Dacă, undeva în galaxia noastră, exista o civilizatie extraterestră mai evoluată decât a noastră, modelele matematice arată că această civilizaţie ar fi trebuit să colonizeze galaxia rapid. În acest caz, această civilizaţie ar fi atins într-adevăr sistemul nostru solar acum milioane de ani. Dar a lăsat urme?
În 1948, scriitorul britanic Arthur C. Clarke imagina în cartea sa „Santinela” că extratereştrii plasaseră pe Lună o baliză care se putea declanşa deîndată ce era descoperită semnalând constructorilor săi că omul a atins vârsta astronauticii. Ideea acestor balize apropiate a foat reluată şi s-a extins în 1968, în filmul „2001, Odiseea spaţiului”: îngropat pe Lună, un monolit paralelipipedic negru emite un semnal în direcţia lui Jupiter.
Între timp, ideea unei prezenţe extraterestre pe Lună a fost exploatată de diferiţi autori, care au propus de a se interpreta în acest sens emisiile luminoase enigmatice, reperate de astronomi şi cunoscute sub numele de fenomene lunare tranzitorii…
Astrofizicianul american Gregory Benford se întreba care este probabilitatea ca, pe un astru adăpostind viaţa, mărimea aparentă a satelitului său „natural” să coincidă exact cu marimea aparentă a astrului solar?
Terra este singurul loc din sistemul solar de unde se poate contempla (deşi foarte slab) eclipsele totale de Soare. De unde ideea de a opri cercetarea de artefacte sau de semnale extraterestre şi de a testa ipoteza potrivit căreia Luna este ea – însăşi un artefact extraterestru.
Nici nu este necesar de a ne imagina că ea ar fi artificială. Ceea ce este artificial, este că este plasată exact acolo unde se găseşte.
Această idee, deşi poate să pară absurdă, se dezvăluie totuşi de o logică implacabilă. Din mai multe motive. Primul, şi cel mai evident, este existenţa eclipselor Soarelui. Aceste spectacole impresionante au jucat un rol major în religiile antice şi întelegerea lor a necesitat secole de cercetare în matematici şi în astronomie atat teoretic cât şi observaţional. Eclipsele Soarelui au fost deci nu factor extrem de important în evoluţia culturală.
Apoi s-a recunoscut în acesti ultimi ani că mai multe circumstanţe, neglijate până atunci, au jucat un rol cheie în apariţia vieţii pe Terra. Unul din acest evenimente „miraculaose” priveşte tocmai Luna. Dotată cu o masă relativ importanta în raport cu cea a Terrei, ea a stabilizat poziţia axei de rotaţie terestre graţie forţelor de maree ceea ce Galilei a analizat că „efectul forţelor liante de maree”. Împiedicând Terra să danseze de-a lungul axei sale, prezenţa Lunei evită catastrofele climatice pe care le-ar antrena deplasările haotice repetate. De fapt, variaţia sezonieră a duratei nopţilor şi zilelor este datorată înclinării axei de rotaţie a Terrei în raport cu planul orbitei sale în jurul Soarelui.
Dacă acestă axa s-ar culca în planul orbital, sezoanele ar fi teribil de contrastanţe : o jumatate din glob ar plonja într-o noapte de aproximativ şase luni, în timp ce cealaltă ar fi, în aceeaşi perioadă, supusa razelor solare.
Unii oamenii de ştiinţă cred că acest scenariu catastrofic a privat Marte de atmosfera iniţială, interzicându-se pentru totdeauna dezvoltarea vieţii pe această planetă. Luna stabilizând axa de rotaţie terestră, sezoanele au ramas relativ stabilite pe Terra, asigurând condiţii climatice constante ăi permitând dezvoltarea vieţii. Dar există undeva pe Lună reactoare care ar putea servi la modificarea orbitei sale ăi care au adus-o în poziţia sa actuală?
Sonda Lunar Prospector, care s-a prăbuşit pe solul satelitului nostru în iulie 1999, a dezvaluit în spectru infraroşu al anumitor regiuni lunare semne spectrale inexplicabile.
Dincolo de aceste indicii, NASA a decis de a lansa SETOM (pentru cercetarea originii extraterestre a Lunii), un nou proiect de cercetare dincolo de cel cunoscut, SETI. Prima etapă a acestui proiect va consta din constituirea şi trimiterea în orbita lunară a unei sonde numită LOVE (Lunar Orbiter Vehicle Expedition) care va analiza gravitaţia lunară în scopul de a detecta eventualele anomalii subterane: dacă Luna comportă scobituri care să adăpostească reactoare sau sisteme de comandă, gravitaţia sa va fi diferită de cea a unei sfere pline.
