Fostă atletă româncă de performanţă, Clara Popescu a ales să se stabilească în Austria. Trăieşte la Viena, unde depune o activitate intensă în domeniul sportului, artistic şi social. De fapt, este un mesager minunat al românilor, care arată faţa noastră creativă şi tăria de a merge mai departe spre succes.
De ce ai ales să trăieşti în altă ţară?
Sunt plecată de ceva timp. Au influenţat decizia mea diferiţi factori dar nu cei economici. Nu pot spune că am dus-o rău în ţară pentru că aş minţii. Trăiesc în Viena, dar sunt mult timp şi în România, sunt un fel de navetistă.
Cum te-ai acomodat în Austria?
Greu, din toată familia eu cel mai anevoie. Am crezut că nu o să reuşesc niciodată să înţeleg mentalitatea austriecilor. Şi cu limba a fost o problemă pentru că în Viena se vorbeste wienerisch, un dialect destul de greu de înţeles dacă nu eşti dintre ei.
De fapt, eu cred că am reuşit să devin în timp vieneză, să iubesc oraşul cu părţile lui frumoase dar şi cu problemele lui, pentru că sunt şi aici destule şi dificil de rezolvat iar viitorul nu se arată deloc roz, mai ales că extrema dreaptă câştigă teren.
Viena este un oraş multicultural şi aşa ar trebui să rămână, un oraş
european modern şi cu porţile deschise pentru austrieci, români, sârbi, turci, indieni, polonezi etc. Noi împreună, oamenii care trăim aici, suntem Viena. Dacă se va întâmpla să nu mă mai simt „acasă“, atunci sigur că o să plec fără regrete. Eu cred că omul sfinţeşte locul şi nu invers.
Ce ne poţi spune despre cariera ta ca sportivă ca româncă?
Am făcut atletism, probe combinate o vreme şi apoi garduri. Am avut o carieră scurtă dar care m-a marcat pe viaţă. Am învăţat să fiu ambiţioasă, să doresc să câştig dar în acelaşi timp să iau fiecare eşec ca pe o nouă şansă. Se spune că eşecurile sunt amprentele care pavează drumul spre succes, numai omul să aibă puterea de a merge mai departe…
Cum ai caracteriza sportul de performanţă din România?
Zilele trecute am văzut un reportaj la o televiziune românească cu un antrenor de săritură cu prăjina care mergea să facă demonstraţii în parc pentru a putea să găsească copii dornici să practice această disciplină şi m-am gândit, ce om, ce ambiţie, ce dragoste! Cred că salvarea sportului de înaltă performanţă vine de la astfel de oameni.
Dar cel de echipă?
În ultimul timp am văzut multe echipe cu rezultate frumoase, deci nu cred că avem de ce să ne îngrijorăm.
Recent, am luat Cupa Campionilor la handbal feminin, cu CSM Bucureşti, în Ungaria. Ce părere ai?
A fost un lucru extraordinar, o victorie muncită şi dorită de fete. Scorul de 29-26, după prelungiri şi aruncări de la 7m demonstrază că handbalistele noastre au dat dovadă şi de stăpânire de sine pe lângă o bună pregătire. Aurelia Brădeanu va rămâne în memoria iubitorilor de sport ca cea care a închis efectiv tabela la 29-26. O victorie meritată pentru CSM Bucureşti. Felicitări pentru întreaga echipă – jucătoare, tehnicieni, staff, toţi au fost o inimă şi au reuşit o astfel de performanţă.
Cum s-a văzut asta în ţara unde locuieşti?
Eu mă bucur când se aud şi lucruri bune despre români, iar cunoscuţii chiar mi-au arătat ziarele cu rubrica sport unde scria despre victorie. Cu toate că urmărisem, ca să zicem aşa cu „sufletul la gură“ finala, am citit şi articolele destinate acestui meci.
Ce activităţi artistice sau de altă natură desfăşori acum în România?
