Generalul Gheorghe Mihail intuise corect, de la început, adevăratul motiv al cererii sovietice, acela “ca în spatele frontului să nu existe nici o divizie românească, de teamă nu care cumva ca la un moment dat, când nu le-ar fi convenit românilor ceva, să reacționeze cu aceste divizii pe care le aveau în interior, în rezervă”. El a recunoscut, de asemenea, că mareşalul R.I. Malinovski “nu avea că armata românească în mod leal, în mod cavaleresc, camaraderesc luptă alături de ruși. Avea o îndoială și îndoiala acesta era provocată poate chiar de acțiunea de la 23 august 1944, când noi am întors armele împotriva nemților până atunci aliați. Îi era teamă, dacă la un moment dat să nu facem încă o altă volt-face contra lor pe front, ceea ce ar fi fost foarte grav. De aceea el voia ca să fie liniștit că nu i se întâmplă nimic din spate, ca toată atenția lui să fie îndreptată numai înainte spre front, să nu aibă grijă. Îl muncea grija aceasta: românii sunt în stare la un moment dat când nu le-ar conveni ceva sau ar vedea că soarta războiului, norocul, îansa, fortuna cum spuneau românii, se întorcea să facă iar… Să scape de grija aceasta mai bine desființa toată armata”.
Neacceptând desfiinţarea divizilor româneşti rămase în ţară, generalul Gherghe Mihail nu a acceptat nici trimiterea lor pe front, peste prevederile Convenției de armistițiu pentru că declara el: “N-am vrut să curgă sânge românesc… că destul am sângerat în răsărit”. Din același motiv, el s-a pronunțat împotriva continuării războiului dincolo de granița de vest a României, motivându-și astfel poziția în fața regelui Mihai I: “Majestate, eu conduc operațiunile până la vechea frontieră cu ungurii. N-avem ce căuta pe teritoriul altora. Armata română e o armată mică, sângele trebuie cruțat”. Şi în această idee, generalul continua: “Mai departe de Nistru, la răsărit, nu trebuia să mergem, n-aveam ce căuta la Stalingrad, iar mai departe, dincolo de frontiera românească, n-avem ce căuta pe teritoriul unguresc. Noi nu râvnim la pământul altuia. Pământul nostru l-am cucerit, l-am eliberat, așa că vă spun, tot din această cauză n-aveam de ce să intru în Budapesta. Capitala unei țări când e cucerită de o armată străină e o jignire națională pentru popor. De aceea nu voiam să intru în Budapesta, la Praga, Berlin. Pacea fără condiții e treaba marilor puteri. Eu nu mă țin de trena marilor puteri. E treaba lor; Germania, Berlinul, pacea fără condiții. Nu mă amestec eu”.
Numeroasele neînțelegeri cu comandamentele sovietice și convingerea că armata română nu trebuia să lupte dincolo de hotarele țării, l-au determinat pe generalul Gheorghe Mihail (delegat, la 23 august 1944, de către regele Mihai I să conducă armata română în luptă) ca după eliberarea orașelor Cluj și Oradea (la 11, respectiv 12 octombrie 1944), să-și dea demisia (la 12 octombrie 1944, pentru a doua oară după prima de la 7 septembrie 1944) din fruntea Marelui Stat Major român. Numit inspector general al infanteriei și apoi inspector general al armatei, generalul Gheorghe Mihail, avea să fie arestat la 20 ianuarie 1948, anchetat, judecat și condamnat la 12 ani detenție riguroasă pentru “activitate contra clasei muncitoare”, închis la Văcărești, Pitești, Ocnele Mari, Sighet și eliberat de la Jilava la 10 octombrie 1957.
Succesorul său, generalul Nicolae Rădescu a manifestat aceeaşi intransigenţă faţă de abuzurile sovietice. Luând atitudine împotriva încercărilor sovietice de a impune demobilizarea și desființarea marilor unități române noul șef al Marelui Stat Major raporta următoarele Președinției Consiliului de Miniștri, la 5 octombrie 1944: “Comisia Interaliată de Controlul Armistițiului nu are autoritatea de a modifica sau dezvolta termenii armistițiului, ci numai de a supraveghea execuția riguroasă a celor înscrise în Convenție. Încercarea generalului Vinogradov de a introduce noi obligații în armistițiu într-un protocol încheiat între Comosia de Control și Marele Stat Major român nu este legitimă nici prin termenii armistițiului, nici prin competența Comisiei de Control”.