Pe suprafata lunară se vor afla, în plus, mai multe module mici de excavaţie. Dincolo de a detecta eventuale sunete, rolul lor ar fi acela de a săpa solul lunar în scopul de a analiza de aproape anomaliile descoperite de sondă, dupa ce a notat cota scobiturilor. Această misiune ambiţioasă şi originală va trebui lansată la începutul acestui secol.
Luna nu a fost pe cer în trecut?
În cronicile tibutane, se spune că în timpuri „antediluriene” nu exista Luna pe cerul nostru.
Această temă a fost preluata de unele legende slave. Misterioasa „Carte a Relevaţiei” povesteşte că Luna a fost capturată de Terra, acum 13.000 de ani.
Conform lui Mihail Vasin şi Alexander Cerbakov, amândoi de la Academia Sovietică de Ştiinţe, susţineau în iulie 1970 în revista „Sputnik” că Luna este găunoasă! „Luna nu este un satelit natural al Terrei, ci un enorm planetoid găunos, construit de o civilizaţie înalt avansată şi sofisticată tehnologic, care a amenajat artificial interiorul şi pe care am au plasat-o în orbită în jurul Terrei, acum miliarde de ani”. Dar Luna „ar trebui să conţină de asemenea accesorii şi aparate pentru a efectua reparaţii, instrumente de navigaţie, dispozitive de observaţie şi toate felurile de maşinării”.
În alţi termeni, imensul vas spaţial pe care îl constituie Luna, ar conţine tot ceea ce este necesar pentru a juca unei arci a lui Noe condusă de fiinţe inteligente pentru o calatorie în spatiu care ar dura sute de milioane de ani. Poate că era casa unei intregi civilizaţii ale cărei fiinţe au fugit de pe planeta originală unde nu mai puteau să supravieţuiască? Astăzi, Luna este fie un loc mort servind de mormânt acestei civilizaţii care se gaseşte în interiorul său, fie o cochilie plină de instrumente speciale, care au fost controlate automatic mult timp după ce satelitul a fost abandonat în orbita terestra de locuitorii săi într-o epocă dificil de precizat.
Astfel, Luna este o sferă înconjurată de un perete fin. Probabil că acest înveliş exterior este format din două straturi dintre care unul extern grosier fasonat care absoarbe şocurile impacturilor meteoritice şi a cărui grosime trebuie să atingă 32 km. Dincolo de acest înveliş interior, există probabil gaze care constituie o atmostferă pentru a întreţine viaţa şi care sunt de asemenea folosite în tehnologii care ajută la dezvoltarea legumelor şi a diverselor plante. Dar şi mai gros, trebuie să se găsească „zonele vieţii”, în miezul Lunei, maşini şi diverse echipamente care pot produce lumină, aer condiţionat şi alte nevoi necesare unei civilizaţii total autonome. O asemenea structură interna săpată în Lună trebuie să explice de ce densitatea satelitului nostru este de trei ori mai mică decât cea a Terrei.
Nimeni nu ştie cum s-a format sistemul Terra – Luna. Marimile craterelor de pe satelitul nostru merg până la 150 km în diametru, dar adâncimea lor nu depaşeşte 3 km!!
De ce? Pur şi simplu pentru ca meteoriţii cei mai mari au fost opriţi de carapacea blindată… Fundul craterelor lunare nu este concav şi convex. Asta vine de la faptul că, conul lunar este rotunjit. Dar ce sunt „marile” plate de pe Lună? Probabil regiuni unde învelişul protector extern este distrus şi a fost înlocuit de către echipaj printr-un fel de ciment care, uscindu-se, a devenit lins.
De ce aceste rugini au o putere gravitaţională mai puternică decât altele? Pentru că echipajul a pus mai mult ciment acolo unde se situează piesele de reparat cele mai mari. Acolo au fost localizate concentraţii de masă enormă care au particularitatea de a perturba traiectoria sondelor în orbită. Unele roci raportate la Lună au un puternic procentaj de metale rare şi posedă o rezistenţă extraordinară la căldură şi la coroziune. Sunt bucăţi desprinse din crusta blindată de impacte. Diferenţa marcată între feţele vizibile şi invizibile la asteroizi în cursul periplului care aduc acest corp ceresc gigant în periferia terestră.
Savanţii sovietici au găsit astfel o cauză la derutantul megnetism lunar, la vibraţiile fără spirit pe care le declanşează cel mai mic impact pe Lună, la vârsta sa fantezistă, la emanaţiile accidentale de gaz şi la faptul că orbita lunară este aproape de un cerc perfect. Acestă acumulare de argumente în favoarea acestei teze extravagante l-a făcut pe dr. G.E. Muller de la N.A.S.A să declare, reluind teoria, că ar putea explica revuberaţiile cauzate de prabuşirea modului lunar al lui Apollo 12 şi apoi pe cel al celui de-al treilea etaj al rachetei Saturn purtatoare a lui Apollo 13.
