Religie

Biserica Sfântului Mormânt

0 23
4.75 avg. rating (95% score) - 4 votes

Sfântul Mormânt este, conform tradiţiei creştine, mormântul lui Christos, adică un altar (în prezent inclus în Biserica Sfântului Mormânt), construit pe grota în care a fost depus trupul lui Iisus din Nazareth după ce a fost luat de pe crucea unde a fost răstignit în Ierusalem.

Răstignirea, îngroparea şi învierea sunt etapele finale ale patimilor lui Christos. Cele patru Evanghelii indică faptul că locul a fost situat „în afara zidurilor”, „lângă un drum” şi „foarte aproape de oraş” (Ioan 19:20), „pe Golgota”, numită de asemenea „Locul Craniului” (Matei 27:33; Marcu 15:22; Luca 23:22 şi Ioan 19:17), care era înainte o „grădină” (Ioan 19:41). Christos a fost din nou pus într-un „mormânt nou” (Ioan 19:41, Luca 23:33 şi Matei 27:59) care se afla „nu departe de acel loc”.

La ora actuală, acest loc este venerat de mai mulţi credincioşi ca fiind locul unde a fost îngropat trupul lui Iisus din Nazareth înainte de a învia. Astăzi, mormântul este închis cu ziduri din marmură.

Biserica Sfântului Mormânt

Sursă foto: Wikipedia

După săpăturile efectuate în bazilica actuală de franciscanul Virgilio Corbo în 1960, au fost scoase la lumina zilei, urme de tăieturi în piatră şi cultură care au indicat o folosire a muntelui Calvarului înainte de menţiunea din Noul Testament.

În afara oraşului locul servea drept carieră de piatră din sec. VIII î.e.n. Ulterior, în sec. I, cavităţile au fost acoperite cu pământ şi locul a fost transformat în grădină. Este grădina „Golgota” despre care vorbesc Evangheliile. În plus, au fost găsite urme de cultură în grota numită Invenţia Crucii.

În acelaşi timp, a fost construită o întreagă reţea de peşteri de înmormântare la vest de carieră. Mormintele au fost săpate în zidurile înalte ale stâncilor verticale. Printre acestea din urmă se găseşte una, supranumită, ca de obicei, „mormântul lui Iosif din Arimateea”.

La începutul sec. IV, locurile crucificării şi al îngropării lui Iisus din Nazareth au fost ascunse sub un forum roman unde s-a ridicat un mare templu dedicat triadei Capitoline, construit de Hadrian, atunci când a transformat Ierusalemul într-un oraş roman cu numele Aelia Capitolina (în semn de dispreţ faţă de evrei), după ce a zdrobit a doua revoltă evreiască.

În anul 325, în urma solicitării episcopului Macarie împăratul Constantin a trimis pe arhitectul Zenobia în Ierusalem, care a început să atragă pelerinii creştini. El a săpat în stânca mormântului, degajând astfel presupusul mormânt al lui Iisus din Nazareth şi a construit pe acel loc un complex de clădiri destinate pentru a glorifica moartea şi învierea lui Mesia al creştinismului. S-a evaluat că s-au extras 5000 m3 de piatră, căci diametrul clădirii este de 35 m, şi înălţimea stâncii săpate de 11 metri. Elena, mama împăratului convertit la creştinism, s-a dus ea – însăşi în pelerinaj în anul următor şi o tradiţie îi atribuie descoperirea Sfintei Cruci, în apropiere de Golgota.

În anul 335, a fost finalizat un prim ansamblu de clădiri cuprinzând şi rotonda, pentru a sărbători Învierea – sau Anastasis, în limba greacă – un atrium înconjurat de trei porticuri cu coloane, o bazilică cu cinci martori ai Patimilor şi Învierii numită Martyruium. În centrul rotondei, Constantin a construit un edificiu destinat de a închide mormântul.

În 614, oraşul a fost jefuit după un asediu de trei săptămâni de către perşii sassanidei. Cu această ocazie, Anastasis şi Martyruium au avut de suferit daune grave şi generalul Schahr – Barâz a luat Adevărata Cruce ca pradă de război.

Împăratul Heraclius a restaurat Sfântul Mormânt şi în mod triumfal Adevărata Cruce de pe Golgota, în anul 630. Dar peste cinci ani, sub presiunea armatelor musulmane, acesta a trebuit să părăsească Siria luând cu el la Constantinopol Adevărata Cruce. Trei ani mai târziu, Ierusalemul a căzut în mâinile arabilor. Dar pelerinajele nu au fost oprite şi ecleziasticii au continuat să viziteze locurile sfinte fără discontinuitate, într-o mişcare care s-a amplificat începând cu sec. X.