Am câteva proiecte, Running Queen – Regina Alergării, a treia ediţie în România, alergare şi Nordic Walking, pentru doamne şi domnişoare, primele două ediţii s-au ţinut la Breaza cu sprijinul Primăriei şi Consilului Local. Acum pe loc nu pot să dau ca sigură locaţia evenimentului, vom trăi şi vom vedea. Miss Capitala este şi el trecut în program, Miss Buşteni, Regina Prahovei etc., iar împreună cu evenimentele vor avea loc şi mici expoziţii de artă.
Dar în Austria?
Cu Austria este mult de scris, un nou proiect a prins viaţă, „Cupa Prieteniei“ la fotbal, în fiecare săptămână, vinerea, într-un parc frumos din Viena unde parteneri sunt Sport Union, Ministerul Sportului şi Ministerul Social din Austria. Un proiect adresat tuturor, o invitaţie la mişcare în aer liber, un pic de verde şi de sănătate. Pentru mine, acest nou proiect este o reuşită, dovada că munca mea este cerută atât în ţară cât şi în străinătate arată încă o dată că am proiecte viabile, dorite şi sprijinite de forurile competente şi asta nu face decât să mă bucure şi să-mi dea curajul să merg mai departe. Mai am în agendă, Miss Bezirk care va avea loc în luna august, o expoziţie de artă la Munchen în luna sepembrie, două crosuri în Viena şi multe alte surprize.
Cum ţi-a venit ideea să fondezi o echipă de fotbal în Austria?
Ideea o aveam de mult dar nu aveam timp. Acum mă bucur că am găsit timp să muncesc la acest proiect greu dar în acelaşi timp frumos, că am fost „pionierul“, să zicem aşa. Să faci o echipă de fotbal într-o ţară străină nu-i chiar uşor. Eu am deschis drumurile, am luat „greutăţile în piept“, am avut curajul să fac ceva la care alţii nici nu visau. Mai mult ca sigur că vor mai apărea echipe pentru că suntem o comunitate destul de numeroasă în Austria, şi ştii cum este, o dată spartă gheaţa, multe undiţe se arată. Sincer, nu mă deranjează!
Ce ne poţi spune despre ea?
Aş vrea să încep cu numele echipei, care a declanşat şi încă continuă să declanşeze polemici. Se numeşte CALAROMANIA. De ce tocmai CALAROMANIA? Pentru mine CALAROMANIA este sinonimul fantezist a lui Made in România. Mi-am pus în gând să inventez o marcă pe care lumea să o cunoască şi să o iubească. Când aud denumirea pronunţată de români, de austrieci sau de străini în general ştiu că mi-am făcut bine treaba.
Acum să las marketingul şi să trec la factorul uman, echipa care se numeşte UNION CALAROMANIA. Am alături de mine oameni deosebiţi, pentru că au rămas numai cei excepţionali. Antrenor de condiţe fizică Andreea Drăgan, fostă campioană naţională în Austria la 20 km marş, semi-maraton, cros etc., Bordeanu Georgian, fost component al lotului naţional de fotbal al României. Este antrenorul tehnic al echipei şi cred că poate face carieră pentru că este un profesionist talentat şi carismatic. Sportivii din echipă sunt din toate colţurile ţării, vin la antrenamente după job, unii dintre ei au şi familii… Nu este uşor, dar când se face cu pasiune se reuşeşte. Echipa este înscrisă în Campionatul şi Cupa Austriei, jucăm în 2 Klasse A şi pe 21 mai 2016 împlinim un an de la înfiinţare. Avem 40 de jucători activi care fac cu pasiune mişcare şi asta cred că este cel mai important.
Ce greutăţi ai întâmpinat şi întâmpini?
Greutati ? Ca fost sportiv aş putea răspunde scurt: nu sunt, nu au fost, o să trec mereu peste ele. Dar nu este adevărat pentru că sunt şi am să încerc să caut soluţii. Mi-aş dori mai mulţi sponsori la echipă, dar nu îmi place să-i mint în ceea ce priveşte câştigul lor.
