Ciuma, care a apărut regulat în Europa în secolele VI şi IX, a dispărut practic. A apărut din Asia Centrală în 1337 şi a făcut 13 milioane de morţi după trecerea sa prin China!
În 1347, ciuma a distrus armata mongolă “Hoarda de Aur” care îi asedia pe genovezi în Caffa (Crimeea). De acolo, epidemia s-a propagat în Sicilia pentru a atinge în 1348 Franţa şi Spania.
În 1349 ea s-a răspândit în Germania, în Europa centrală, apoi în Anglia unde într-un singur an a dispărut un sfert din populaţie. Această cifră a urcat la 40% din populaţia engleză în anii în care au urmat. Din 3 milioane şi jumătate de locuitori, nu au mai rămas decât 2 milioane după trecerea acestui teribil flagel!
După o absenţă de patru secole întreaga planetă v-a cunoaşte 370 de ani de epidemii de ciumă între 1348-1721 cu o cadenţă mai mult sau mai puţin constantă de 3-4 epidemii pe secol scurs.
În Germania, Magdeburgul, de pildă, a pierdut jumătate din cetăţenii săi, Hamburgul 65%, poate chiar 70%, ca şi Bremen. În 1359, ciuma a lovit Alsacia şi Belgia. Un an mai târziu a ajuns în Anglia, a revenit în Franţa şi în 1369 din nou în Anglia.
Diferite tipuri de ciumă şi epidemii mortale
- Ciuma neagră sau bubonică
Ciuma din 1348, numită în mod curent ciuma neagră sau bubonică (sau bacilul lui Yersin, care l-a descoperit în 1894) a avut defectul de a fi transmisă prin contacte directe cu bolnavul contaminat, fiind mai ales transmisă şi transportată prin puricii şobolanilor care se aflau în calele navelor. Iată de ce oraşele portuare au fost primele atinse de boală.
Aceşti purici, adevăraţi agenţi patogeni, au trecut sărind de la un animal sălbatic la unul domestic ca pisica, câinele care trăiau pe lângă oameni. Fără a mai vorbi de coloniile de purici care se aflau în vechile case. Trebuie spus că în acele vremuri mâncarea se păstra în podurile caselor, sărate sau afumate. Proviziile se puneau la uscat în caz de asediu sau de invazii neaşteptate.
Condiţiile de igienă erau o privelişte dezarmantă, cu morţi şi multe cadavre care nu erau nici măcar îngropate, cu cai lăsaţi să putrezească în aer etc. Aceste locuri blestemate erau însă un prilej de festin pentru şobolanii vagabonzi care proliferau!
Alte tipuri de ciumă intervenite ulterior
- Ciuma pulmonară (Pasterela Pestis)
Foarte apropiată de cea precedentă, dar acest bacil capsulat pe cele două extremităţi are proprietatea pe timp uscat de a se închide în ea însă-şi şi de a nu se dezvolta decât atunci când condiţiile lui sunt favorabile. Contagierea se face prin căile respiratorii.
Se mai pot adăuga epidemiile tuberculoza, variola, holera şi tifosul datorate absorţiei de apă plină cu bacili.
Ciuma neagră în Evul Mediu
- Simptomele bolii
Chiar dacă nu se cunoştea practic nimic despre viaţa bacililor, microbilor şi bacteriilor, oamenii au învăţat repede că trebuiau evitat de a atinge şi de a te apropia de bolnavii contaminaţi, care sufereau de febră şi de căldură insuportabilă, de resimţirea înăbuşirilor, de dureri insuportabile la burtă şi subsuoară, cu apariţia de buboane (băşici purulente), ameţitoare, dureri de cap, vomitături, hemoragii cutanate spontane sau hemoragii interne viscerale. La ele se adăugau desigur semnele slăbiciunii psihologice: plânsete, ţipete, gemete, panică mentală, spaimă, groază şi disperare totală.
Boala s-a răspândit foarte rapid, decesele aveau loc în câteva zile, uneori într-o jumătate de zi. Jean de Venette, martor al marii epidemii de ciumă din 1948 descria astfel observaţiile sale făcute la Paris:
“Oamenii nu erau bolnavi decât două sau trei zile şi mureau rapid, corpul parcă era slănină. Cel care astăzi era în stare bună de sănătate, era mâine mort şi băgat în pământ.”
Ignorarea adevăratului agent de transmitere contagios a făcut să crească frica faţă de această boală teribilă, a dus la izolare şi la griji multiple. Unii au invocat cerul, alţii au vorbit de generaţii sacrificate. Dar pentru toţi durerea este teribilă atunci când vedem neputincioşi că pleacă de lângă noi toţi aceia pe care îi iubim şi nu-i putem ajuta. În special tinerii, aflaţi în floarea vârstei.