În Evul Mediu, Sfântul Mormânt este locul de pelerinaj prin excelenţă, o destinaţie prestigioasă de pelerinaj pentru creştinii din Europa. Ierusalemul a fost apoi sub dominaţia musulmană din sec. VII. Musulmanii au rezervat Biserica Învierii, unde se găsea Sfântul Mormânt, cultului creştin, cerând o taxă de intrare pentru fiecare pelerin, ceea ce i-a iritat pe cei care băteau atâta cale lungă din Europa.

La începutul sec. XI, în 1009, Biserica Învierii a fost distrusă de califul fatimid Al – Hakim, ca şi mănăstirea Sf. Ecaterina de pe muntele Sinai, care se credea investit cu o autoritate divină, persecutând creştinii, evreii şi pe unii musulmani. Accesul la Sfântul Mormânt a fost interzis pentru zece ani. Evenimentul s-a amplificat sub scrierile cronicarilor cu Raoul Glaber sau Adhemar de Chabannes care au vorbit despre un complot anti – creştin evreiesc al sultanului inspirat de colegii lor europeni.

Acest zvon a creat o vie emoţie şi o furie care s-a răspândit apoi asupra evreilor din Europa şi a declanşat o serie de pogromuri care au avut loc între 1009 şi 1012.

Începând cu 1027, relaţiile dintre Imperiul Bizantin cu califii s-au ameliorat permiţând un acord între împăratul Mihail al IV – lea şi califul Al – Mustansir Billah.

Biserica a fost reconstruită graţie unei colecte în lumea creştină şi banilor oferiţi de împăratul Bizanţului. Lucrările s-au încheiat în 1048 sub Constantin al IX – lea Monomac. Din 1020, într-un context politic instabil care vede suscedându-se fatimizii şi abbassideii, creând o insecuritate latentă, pelerinajul a fost reluat, uneori sub forma de coloane înarmate care anticipează cruciadele.

Când a fost predicată prima cruciadă în Europa în jurul anului 1095, Biserica Învierii se afla într-o stare foarte proastă. Dar tema Sfântului Mormânt a fost dezbătută în amalgamul propagandei folosită pentru război vizând de a suscita indignarea şi reacţia creştinilor, care erau chemaţi de a apăra locurile sfinte din Ierusalem.

Pentru a avea efect, a fost creată pentru papa Urban al II – lea o născocire, cunoscută sub numele de „falsa enciclică a lui Sergius al IV – lea”, pretins scrisă de papă în 1011 ca urmare a distrugerii şi ruinării Sfântului Mormânt de către Al – Hakim, chemând creştinii de a „răzbuna” Sfântul Mormânt de necredincioşi pentru a obţine mântuire sufletului lor.

Reconstrucţia din sec. XI, realizată de echipe locale şi bizantine, a păstrat structura arhitecturală a bazilicii constantiniene. Dar zidăria diferă. Partea de est, cuprinzând atrium, a fost abandonată însă curtea cu cele trei porticuri situată între bazilică şi rotondă a fost reconstruită în aceleaşi proporţii ca vechea clădire. În vestul curţii au fost construite trei capele noi, dispărute astăzi.

În partea de vest a acestei clădiri vechile rezervoare au fost transformate în capelă subterană; o serie de capele noi au înlocuit vechea bazilică, trei la sud de Anastasis şi altele între Anastasis şi Patriarcat.

Noua clădire a fost bogat decorată cu un pavaj din mozaic de pietre de diferite culori cu motive geometrice. Pavajul de la Anastasis, construit din zece panouri, a fost decorat la cele patru colţurii ale sale cu figuri animaliere de inspiraţie islamică încă vizibile în zilele noastre, dezvăluind implicarea artizanilor locali.

Rotonda medievală a fost din nou distrusă de un incendiu care a devastat Sfântul Mormânt în 1808.

Urmărind scrierile lui Eusebiu din Cesareea, biograful împăratului Constantin, şi ale lui Socrate Scolasticul, din sec. V, locul era deja considerat ca loc de crucificare şi de îngropare a lui Iisus din Nazareth şi ţinut ca loc de veneraţie de către comunitatea creştină din Ierusalem înainte de săpături şi de construcţia unei biserici (prima datând din anul 335). Comunitatea şi-a adus întotdeauna aminte de acest loc, chiar şi atunci când situl a fost acoperit de templul lui Hadrian.

Eusebiu din Cezareea a insistat în special asupra descoperirii mormântului: „Este oferit tuturor celor care vin pentru a fi martorii vizuali, o probă clară li vizibilă a miracolului căruia acest loc a fost scena” (Viaţa lui Constantin, capitolul XXVIII). Arheologul Martin Biddle de la Universitatea din Oxford a avansat o teorie potrivit căreia expresia „probă clară şi vizibilă” ar putea fi legată de un graffiti ipotetic „este mormântul lui Christos”, înscris pe stâncă de pelerinii creştini înainte de construcţia templului roman. Graffitii vechi asemănătoare sunt încă vizibile în catacombele din Roma; ele indică în special mormintele sfinţilor veneraţi în principal.