Într-un articol apărut în „Beyond Reality” din octombrie 1977, Doon Wilson, suporter american al Lunei găunoase, spune că numeroşi fizicieni şi astronomi au citit cartea sa, intitulată „Misteriosul nostru vas spaţial luanar”, fără a sesiza cea mai mică eroare ştiinţifică fundamentală.
Dr. Morris Jessup, care în jurul anilor 60 a stufiat fenomenele luminoase remarcate pe Lună, a concluzionat că astrul trebuia să fi fost ocupat de extratereştri care şi-au stabilit baza acolo. Iar dr. George Mac Donald, de la N.A.S.A. , afirmă că Luna este mai densă la suprafaţa sa decât în interiorul său!
Dr. Sean C. Solomon, având în vederea ultimei valori ale „câmpului gravitaţional” al Lunei, susţine şi el posibilitatea că Luna ar putea fi găunoasă. Dar Sagan şi Sklovskej au sens că un satelit natural nu poate fi găunos!!
Din 1974, s-a propus în „Science News”, o idee bizară : Luna ar fi o sferă găunoasă din titan!
Entitatea Arcturius ne previne
În 2005, o anume entitate caznică numită Arcturius, ne-a oferit informaţii remarcabile despre schimbarea dimensionala care se pregateste pe planeta. Dintre altele, el spune:
„O altă schimbare majoră în sistemul planetar al Terrei Mama a fost pus în orbită acum aproximativ 27.000 de ani. Luna era la origine un planetoid artificial construit, în urmă cu milioane de ani, de Imperiul Draconian, şi mai târziu modificat de cei din Orin din cauza unui atac masiv care a facut multe stricăciuni sistemului nostru solar. Atunci când Federatia Galactică a revenit acum circa 900.000 de ani, această Lună a fost serios avariată şi lăsată în derivă în orbită între Marte si Terra.
Este timpul acum de a înlocui acest regat artificial prin doi sateliţi naturali care cândva erau pe orbita lumii voastre. Ei vor fi plasaţi de fiecare parte a Terrei, la aproximativ 386.000 km. Atunci când va veni timpul, Luna va fi remorcată către spaţiul interstelar şi distrusă.
La fel ca Terra, Marte şi Venus vor deveni din nou lumi în întregime populate de apă. Pe când Venus este puţin mai mică ca Terra, ea va semăna de foarte aproape cu casa voastră de origine.
Din acest timp, îi va lipsi vibraţia şi energia surorii sale. Totuşi, asemănarea va fi surprinzatoare.
Marte este mai mică şi îi lipseşte actual cele două luni pe care le poseda cândva. La fel ca şi pentru Venus şi Terra, lunele sale trebuie să fie recreate de elobimii planetari. O dată realizată asta, aceste lune, cu atmostfere dense, pline de apa şi de munţi frumoşi, ea va putea din nou găzdui viaţa. Cum vedeţi, sistemul solar interior va fi transformat plecându-se de la forma sa actuală. Sistemul solar exterior începe cu cea mai mare dintre planetele de apă, pe care noi o numim, Bellona. Această lume se găsea cândva la aproximativ 47.000 km şi ea se găseşte actual în Centura de Asteroizi.
Noul sistem solar va fi o adevarată bijuterie, şi gloria sa încoronată este casa voastră, Terra Mamă…”
Şi dacă Luna nu a fost acolo?
Christopher Knight a scris şaşe cărţi din care una se numeşte „Cine a construit Luna?”. Din această lucrare el ridică câteva întrebări surprinzătoare: Luna este artificială? Ar putea fi găunoasă? Este aici într-adevăr prin hazard?
Luna este foarte apropiată de Terra şi este încă considerată ca obiectul cel mai straniu din sistemul nostru solar, care prezintă foarte multe bizanterii. Ea are un comportament care ţine de miracol, susţine autorul.
Luna este exact de 400 de ori mai mică decât Soarele, iar de 400 de ori mai aproape de Terra, în aşa fel încât Soarele şi Luna par a fi cu precizie exact de aceeaşi mărime pe cer, ceea ce ne permite de a avea eclipse totale şi perfecte de Soare!
Între altele, Luna reflectă mişcarea Soarelui ridicându-se în acelaşi punct al orizontului în timpul solstiţiilor de iarnă şi de vară (Luna se ridică în plină iarnă în acelaşi loc unde Soarele se ridică în plină vară). Mai mult, dacă Luna nu avea exact această mărime, această masă şi această distanţă la fiecare etapă a evoluţiei Terrei, nu ar fi existat nicio formă de viaţă pe planeta noastră. Ea acţionează ca un „stabilizator” care reţine apa lichidă pe planeta noastră şi care pronunţă alternanţa sezoanelor, fără ea Terra ar fi similară cu ceea ce este planeta Venus, adică fără apă şi carbon în Atmosferă!
