Dr. Fry a trăit o experienţă bizară. Are o reputaţie mondială ceea ce reprezintă o garanţie pentru onestitatea şi sinceritatea sa. A fost vicepreşedinte al “Crescent Enginering Co”, specialist timp de 30 de ani în materie de rachete şi astronautică.
La 4 iulie 1930, pe când era inginer şef al Terenului de Încercări de Aerojeturi la White Sands, în deşertul Californiei, a avut parte de o experienţă fenomenală, pe care nu v-a putea s-o uite toată viaţa. În aceea zi era liber şi plănuise de a lua autocarul pentru a merge la Las Cruces. A întrebat de ora plecării şi funcţionarul i-a răspuns că era la 19,30. S-a prezentat la 19,15, dar vehiculul plecase deja la ora 19,00. A protestat faţă de funcţionarul care îi dăduse o informaţie inexactă, dar acesta i-a răspuns evaziv că nu-şi amintea. A face 35 de km pe jos nu stătea în firea doctorului. Baza fiind în deşert s-a gândit de a merge la bibliotecă pentru a consulta o carte tehnică care îl interesa. Dar o pană subită a oprit climatizatorul şi căldura din sală a devenit insuportabilă.
La un moment dat, Fry a ieşit pentru a se plimba şi a se răcori puţin. S-a îndreptat către staţia de Încercări unde se testa un nou motor de reacţie. La jumătatea drumului, s-a angajat pe o pistă pe care a crezut că nu a mers niciodată. Avea chef să ştie unde duce. Soarele apusese dar în atmosfera limpede a deşertului, luminile stelelor şi a Lunei îi permiteau de a vedea clar. Fry privea precis un grup de stele strălucitoare când una dintre ele s-a stins. Mirat s-a întrebat de ce, când alta a dispărut. Era oare un avion care interceptase lumina lor? Nu, căci în liniştea deşertului, zgomotul unui avion se aude de departe. Şi deodată, a văzut venind spre el un obiect care a aterizat cu o viteză înspăimântătoare şi la un unghi de aproximativ de 450 . S-a pus pe sol fără niciun zgomot sau cursă pe pământ. Singurul zgomot era cel al unui tufiş pe care maşinăria l-a zdrobit la 20 de m de doctor. Acesta s-a gândit să fugă, dar a continuat să nu se mişte, aşteptând evenimentele.
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a apropiat prudent de obiect şi i-a făcut turul. Era un fel de bol răsturnat pe o farfurie de 10 m în diametru şi 4,50 m înălţime. În zbor avea o culoare albastru aprins, dar la sol avea aparenţa metalului argintiu fin polizat, cu reflecţii violete. Nicio urmă de deschidere, nici uşă, nici hublou. Părea să nu fie nicio persoană înăuntru. Fry a îndrăznit să atingă metalul. Era neted, iar degetele îi alunecau pe suprafaţă fără probleme, ca şi cum ar fi avut milioane de rulmenţi pe bile minuscule. Pe palma sa a simţit totuşi o mică înţepătură. În acel moment a auzit o voce care îi spunea: “Ar fi mai bine dacă nu ai atinge-o, este încă caldă.” Surprins doctorul a făcut câţiva paşi înapoi şi a căzut în nisip, umilit de a se afla într-o asemenea poziţie şi într-o asemenea circumstanţă. Dar vocea a reluat pe un ton amical: “Nu te teme, prietene, suntem între prieteni. Dezolat de a vă fi înspăimântat, dar eraţi pe cale de a vă ucide.” Doctorul a întrebat: “Vreţi să spuneţi că este radioactiv?”
“Nu, nu în sensul în care vă aşteptaţi. Există un câmp magnetic în jurul maşinăriei care respinge orice corp străin. Voi fizicienii aţi spune că este forţa “anti-particule” a energiei de coeziune a atomului. Această energie anti-coeziune a particulelor poate fi exteriorizată în miezul anumitor elemente cum ar fi platina, dacă se tratează la saturaţie prin expunerea unei raze de fotoni de înaltă energie. Aceste particule se lovesc unele de altele şi ca electronii, tind să scape şi resping tot ceea ce se prezintă. Încărcătura lor durează destul de mult, ceea ce permite radiaţiei comice primită prin înveliş în timp ce navighează prin Spaţiu, de a menţine o încărcătură efectivă. Câmpul de forţă este foarte puternic la distanţele moleculare dar, la fel ca energia de coeziune, urmează a şaptea Lege de putere, în felul în care Forţa devine neglijabilă la câţiva microni de distanţa peretelui învelişului exterior. Dacă aţi constatat că suprafaţa pare dulce şi alunecătoare, este pentru că epiderma dvs. nu a intrat în contact cu metalul, ţinut la o foarte slabă distanţă prin repulsia câmpului. Acest sistem împiedică învelişul de a radia sau de a se scria în cursul aterizărilor. El permite de a diminua enorm fricţiunea de aer la mare viteză. Câmpul produce în jurul maşinăriei un flux laminat de aer sau de alt gaz, de felul în care puţină căldură este generată sau transmisă învelişului.”
Nedumerit, doctorul a insistat: “Dar cum ar fi putut asta să mă ucidă? Am simţit o uşoară înţepătură în mână.”
“Nu aţi fi fost mort imediat, ci în câteva luni, căci poziţionarea la acest câmp de forţă provoacă producerea în sânge de anti-corpi care, absorbiţi de ficat, congestionează şi deteriorează lent. În acest timp nu riscaţi nimic căci nu aţi suportat acţiunea câmpului destul de mult timp, însă nu trebuia ca asta să se prelungească.”
