Unul dintre cei mai de seamă conducători ai neamului românesc a fost Mircea cel Bătrân. Născut în anul 1355 şi decedat în anul 1418 la 31 ianuarie, a fost domn al Ţării Româneşti în două perioade: 23 sept. 1386 – noiembrie 1394 sau mai 1395 şi încă o unul dintre cei mai de seamă conducători ai neamului românesc a fost Mircea cel Bătrân. Născut în anul 1355 şi decedat în anul 1418 la 31 ianuarie, a fost domn al Ţării Româneşti în două perioade: 23 sept. 1386 – noiembrie 1394 sau mai 1395 şi încă o dată, între ianuarie 1397 şi 31 ianuarie 1418.
Mircea urcă pe tron după moartea fratelui sau Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găseşte Ţara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicii înţelepte promovate de înaintaşii săi şi va continua consolidarea economiei, armatei, administraţiei şi bisericii. Ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată sub autoritatea domniei care era la Curtea de Argeş. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare Mihai I, acesta avîndu-şi curtea la Târgovişte.
Soţia lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet.
Economia ţării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite şi taxe, prin emiterea de monedă în cantităţi suficiente şi cu valori potrivite, precum şi prin stimularea comerţului cu ţările vecine. Noi surse de venit apar în urma deschiderii minelor de aramă.
Administraţia este organizată centralizat, punîndu-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit in principal din dregătorii curţii.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din ţărani şi oastea cea mică sau Curtea. Înzestrează armata cu arme şi întăreşte sau înfiinţează cetăţi în punctele strategice ale ţării.
Mircea ctitoreşte o serie de mănăstiri şi biserici pe întreg cuprinsul ţării, cea mai importantă fiind Cozia, acolo unde a fost şi înmormântat.
„Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul şi bine cinstitul şi de Hristos iubitorul şi singurul stăpînitor Io Mircea, mare voievod şi domn, cu mila şi cu harul lui Dumnezeu stăpînind şi domnind peste toată Ţara Ungrovalahiei şi părţile de peste munţi (parte din Ardeal), încă şi spre părţile tătăreştişi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi Banatului de Severin domn şi pe amândouă părţile peste toată Podunavia (Dunărea) până la Marea cea mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor” , acesta era impunătorul titlu pa care îl purta, Tara Românescă având cel mai întins teritoriu din toate timpurile.
Începutul conflictului cu turcii are loc in anul 1389, atunci când Mircea îl ajută cu oaste pe Lazăr, cneazul sârbilor, în lupta de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei). Lazăr convocase la luptă impotriva „necredincioşilor” toată creştinătatea, însă răspunsurile au fost întîrziate sau absente în cea mai mare parte. Începutul luptei pare favorabil creştinilor, mai ales ca fanaticul sârb Milos Obilici l-a ucis pe sultanul Murad. Fiul acestuia Baiazid Ilderim (Fulgerul) preia imediat comanda armatei turceşti şi va schimba retragerea iniţială într-o strălucită victorie, însuşi cneazul Lazăr îşi pierde viaţa.
Mircea îşi ia măsuri de apărare, consolidând linia Dunării prin ridicarea cetăţii de piatră Giurgiu şi prin întărirea celei de la Turnu (sau Nicopolul Mic).
Baiazid îşi respectă renumele şi nu pierde timpul.
Oastea turcească asediază şi cucereşte mai întâi Silistra, de pe malul drept al Dunării, traversează fluviul, ocupă Turnu şi înaintează spre Argeş. Alături de sultan se aflau vasalii sârbi Constantin Dragaşevici, voievodul si vestitul erou Marko Kraljevici
De altfel prezenţa celor doi clarifică si data la care a avut loc lupta: 17 mai 1395 şi nu 10 octombrie 1394 cum se credea până acum.
Neagu Djuvara explică rezultatul unui grup de cercetători, referitor la noua dată istorică din „dovezi bisericeşti”: într-o mănăstire din Constantinopol (actualul Istanbul) s-a găsit o cerere de parastas a fiicei lui Constantin Dragaş, voievod sârb, mort, împreună cu vestitul erou Marko Kraljevici, vasal al turcilor, în bătălia de la Rovine, nu în octombrie, ci, mai tîrziu cu şapte luni în luna mai.