Un om de afaceri intră la sponsorizare dacă şi numai dacă câştigă ceva, corect, iar la noi acum câştigul are legătură numai cu imaginea. Dacă vrea să câştige un plus la imagine, dacă vrea să-şi promoveze un produs pe piaţa austriacă, dacă vrea şi dacă poate să sprijine eforturile noastre. Vom avea anul viitor un sezon greu,unii dintre sportivi vor pleca în ligi superioare, vor veni alţii noi, dar de un lucru sunt sigură: că cei care vor rămâne vor face o figură bună şi sunt mândră de ei, sunt cei mai grozavi băieţi. Am mai spus asta şi am s-o repet, să conduci o echipă de fotbal într-o ţară străină nu este dulceaţă pe pâine. Într-un an s-au strâns mii de ore muncite fără plată sau fără orice alt interes material.
Care este ţelul tău în ceea ce o priveşte?
Am vise mari pentru clubul Calaromania. Anul acesta înscriem şi a doua echipă, iar la anul vreau să avem şi echipa de fete antrenată şi înscrisă. O promovare ar fi grozav dar pentru că promovarea este în strânsă legătură cu bugetul, nu prea ştiu ce să zic. Important este că suntem în campionat şi că reuşim joc după joc să fim mai buni.
România a ratat calficarea la gimnastică feminină la Olimpiada de la Rio. Vrei să comentezi puţin acest subiect? Ce implicaţii va avea asupra gimnasticii de la noi?
Mă simt onorată cu asemenea întrebare, numai că aş fi dorit să comentez calificarea şi nu ratarea. Gimnastica este şi va rămâne motorul sportului românesc, Dar la motor sunt probleme, sunt probleme peste tot, doar că nu se văd. Nadia Comăneci şi Bela Karolyi au lăsat moştenire României, prima notă de zece din istoria gimnasticii româneşti.O moştenire frumoasă dar tare grea de dus. S-a găsit un cuplu de antrenori grozavi, Belu şi Bitang care a preluat şi a mai adăugat câteva sute de medalii la moştenire.
Din păcate, cu timpul a scăzut aria de selecţie ( o dată cu scăderea natalităţii şi interesului fetelor pentru acest sport) dar marea grozăvie a fost când noi ceilalţi „am arucat un ochi în curtea gimnasticii româneşti“ şi am început să comentăm, că doar la asta ne pricem cel mai bine şi s-au trezit unii să zică, că o gimnastă a fost certată, una jignită, una şi-a plătit singură internatul, alta costumul şi aşa mai departe, suficient ca lanţul scandalurilor să nu se mai oprească, să lovească pe nedrept în doi mari antrenori, să le distrugă liniştea şi armonia în colectivul sportiv. Cred că ratarea la J.O. ni se datorează nouă tuturor. Românii nu sunt oameni răi dar au o gură… Sper totuşi ca Larisa Iordache şi Cătălina Ponor să fie prezente la Olimpiada de la Rio 2016.
Ce implicaţii va avea asupra gimnasticii de la noi?
Eu nu cred ca va avea implicaţii grave. Se va găsi puterea unei reveniri şi se va trece cu bine peste episodul Rio.
Ce crezi că ar mai trebui făcut pentru ca sportivii români să ajungă acolo sus…unde ne dorim cu toţii?
Mai multă implicare din partea statului român şi atragerea sponsorilor prin stimulente fiscale.
Cine te sprijină în proiectele tale?
Depinde, de la caz la caz, de la proiect la proiect. La clubul de fotbal avem momentan doi sponsori privaţi, producătorul de vinuri Liliac şi El Delfino pizza, Primăria din sectorul 23, Primaria sectorului 19. Sport Union Austria participă pe toate proiectele mele şi cam atât.
Ce mesaj adresezi iubitorilor de sport de la noi?
Să urmarească meciurile echipei Union Calaromania pe site-ul ligaportal.at şi să ne ţină pumnii strânşi că şi noi îi purtăm în suflet mereu.
Interviu realizat de Marian Deaconu