La reluarea discuţiilor (23 octombrie 1944), partea sovietică a prezentat un proiect de protocol numai în limba rusă, cu multe prevederi dezvantajoase pentru statul român. În afara marilor unităţi române participante la război, care a constituit singurul punct de vedere în care cele două părţi au fost de acord, toate celelalte probleme erau favorabile sovieticilor. Deosebit de gravă era impunerea ca numărul diviziilor române destinate să asigure apărarea teritoriului naţional să fie reduse de la 10, cât preconizase Marele Stat Major, la numai trei. În faţa acestei pretenţii, generalul Nicolae Rădescu a declarat: “Nu pot lua nici o hotărâre, cerea Comisiei Aliate de Control depăşind împuternicirea cu care sunt învestit; voi aduce la cunoştinţa guvernului”.
Deoarece situația era foarte critică, Comisia Aliată de Control acuzând deja, în mod eronat, România că nu respectă obligațiile asumate prin Convenția de armistițiu, s-a apelat la arbitrajul generalului Constantin Sănătescu, primul-ministru al guvernului.
În varianta Gheorghe Mihail, discuțiile s-au derulat astfel: “Sănătescu spune: Nici cum vrei dumneata rus ca toate 13 diviziile să le desființez, nici cum vrei dumneata domnule Rădescu să le ții pe toate. Pe jumătate! Era tocmeală. Așa am ajuns. Eu n-am vrut să ajung aici. În sfârșit s-a convenit și s-a semnat de către Rădescu desființarea a 7 divizii. Mai rămâneam cu 6. N-au trecut 2-3 zile, rușii intervin din nou: Să se desființeze toate cele 6 divizii care au rămas. Rădescu se opune: Am desființat deja. Iar Sănătescu arbitru: Nici cum vrei dumneata: Pe jumătate. Trei. Au rămas trei. Ei bine n-am vrut eu să mă găsesc în această siuație ridicolă. De aceea am preferat a pleca. Din cele trei divizii, după mai multe zile, iar intervin rușii, iar cerând ca toate trei care au rămas să se desființeze. Acestea, într-adevăr, s-au desființat până la urmă. În două săptămâni s-a ajuns la cererea rusească de a desființa toate diviziile din spatele frontului”. Documentele epocii confirmă pe deplin aprecierile generalului Gheorghe Mihail.
Într-o asemenea atmosferă tensionată, în seara zilei de 25 octombrie 1944, ora 21, a avut loc o nouă întrevedere, care a fost și ultima, referitoare la definitivarea protocolului. Renunțând la cele mai elementare formule diplomatice, partea sovietică a împuternicit pe generalul Vasiliev – al treilea în ordine ierarhică în cadrul părții sovietice a Comisiei Aliate de Control – să conducă delegația în timp ce partea română era reprezentată de generalul Constantin Sănătescu, președintele Consiliului de Miniștri, și de generalul Nicolae Rădescu, șeful Marelui Stat Major.
Şedința a fost deschisă de Vasiliev: “Am primit însărcinarea, din ordinul mareșalului Malinovski și ca împuternicit al generalului Vinogradov, să vă înmânez protocolul semnat de generalul Vinogradov, pentru a fi transmis generalului Rădescu, șeful Marelui Stat Major. Toate condițiile din protocol sunt definitive, nu mai pot fi discutate. Mâine, 26 octombrie 1944, ora 12, Comisia Aliată de Control, așteaptă pe generalul Rădescu cu Protocolul, în patru exemplare (două în limba rusă și două în limba română) pentru a fi semnat. Sunt însărcinat să fac cunoscut că protocolul este definitiv și nesemnarea lui poate duce la unele rezultate serioase, chiar până chiar la demobilizarea și desființarea – prin forța armatei sovietice – a tuturor marilor unități române, care nu participă la operațiuni, potrivit prevederilor Convenției de armistițiu”.
Fără a se lăsa intimidat, generalul Nicolae Rădescu și-a exprimat regretul că deși a sporit numărul marilor unități operative și le-a scăzut la limita minimă pe cele din interior, nu a reușit să se bucure de încrederea Comisiei Aliate de Control. În încheirea expunerii sale a conchis: “Totuși, ca să nu se creadă că Marele Stat Major nu interpretează în mod just condițiile prescrise de Convenția de armistițiu, vom cere avizul Competent al Comisiei Române pentru Aplicarea Armistițiului. Dacă Comisia română va găsi că Marele Stat Major interpretează greșit aceste condiții vom semna protocolul. În caz contrar însă nu vom semna”.