Lupta s-a dat la Rovine, pe malul unui râu încă necunoscut, referitor la acest loc „rovine” înseamnă „şanţuri”există discuţii: unii cred că ar fi fost lângă Craiova, alţii pe apa Ialomiţei, iar o a treia versiune îl situează pe unul din râurile Cămăţui, Vedea, Teleorman sau Argeş. Bătălia a fost cruntă şi sângeroasă. Deşi izvoarele sunt categorice în privinţa biruinţei lui Mircea, nu a putut împiedica înaintarea armatei otomane mult superioară numeric, aşa încât românii s-au retras spre Argeş unde o nouă luptă a avut loc, de această dată nefavorabilă lui Mircea. Acesta trece munţii şi încheie un tratat cu Sigismund al Ungariei.
Trebuie să admitem că Mircea a rămas ceva vreme în Oltenia sau chiar în Ardeal timp în care Baiazid l-a pus domn pe Vlad Uzurpatorul.
Prin supunerea completă a Bulgariei în 1393, prin faptul că sârbii erau vasali şi prin expediţia din Ţara Românescă cu toate consecinţele ei, ungurii se vedeau direct ameninţaţi de puterea în ascensiune a turcilor.
Sigismund chemă la luptă toată Europa: în luna mai 1396 încep să sosească la Buda primii cavaleri fracezi şi burgunzi, germani conduşi de Ioan de Zollern, englezi conduşi de ducele de Lancaster. Veneţia dădea ajutor cu flota ei, iar Bizanţul intra şi el în alianţă
Armata creştină ajunge în scurt timp să asedieze Nicopole pe uscat şi apă (100 000 de soldaţi dintre care 60 000 de cavaleri).
Baiazid, care era în acest timp la Târnovo, în Bulgaria, aflînd de asediu se îndreaptă cu toate forţele spre cetatea asediată.
Mircea, cunoscînd cel mai bine stilul de luptă al turcilor, se oferă să atace primul, totuşi ducele Burgundiei, Jean de Nevers va obţine de la Sigismund onoerea de a deschide lupta.
La 28 septembrie 1396, turcii înving categoric greoii cavaleri creştini, însuşi regele Sigismund fuge cu o corabie pe Dunăre apoi pe mare spre Dalmaţia.
Încă o dată Mircea se aşteptă la represalii.
În anul următor, 1397, o armată turcească a trecut Dunărea dar a fost învinsă de voievodul muntean.
Urmează anul de graţie 1400, când o armată otomană face o expediţie de pradă în Ungaria. La întoarcere, Mircea având de partea sa şi un contingent ungar, îi atacă şi îi învinge pe turci.
În acelaşi an 1400 intră în Moldova şi îl pune domn pe Alexandru cel Bun (1400-1432) una din figurile de seamă ale istoriei românilor.
Forţa lui Baiazid creşte pe zi ce trece, dar un eveniment de mare însemnătate pentru Răsărit avea să se producă.
Din praful stepelor Asiei apare Tamerlan sau Timur Lenk, adică Timur cel Şchiop.
În bătălia de la Ankara, în 1402, victoria mongolului este completă:Baiazid este luat prizonier şi plimbat în cuşcă prin toată Asia.
După moartea lui Baiazid au urmat lupte între fiii acestuia. Mircea îl sprijină pe Musa Celebi, care îl învinge pe fratele său Soleiman în 1411 şi se proclamă sultan de Adrinopol.
În anul 1413 Musa este înfrânt de alt frate al său Mahomed, care fireşte nu uită de sprijinul de care s-a bucurat fratele său din partea lui Mircea. Acesta îl ajută şi pe un alt pretendent Mustafa dar şi acesta este învins de Mahomed.
Timp de 15 ani, Mircea a fost principele creştin care s-a bucurat de cea mai nmare faimă şi autoritate în răsăritul Europei, fiind singurul care a învins de două ori pe temutul Baiazid. Veneţienii l-au considerat cel mai puternic dintre principii creştini care au luptat cu turcii, iar cronicarul turc Leuclavius l-a numit principe între creştini, cel mai viteaz şi cel mai ager.
Mănăstirea Cozia păstrează până astăzi chipul ctitorului Mircea, împreună cu cel al fiului său Mihai I. Mircea ne apare tânăr ,aşa cum era când a zidit mănăstirea, de talie mijlocie, cu ochii albaştri şi păr castaniu. Era îmbrăcat cu veşminte bogate, cu haină scurtă, cu ciorapi strâmţi, pe genunchi având cusut vulturul bicefal. Deasupra poartă o hlamidă din purpură prinsă pe umărul drept cu o agrafă de aur bătută cu pietre scumpe, ca la împăraţii bizantini sau regii francezi. Pe cap purta o coroană cu trei colţuri, semn de mare domn.