Umbra morţii a servit peste tot şi i-a atins pe toţi: bogaţi şi săraci, copii şi bătrâni, nobili puternici sau vagabonzi. Pretutindeni se vedeau cortegii de pânză neagră, tristeţe, lacrimi, sinucideri, foame, teamă, mizerie, sete şi disperare. Coşmarul a devenit realitate permanentă! Oroarea s-a instalat pretutindeni. Cu cât era o mai mare concentrare de oameni cu atât mai mult epidemia lovea nemilos şi mai mult.
Toată lumea se temea de vecini care erau poate purtătorii teribilei boli. Atunci s-au tăiat toate animalele şi s-a plecat în aventură de-a lungul drumurilor traversând numeroase sate cu zăvoarele trase, locuri deşertice şi tăcute, cu toate că nu toate casele sau fermele erau abandonate… Familiile s-au împuţinat, unii copii au rămas orfani, alţii s-au despărţit de soţia lor, de fraţi şi de surori… În spitale medicii nu mai făceau faţă bolnavilor şi nu se apropiau de ei, se spălau cu oţet în timp ce preoţii înarmaţi cu măşti cu cioc ascuţit dădeau binecuvântarea.
În străzi erau aruncate munţi de cadavre care erau rapid îndesate pe căruţe precedate de clopoţei. Cu toţii se temeau să nu ajungă într-o fosă comună acoperiţi de var şi de pământ. Astfel, dispăreau familii întregi.
Şi nu era rar de a vedea locuitori modeşti ai oraşelor moştenind dintr-o dată o mare avere sau un castel doar pentru că toţi ceilalţi moştenitori apropiaţi au fost decimaţi de teribila boală. Şi deodată s-a asistat la scene insolite: ţăranii au devenit noii bogătaşi, îmbrăcaţi în mătase în mari castele abandonate.
Toate astea au avut loc în timp ce între Anglia şi Franţa a început un război stupid şi de uzură, ce va dura “o sută de ani” ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să pedepsească exemplar răutatea umană!
Ciuma în Franţa
A ajuns în 1347, adusă de şobolanii prezenţi pe navele care veneau de la Marea Neagră şi care o vor transmite. Francezii, care au cunoscut războiul şi recolte dificile, erau slăbiţi şi foarte receptivi la flagel.
De la Marsilia, ciuma a ajuns în oraşul Montepellier la începutul anului 1348, a invadat Garonne şi Bretagne, pentru ca Parisul să fie atins în august. De aici a sosit în Picardia şi în Champagne toamna. I-a trebuit un an pentru a infesta întreaga ţară! O treime din populaţia Franţei a murit de această ciumă!
Au fost încercate nenumărate remedii pentru eradicare. Şarlatanii au profitat pentru a-şi vinde poţiunile “miraculoase.” Dar fără succes. Philippe al VI-lea le-a cerut medicilor să combată acest flagel, însă aceştia erau neputincioşi şi nu puteau să ofere decât recomandări (să nu se meargă în locurile publice sau să nu se deda iubirilor pasagere). La nivel alimentar, legumele fierte trebuiau să înlocuiască fructele şi vinul era preferabil apei.
Dar aceste aşa-zise remedii sau sfaturi erau ineficace. Unii s-au salvat la ţară. Cei care au rămas s-au baricadat în domiciliul lor. Bolnavii erau lăsaţi în soarta lor tristă, pentru că toţi se temeau să nu fie infestaţi în contact cu ei.
Au fost căutaţi vinovaţii pentru această ciumă. Evreii au fost acuzaţi de a fi otrăvit puţurile cu apă. Drept urmare, au avut loc nenumărate masacre. Dar în ciuda lor, ciuma a continuat să-şi urmeze destinul sinistru. Atunci au fost căutate alte motive. Astrologia, o stea emiţând raze mortale sau planetele care s-au aliniat sunt tot atâtea motive ale cauzelor evocate. Un cronicar a dat anumite cifre despre victimele acestei infecţii. În Marsilia au fost 16.000, 30.000 la Avignon, 45.000 la Lyon şi 80.000 la Paris.
În 1349, ciuma a părăsit Franţa pentru ţările nordice. Ea va face în total aproape 25 de milioane de victime. Din Scandinavia, ciuma a atins Anglia, Germania şi Europa centrală.Teroarea s-a abătut asupra Europei, care nu a cunoscut niciodată un asemenea flagel. Supravieţuitorii, neliniştiţi enorm, se temeau că nu mai au decât câteva zile de trăit şi au început să-şi termine averile. Din cauza ciumei, în 1348 nu s-a putut efectua însămânţarea şi recoltarea. Majoritatea impozitelor nu a putut fi acoperită: finanţele regale, deja consumate din cauza războiului, au ajuns la un prag critic. Lipsa mânei de lucru a contribuit la o considerabilă scădere a salariilor şi autorităţile, la cererea meşterilor meşteşugari, au intervenit pentru a le fixa.
Ciuma, un pericol major venit din Asia şi Africa
Cea mai vastă dintre regiuni, şi cea mai periculoasă pentru Europa, acoperea imensele câmpii care se întindeau din Manciuria până în Ucraina. Şobolanii purtători ai bacilului Yersinia pestis trăiau la adăpost în veritabile labirinturi subterane.