Începând cu sec. XIX, un anume număr de erudiţi a contestat faptul că Sfântul Mormânt ar putea fi situl real al crucificării lui Iisus şi al înhumării sale. Ei au susţinut că biserica care se situa în interiorul zidurilor nu putea să fi locul acestor evenimente pe care textele biblice la plasau în exteriorul zidurilor.

A doua zi după sosirea sa la Ierusalem în 1883, generalul Charles Gordon a identificat un mormânt într-un perete de stâncă dintr-o regiune cultivată, în afara zidurilor. El l-a considerat ca situl cel mai probabil al înmormântării lui Iisus. Şi a sugerat că grădina mormântului, situată la nord de Sfântul Mormânt în apropiere de Poarta Damascului data din perioada Imperiului Bizantin. Aceasta ar corespunde cu descrierea lui Ioan (19:41): „Acum nu  mai era o grădină în locul unde a fost crucificat, şi în această grădină un mormânt erou”. Această ipoteză este acum respinsă.

În grădină, se poate găsi o stâncă care conţine două cavităţi mari care seamănă straniu cu doi ochi de cap de mort. Acest loc este numit de obicei Grădina Mormântului în scopul de a-l deosebi de Sfântul Mormânt. Rămâne totuşi un loc de pelerinaj (de obicei pentru protestanţi) pentru cei care se îndoiesc de autenticitatea lui Anastasis şi / sau pentru cei care nu au permisiunea de a se reculege în biserică.

Arheologia demonstrează că oraşul a cunoscut trei extinderi în „nord”. Ele au dat naştere la tot atâtea ziduri succesive. În anul 70 aceste incinte erau încă vizibile. Istoricul Flavius Josephus le mărturiseşte şi descrie cu precizie. Primul zid a fost construit de regele Ezechia, la sfârşitul sec. VIII î.e.n. Al doilea a fost construit de asmenea în a doua jumătate a sec. al II – lea î.e.n.

Al treilea zid a fost extins de Irod Agrippa I între anii 41 – 44 şi a înconjurat numai situl Sfântului Mormânt, în timp ce în aceiaşi perioadă grădinile înconjurătoare evocate în Noul Testament ar fi trebuit să fi fost de asemenea integrate. Astfel Sfântul Mormânt s-ar fi putut foarte bine găsi în afara zidurilor, în timpul lui Iisus.

Arheologia confirmă această teorie de mult timp: Sfântul Mormânt era în exteriorul primului şi a celui de-al doilea zid. Sectorul său era locul de exploatare de carieră din sec. VIII î.e.n. şi furniza piatră pentru construirea Ierusalemului. Se extrăgeau blocuri de piatră prin trepte. În părţile abandonate ale exploatării, se săpau morminte. Aceste date arheologice nu contrazic însă dovezile Noului Testament.

Don Bahat, arheolog în vârstă din Ierusalem declară: „Nu putem fi absolut siguri că situl bisericii Sfântului Mormânt este şi situl mormântului lui Iisus, dar nu avem niciun alt loc care să poată afirma argumente contrarii de greutate şi nu avem într-adevăr niciun motiv de a respinge autenticitatea acestui loc”.

Capela Sf. Elena este situată în partea de jos a bisericii Sfântului Mormânt. Ea aparţine Bisericii apostolice armeniene şi datează din sec. XII.

În sud – vestul capelei se găseşte un scaun care, conform tradiţiei ar fi aparţinut Sfintei Elena, atunci când a venit în pelerinaj la Ierusalem pentru recuperarea Crucii. Capela are două abside, una dedicată Sf. Elena, alta bunului Iarron. Este decorată modest în amintirea gusturilor simple ale Sf. Elena.

Cronicarul William din Tir (1130 – 1186) a descris restaurarea bazilicii care a avut loc la mijlocul sec.XII. Cruciaţii au făcut săpături în estul bazilicii pentru a regăsi urmele Golgotei, şi au descoperit rămăşiţe ale spaţiului închis care înconjura templul lui Hadrian. Astfel s-au decis să dedice acest loc Sfintei Elena şi de a se face o capelă. Solul capelei este acoperit cu mozaicuri.

Alte săpături au avut loc mai târziu, în 1972 – 1973 care au scos la lumina zilei două ziduri mici din templul lui Hadrian, reprezentarea unei nave romane din sec. II, şi un zid mai mare din sec. IV care susţinea bazilica lui Constantin.

Autorităţile din Biserica apostolică armeniană au transformat recent acest spaţiu în capelă dedicată Sf. Vartan, cu acces la nord.

Lasă un comentariu

Urmăriţi-ne pe Facebook!

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Urmariți-ne pe Pinterest!

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!