S-a stins din viaţă la 31 ianuarie 1418 şi a fost înmormântat la Cozia, la 4 februarie.
Marius Luchisată, între ianuarie 1397 şi 31 ianuarie 1418.
Mircea urcă pe tron după moartea fratelui sau Dan, petrecută la 23 septembrie 1386. El găseşte Ţara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicii înţelepte promovate de înaintaşii săi şi va continua consolidarea economiei, armatei, administraţiei şi bisericii. Ajunge să stăpânească un vast teritoriu, pe care îl va organiza într-o formă centralizată sub autoritatea domniei care era la Curtea de Argeş. Din 1408 îl va asocia la domnie pe fiul cel mare Mihai I, acesta avîndu-şi curtea la la Târgovişte.
Soţia lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet.
Economia ţării este întărită prin măsuri privind sistemul de impozite şi taxe, prin emiterea de monedă în cantităţi suficiente şi cu valori potrivite, precum şi prin stimularea comerţului cu ţările vecine. Noi surse de venit apar în urma deschiderii minelor de aramă.
Administraţia este organizată centralizat, punîndu-se accentul pe sfatul boieresc alcătuit in principal din dregătorii curţii.
Armata este organizată în oastea cea mare, alcătuită în principal din ţărani şi oastea cea mică sau Curtea. Înzestrează armata cu arme şi întăreşte sau înfiinţează cetăţi în punctele strategice ale ţării.
Mircea ctitoreşte o serie de mănăstiri şi biserici pe întreg cuprinsul ţării, cea mai importantă fiind Cozia, acolo unde a fost şi înmormântat.
„Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul şi bine cinstitul şi de Hristos iubitorul şi singurul stăpînitor Io Mircea, mare voievod şi domn, cu mila şi cu harul lui Dumnezeu stăpînind şi domnind peste toată Ţara Ungrovalahiei şi părţile de peste munţi (parte din Ardeal), încă şi spre părţile tătăreştişi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi Banatului de Severin domn şi pe amândouă părţile peste toată Podunavia (Dunărea) până la Marea cea mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor”, acesta era impunătorul titlu pa care îl purta, Tara Românescă având cel mai întins teritoriu din toate timpurile.
Începutul conflictului cu turcii are loc in anul 1389, atunci când Mircea îl ajută cu oaste pe Lazăr, cneazul sârbilor, în lupta de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei). Lazăr convocase la luptă impotriva „necredincioşilor” toată creştinătatea, însă răspunsurile au fost întîrziate sau absente în cea mai mare parte. Începutul luptei pare favorabil creştinilor, mai ales ca fanaticul sârb Milos Obilici l-a ucis pe sultanul Murad. Fiul acestuia Baiazid Ilderim (Fulgerul) preia imediat comanda armatei turceşti şi va schimba retragerea iniţială într-o strălucită victorie, însuşi cneazul Lazăr îşi pierde viaţa.
Mircea îşi ia măsuri de apărare, consolidând linia Dunării prin ridicarea cetăţii de piatră Giurgiu şi prin întărirea celei de la Turnu (sau Nicopolul Mic).
Baiazid îşi respectă renumele şi nu pierde timpul.
Oastea turcească asediază şi cucereşte mai întâi Silistra, de pe malul drept al Dunării, traversează fluviul, ocupă Turnu şi înaintează spre Argeş. Alături de sultan se aflau vasalii sârbi Constantin Dragaşevici, voievodul si vestitul erou Marko Kraljevici
De altfel prezenţa celor doi clarifică si data la care a avut loc lupta: 17 mai 1395 şi nu 10 octombrie 1394 cum se credea până acum.
Neagu Djuvara explică rezultatul unui grup de cercetători, referitor la noua dată istorică din „dovezi bisericeşti”: într-o mănăstire din Constantinopol (actualul Istanbul) s-a găsit o cerere de parastas a fiicei lui Constantin Dragaş, voievod sârb, mort, împreună cu vestitul erou Marko Kraljevici, vasal al turcilor, în bătălia de la Rovine, nu în octombrie, ci, mai tîrziu cu şapte luni în luna mai.
Lupta s-a dat la Rovine, pe malul unui râu încă necunoscut, referitor la acest loc „rovine” înseamnă „şanţuri”există discuţii: unii cred că ar fi fost lângă Craiova, alţii pe apa Ialomiţei, iar o a treia versiune îl situează pe unul din râurile Cămăţui, Vedea, Teleorman sau Argeş. Bătălia a fost cruntă şi sângeroasă. Deşi izvoarele sunt categorice în privinţa biruinţei lui Mircea, nu a putut împiedica înaintarea armatei otomane mult superioară numeric, aşa încât românii s-au retras spre Argeş unde o nouă luptă a avut loc, de această dată nefavorabilă lui Mircea. Acesta trece munţii şi încheie un tratat cu Sigismund al Ungariei.