Celelalte alte două regiuni erau nordul Indiei şi centrul Africii. Bacilul a putut să prospere pe şobolani fără să-l distrugă pentru că acesta constituia gazda sa obişnuită. Selecţia naturală făcea să existe trunchiuri care, desigur, ucideau anumiţi indivizi dar nu în număr mare, şi, în paralel, speciile de şobolani capabile de a rezista la bacil.
Dar acest echilibru nu a existat acolo unde şobolanii nu erau în contact cu răul de mult timp, nici acolo unde bacilul se comunica la alte specii, altele decât omul. Mortalitatea putea atunci să crească într-un mod critic pentru purtători şi deci pentru bacil însuşi. Numai în anumite condiţii rozătoarele transmit bacilul la alte specii. Una dintre ele este un contact strâns între un şobolan şi om.
Iată de ce, şobolanul negru, Rattus rattus, puternic răspândit în Evul Mediu, era un agent propagator mult mai eficace decât şobolanul cenuşiu, Rattus norvegicus, mai curent în Europa în era modernă. Şobolanul negru, mai dotat de către natură, căuta voluntar compania oamenilor în case şi pe vase. Şobolanul cenuşiu este mai agresiv dar mai temător.
Puricele găzduit de şobolan, Xenopsylla cheopis, joacă un rol important în transmiterea bolilor la om. În general, nu se iau de el, însă pot să o facă dacă părăseşte un şobolan mort şi pe cale de a se răci şi nu găseşte alţii care l-ar putea primi. Odată contaminat un om, răul se propagă fulgerator de la un individ la altul.
În epoca modernă, înainte de a se descoperi antibioticele, mortalitatea datorată ciumei bubonice era de 60-70% la persoanele atinse. În ultimul său stadiu, ea se poate preschimba în ciuma pulmonară, a cărei mortalitate este de aproape 100% şi care se transmite direct prin căile respiratorii. Şobolanii pot de asemenea să o ia şi să o transmită omului pe cale aeriană.
Moartea la Caffa
Ciuma a izbucnit la Caffa în timpul verii lui 1346, iar factorii umani au fost aici determinanţi. Boala a apărut datorită hazardului într-o epocă în care nu se ştiau prea multe despre ea. Caffa era un nod important pentru genovezi, care împreună cu veneţienii, dominau de mult timp comerţul între Orient şi ţările mediteraneene.
O jumătate de secol mai devreme, în 1291, ei au stabilit o legătură maritimă cu Europa de Vest, via Gibraltar. Relaţiile între Mediterană şi vestul şi nordul Europei erau dificile în raport cu timpul vechilor căi comerciale. Dar şobolanii puteau să se urce la bordul navelor. De la Caffa, caravanele plecau spre China. Evoluţia politico-militară în cursul sec.XIII a uşurat în mod notabil relaţiile cu ţările îndepărtate. Puternicul imperiu mongol fondat de Gengis Khan (1162–1277) se întindea de la China în sudul şi centrul Rusiei. El a constituit o reţea de comunicaţii bazată pe curieri călare capabili de a acoperi 150 km pe zi mai multe săptămâni la rând. Armatele parcurgeau distanţe considerabile şi caravanele legau regulat China, Orientul–Apropiat şi coasta Mării Negre.
Dar toate aceste căi traversau precis centura de preerii unde trăiau o puzderie de rozătoare purtătoare de ciumă. Transmiterea răului între rozătoare şi de la ele la om nu era decât o chestiune de timp.
Europenii ar fi trebuit să se înspăimânte de ceea ce s-a petrecut în Orient, dar nu au luat măsuri preventive eficace. Documentele din epocă vorbesc de o epidemie care a provocat în provinciile din China moarte pe capete. Un asemenea fenomen era până atunci necunoscut, chiar în China. Şi epidemiile au continuat să facă ravagii. Se crede că în 1200 această ţară număra 123 milioane de locuitori, adică aproape dublul Europei. Dar, în 1393, această cifră era redusă la jumătate: aproximativ 65 de milioane. Şi în principal din cauza ciumei.
În Crimeea, epidemia a izbucnit în primul loc într-o „armată tătară” venită din est pentru a asedia Caffa. Creştinii din oraş au văzut totul, adică cum ciuma făcea ravagii în rândurile duşmanilor. Dar generalul Kiptchak hanul jambeg era un precursor al războiului bacteriologic. Cu ajutorul puternicelor sale catapulte, a trimis cadavrele soldaţilor morţi de ciumă peste zidurile oraşului.
Cronicarul italian contemporan Gabriel de Mussi, originar din Piacenza, a scris: “Cum ne puteam aştepta, aerul şi sursele de apă nu au încetat de a fi afectate şi răul s-a răspândit astfel în oraş atât de repede încât puţini dintre locuitorii săi au avut forţa de a scăpa de acolo.”
Va urma…
