aşteptau pe nemţi la Drvar.
Tito nu mai locuia într-o casă, ci într-o baracă din lemn construită în interiorul unei grote din munte. Acolo, el şi statul său major erau la adăpost de aparatele germane. În jurul grotei erau camuflate numeroase posturi de gardă şi de-a lungul întregii căi de acces. Iar în împrejurimi erau dispuse mitraliere antiaeriene. Partizanii dispuneau şi de trei blindate uşoare Fiat Asnsaldo L 6/40 capturate. Clopotul din biserica satului era demontat şi instalat în munţi în scopul de a servi de semnal de alarmă în caz de atac. Chiar misiunile aliate au fost mutate la Potoci (la est de Drvar) ca măsură de precauţie. În seara zilei de 24 mai, doar patru corespondenţi de război aliaţi erau încă cu Tito.
De la 21 la 24 mai, paraşutiştii au fost transportaţi în camioane de la Kraljevo şi Mataruska Banja spre aeroporturile de la Zrenjanin, Banja Luka şi Zagreb. De mai multe zile, ei primiseră consemne stricte de tăcere despre viitoarea lor misiune. În scopul de a evita orice indiscreţie, echipamentele de sărit (căştile, paraşutele etc.) au fost cu grijă camuflate. Au fost luate toate precauţiile pentru ca spionii lui Tito să nu afle nimic şi să nu-i poată indentifica pe cei din Fallschirmjager. Chiar insignele unităţii au dispărut de pe uniformele lor!
Dar toată această operaţie minuţioasă şi secretă de a-l elimina pe Tito, a fost ca un foc de paie, căci la Drvar, pe germani îi aştepta Iadul pe pământ. Numai că ei nu bănuiau nimic… Erau prea încrezători în şansele reuşitei lor.