Trebuie să admitem că Mircea a rămas ceva vreme în Oltenia sau chiar în Ardeal timp în care Baiazid l-a pus domn pe Vlad Uzurpatorul.
Prin supunerea completă a Bulgariei în 1393, prin faptul că sârbii erau vasali şi prin expediţia din Ţara Românescă cu toate consecinţele ei, ungurii se vedeau direct ameninţaţi de puterea în ascensiune a turcilor.
Sigismund chemă la luptă toată Europa:în luna mai 1396 încep să sosească la Buda primii cavaleri fracezi şi burgunzi, germani conduşi de Ioan de Zollern, englezi conduşi de ducele de Lancaster. Veneţia dădea ajutor cu flota ei, iar Bizanţul intra şi el în alianţă
Armata creştină ajunge în scurt timp să asedieze Nicopole pe uscat şi apă (100 000 de soldaţi dintre care 60 000 de cavaleri).
Baiazid, care era în acest timp la Târnovo, în Bulgaria, aflînd de asediu se îndreaptă cu toate forţele spre cetatea asediată.
Mircea, cunoscînd cel mai bine stilul de luptă al turcilor, se oferă să atace primul, totuşi ducele Burgundiei, Jean de Nevers va obţine de la Sigismund onoerea de a deschide lupta.
La 28 septembrie 1396, turcii înving categoric greoii cavaleri creştini, însuşi regele Sigismund fuge cu o corabie pe Dunăre apoi pe mare spre Dalmaţia.
Încă o dată Mircea se aşteptă la represalii.
În anul următor, 1397, o armată turcească a trecut Dunărea dar a fost învinsă de voievodul muntean.
Urmează anul de graţie 1400, când o armată otomană face o expediţie de pradă în Ungaria. La întoarcere, Mircea având de partea sa şi un contingent ungar, îi atacă şi îi învinge pe turci.
În acelaşi an 1400 intră în Moldova şi îl pune domn pe Alexandru cel Bun (1400-1432) una din figurile de seamă ale istoriei românilor.
Forţa lui Baiazid creşte pe zi ce trece, dar un eveniment de mare însemnătate pentru Răsărit avea să se producă.
Din praful stepelor Asiei apare Tamerlan sau Timur Lenk, adică Timur cel Şchiop.
În bătălia de la Ankara, în 1402, victoria mongolului este completă:Baiazid este luat prizonier şi plimbat în cuşcă prin toată Asia.
După moartea lui Baiazid au urmat lupte între fiii acestuia. Mircea îl sprijină pe Musa Celebi, care îl învinge pe fratele său Soleiman în 1411 şi se proclamă sultan de Adrinopol.
În anul 1413 Musa este înfrânt de alt frate al său Mahomed, care fireşte nu uită de sprijinul de care s-a bucurat fratele său din partea lui Mircea. Acesta îl ajută şi pe un alt pretendent Mustafa dar şi acesta este învins de Mahomed.
Timp de 15 ani ,Mircea a fost principele creştin care s-a bucurat de cea mai nmare faimă şi autoritate în răsăritul Europei, fiind singurul care a învins de două ori pe temutul Baiazid. Veneţienii l-au considerat cel mai puternic dintre principii creştini care au luptat cu turcii, iar cronicarul turc Leuclavius l-a numit principe între creştini, cel mai viteaz şi cel mai ager.
Mănăstirea Cozia păstrează până astăzi chipul ctitorului Mircea, împreună cu cel al fiului său Mihai I. Mircea ne apare tânăr ,aşa cum era când a zidit mănăstirea, de talie mijlocie, cu ochii albaştri şi păr castaniu. Era îmbrăcat cu veşminte bogate, cu haină scurtă, cu ciorapi strâmţi, pe genunchi având cusut vulturul bicefal. Deasupra poartă o hlamidă din purpură prinsă pe umărul drept cu o agrafă de aur bătută cu pietre scumpe, ca la împăraţii bizantini sau regii francezi. Pe cap purta o coroană cu trei colţuri, semn de mare domn.
S-a stins din viaţă la 31 ianuarie 1418 şi a fost înmormântat la Cozia, la 4 februarie.
Marius Luchis
