Cesare Pavese s-a născut la 9 septembrie 1908 la Santo Stefano Belbo (Cuneo), în apropiere de Torino, o regiune cu coline şi viţă-de-vie din Piemont. Un peisaj fascinant, care se va regăsi apoi în opera celebrului scriitor italian. Este locul de origine al tatălui lui, un grefier modest de la Tribunalul din Torino, care a murit din cauza unui cancer la creier pe când Cesare avea doar şase ani.
Pavese, care prezenta o sensibilitate maladivă, a fost crescut de mama lui, o femeie foarte autoritară; el se confesa surorii sale, Maria, mai mare cu şase ani decât el.
Între 1908 şi 1920, Cesare Pavese a trăit în Torino. Clasele primare le-a absolvit la un institut particular, apoi a urmat cursurile la Santo Stefano Belbo. Având un statut de fiu de burgez, a frecventat un colegiu de iezuiţi, apoi un liceu. În această perioadă a stabilit o prietenie durabilă cu Mario Sturani (care mai târziu va deveni un pictor şi un artist ceramist celebru) şi s-a îndrăgostit de o colegă de clasă.
În 1922, la Torino au avut loc masacre efectuate de către fasciştii lui Mussolini (au murit 11 oameni) pe care Pavese îi va aminti în poezia Pădurea verde şi de care îşi va aminti toată viaţa.
A urmat Marşul împotriva Romei, în octombrie, drumul spre puterea politică al Ducelui şi instaurarea dictaturii fasciste în Italia. La 16 ani, în 1924, Cesare Pavese a intrat la liceul Massimo d’ Azeglio. Profesorul său de italiană, A. Monti, era un om excepţional, un fin pedagog şi romancier, care îl va influenţa enorm pe Cesare. Pavese compune poezii pe care le schimbă cu Mario Sturani.
Un an mai târziu, Cesare se îndrăgosteşte nebuneşte de o dansatoare, Pucci, ceea ce îl va face să aibă un stil exaltant şi romantic în scrisorile sale.
În 1926, îşi dă bacalaureatul. Pentru a scrie cărţi, se duce la bordeluri, ca să aibă diferite experienţe. Dar este întristat de sinuciderea camaradului său, Baraldi şi un an mai târziu, va avea la rândul lui obsesia sinuciderii. Puţin mai târziu, se va îndrăgosti de o altă dansatoare, pe nume Milly. În scrisorile sale, Pavese vede arta ca sublimul erotismului. Este preocupat de poetul american Walt Whitman şi face diferite traduceri.
Un alt prieten de-a lui, Carlo Predella ajunge să-şi pună capăt zilelor, în 1929. Cesare întâlneşte o altă femeie, Tina, de care se va îndrăgosti şi scrie prima sa critică, pentru Cultura, despre S. Lewis. Între 7 şi 14 septembrie 1930, compune prima sa poezie, Mările Sudului.
Une eveniment tragic îi va bulversa existenţa: decesul mamei sale.
În 1932, Cesare Pavese aderă la PNF (partidul naţional fascist), sub presiunile membrilor familiei sale. În 1934 este ales directorul revistei Cultura editată de Einaudi şi tribuna prietenilor săi Dreptate şi Libertate (Giustizia e Liberta), grup anti-fascist. Un an mai târziu, în urma unui raid efectuat de poliţie la redacţia publicaţiei, va fi arestat, deşi nu făcea parte din grup şi va fi condamnat opt luni la domiciliu pentru activitate anti-fascistă (5 august 1935- 15 martie 1936), în Brancaleone, un târguşor din Calabria, de unde îi va trimite numeroase scrisori sorei lui, Maria. În acelaşi an publică Munca oboseşte, care trece neobservată şi o părăseşte pe iubita lui Tina.
În august 1939 o cunoaşte pe Pierina, la Bocca di Magra, ultima femeie cunoscută din viaţa lui. El scria în ziua de 18, în jurnalul său:
Este de ajuns puţin curaj. cu cât durerea este determinată mai precis, cu atât mai mult instictul vieţii se luptă, şi ideea sinuciderii cade. Când mă gândeam la asta mi se părea uşor. Şi totuşi micuţele femei au făcut-o, trebuie umilinţă nu orgoliu. Toate astea mă dezgustă.Nu cuvinte. Un gest. Nu voi mai scrie.
În noaptea de 26 spre 27 august, Cesarea Pavese se sinucide înghiţând somnifere în camera sa din hotelul Roma din Torino. Avea 42 de ani.
Opera lui de căpătâi, Meseria de a trăi, un jurnal realist şi amar, plin de idei şi fraze geniale va apărea postum, în 1952. Iată câteva dintre ele:
- Există un lucru şi mai trist decât de a-ţi fi ratat ideile, acela de-a le fi realizat.
– Îi urăşti pe alţii pentru că te urăşti pe tine-însuţi.
– Există o singură plăcere, cea de-a fi viu, tot restul este mizerie.
– Viaţa nu caute experienţe ci pe tine-însuţi.
Sinuciderea lui Cesare Pavese, aflat în culmea gloriei, a fost considerată simbolică de mulţi, deşi previzibilă cumva. Este falimentul unei epoci tulburi. Opera lui, genială, denotă un spirit realist şi umanist, o conştiinţă vie, mult peste cea a artiştilor contemporani cu el. Pavese a fost un scriitor melancolic. Predilecţiile lui erau singurătatea şi obsesia morţii.