Situația concretă a țării, în care amenințările directe ce fuseseră făcute puteau fi oricând aplicate în practică, l-a obligat însă pe generalul Nicolae Rădescu să semneze protocolul, nu înainte însă de a-i anexa o Notă adițională în care consemna: “Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată (sovietică) de Control și în scopul de a evita consecințe dăunătoare operațiilor comune contra Germaniei și Ungariei”. Referindu-se la aceleași condiții în care a fost semnat documentul, generalul Constantin Sănătescu releva: “Generalul Nicolae Rădescu a semnat un protocol militar, protocol care ne-a fost impus contrar clauzelor de armistițiu. Opunerea mea în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, cât și a generalului Rădescu, ca șef al Marelui Stat Major, n-au avut nici un rezultat favorabil pentru noi”.
După ce menționa unitățile și marile unități române care participau la operațiile militare de pe front, Protocolul militar româno-sovietic din 26 octombrie 1944 prevedea desființarea comandamentelor Armatei 3, ale corpurilor 1 și 3 armată, al Corpului de cavalerie și al trupelor motomecanizate, precum și a 10 divizii de infanterie și de munte, o divizie motomecanizată și trei divizii de cavalerie. Concomitent trebuiau demobilizate la “efective de pace” comandamentele Corpului 5 armată și al trupelor de munte, precum și trei divizii de infanterie sau de munte.
În dorinţa de a nu crea motive pentru eventuale acuzaţii referitoare la neexecutarea Convenţiei de armistiţiu, factorii români de decizie au asigurat execuţia hotărârilor Comisiei Aliate de Control. În acest sens au fost desfiinţate, până la 1 decembrie 1944, comandamentele Armatei 3, corpurilor 1 şi 3 armată de cavalerie şi motomecanizat, diviziile 1, 4, 5, 7, 8, 13, 14, 15, şi 20 infanterie (cu regimentele 5, 7, 8, 9, 12, 13, 14, 16, 17, 20, 21, 22, 25, 29, 32, 37, 39, 82, 83, 85, 89, 91, 93, 115, infanterie, 1, 2, 5, 6, 7, 8 şi 10 vânători, 1, 2, 4, 7, 8, 10, 12, 17, 19, 23, 25, 28, 29, 38, 40, 41, şi 64 artilerie), 1 blindată (cu regimentele 3 şi 4 vânători moto, 1 artilerie moto, 1 care de luptă şi grupul de specialităţi moto), 5 şi 6 cavalerie (cu regimentele 6, 7, 8, 9, 10, 11, şi 12 roşiori, 5 şi 6 călăraşi, 2 şi 4 artilerie călăreaţă), 103 munte etc. :n interior au rămas, cu efective de pace, doar comandamentul Corpului 5 armată (cu Regimentul 6 călăraşi, Regimentul 5 artilerie grea şi partea sedentară a Regimentului 1 pionieri), Divizia 1 gardă (până în aprilie 1945 când a plecat şi ea pe front), diviziile 1 şi 4 munte, Regimentul 2 care de luptă (până ;n februarie 1945 când a fost deplasat pe front) şi Regimentul gardă călare. Restul armatei din interior era reprezentat de părţile sedentare ale unităţilor aflate pe front, de comandamente, formaţiuni speciale de asigurare a ordinii pe teritoriu, pazei depozitelor şi stabilimentelor militare, servicii etc.
În perioada care a urmat, Comisia Aliată de Control (partea sovietică) a impus armatei române neangajată în operații militare noi servituți care au vizat chiar cadrul general al oștirii, structura organizatorică a unităților, sistemul de mobilizare, capacitățile de producție militară. În fața acestor abuzuri, Marele Stat Major a apărat cu demnitate prestigiul armatei, generalul Nicolae Rădescu arătând, într-un documaent înaintat Președinției Consiliului de Miniștri, la 28 noiembrie 1944, că toate acestea reprezentau “atingeri aduse direct atât suveranității, cât și independenței naționale”.
Prof. univ. dr. Alesadru Duţu