Vocea i-a spus apoi dr. Fry că aparţinea unui extraterestru care nu pusese niciodată piciorul pe planeta noastră, căci nu era încă bine adaptat la mediul nostru, la gândirea noastră, la aerul nostru viciat şi la miliardele de microbi mortali. În prezent încerca să constate dacă oamenii de pe Terra puteau să se adapteze rapid la diferite moduri de a gândi şi la concepte diferite de ale lor. Expediţiile precedente, făcute în acelaşi scop au eşuat complet în cursul secolelor trecute. De data asta extratereştrii sperau să găsească un pământean suficient de receptiv, în scopul de a ajuta oamenii şi să progreseze, sau cel puţin să le salveze rasa.
După ce l-au observat mult timp, au crezut că Fry era omul care le trebuia, şi au combinat această întâlnire care nu se datora în niciun fel hazardului. Ei au sugerat funcţionarului de la autobuze un răspuns fals în scopul de a-l obliga pe inginer să rămână. Ei au provocat, tot de la distanţă, pana de aer condiţionat pentru a-l incita pe Fry să iasă, şi l-au determinat să meargă la Staţia de Încercări, apoi să apuce pe drumul pe care trebuia să-l conducă la locul de întâlnire prevăzut.
Vocea i-a spus: “Este rar ca noi să ne impunem voinţele altora, căci legea noastră o interzice, dar într-un caz de acest gen unde este vorba de interesul unei întregi populaţii, asta este permis. Ori este problema de a salva toată omenirea terestră şi pentru asta ne trebuie absolut o cooperare completă şi încrezătoare a câtorva indivizi pământeni. Credem că veţi putea fi unul dintre ei, dar decizia trebuie luată de dvs. – însuşi după ce aţi luat cunoştinţă de proiectele noastre. Veţi avea tot timpul de a reflecta la asta căci vor trece mai mulţi ani înainte de a lua decizia, dar atunci când veţi decide să lucraţi cu noi, va trebui să urmaţi anumite pregătiri. Să nu credeţi că asta va aduce glorie sau avere.
Aceasta vă va putea costa chiar considerarea prietenilor dvs. care nu vor înţelege motivele comportamentului dvs. Singura dvs. recompensă va fi satisfacţia dvs. interioară de a fi fost util semenilor dvs. într-o perioadă extrem de critică. Este aceeaşi recompensă care ne împinge de a veni de foarte departe pentru a vă oferii serviciile. Dacă vreţi să faceţi o mică încercare în Farfuria noastră Zburătoare, veţi putea constata că vă putem învăţa multe privind tehnologia noastră.”
Cum doctorul Fry a acceptat, Vocea i-a explicat că Farfuria Zburătoare era nelocuită şi comandată de la distanţă. Ea servea de a preleva eşantioane de aer, de pământ, de plante etc. Extraterestrul care vorbea se găsea într-un Vas-mamă mult mai important, care naviga în Spaţiu, şi vocea sa era transmisă printr-un sistem de transmisie. Acest Vas-mamă se găsea la 1500 km de Terra, distanţa minimă pe care o navă de această talie se poate apropia de o planetă înconjurată de un strat apreciabil de atmosferă. Farfuria Zburătoare fiind complet golită de aer, urma să se umple, deîndată ce uşa era deschisă, cu aer ambiant la aceeaşi presiune. Pământeanul nu avea deci de ce să se teamă.
Efectiv, Fry auzea un zgomot uşor, un fel de murmur, care a durat circa 15 secunde. A fost uimit, căci aerul care intra în maşinăria vidă, ar fi putut provoca un vânt violent. A dedus că pereţii Farfuriei Zburătoare erau perfect etanşeizaţi şi atenuau zgomotul. Apoi a avut loc un declic şi s-a deschis o uşă, apoi a culisat într-o parte şi a dispărut, lăsând o deschidere ovală de 1,50 m pe 90 cm. Plecându-şi capul înainte, doctorul a pătruns într-o cameră de circa 2,70 m pe 2,10 m şi având o înălţime de 1,80 m, al cărei parchet era la 40 cm deasupra solului. Pereţii erau uşor curbaţi şi unghiurile rotunjite. Grosimea peretelui care forma cupola, vizibilă la încheietura uşii, era de aproximativ 10 cm. În acest spaţiu al peretelui culisase uşa. În centrul încăperii existau patru fotolii dispuse în pătrat în faţa intrării. Erau asemănătoare cu fotoliile noastre moderne, dar mai mici. În mijlocul peretelui din spate, la înălţimea plafonului, Fry a remarcat o cutie mică cu un tub care i s-a părut a fi un dispozitiv cu lentile, gen cameră de cinema sau proiector. Lumina venea de la lentilă. Nu era o rază, ci o lumină difuză, foarte suficientă. Nu era nimic altceva.
“Aşezaţi-vă”, a spus Vocea. Fry s-a supus şi s-a aşezat pe fotoliul cel mai apropiat. L-a găsit foarte confortabil, ca şi cum era făcut din pastă de cauciuc acoperită cu vinil dar fără urmă de cusătură sau de lipire, ca turnat într-o singură piesă. S-a auzit un declic şi uşa s-a închis.
“Unde doriţi să plecaţi?” a întrebat Vocea. “Vă propunem să vă ducem la New York şi să vă întoarceţi în 30 de minute?” Doctorul a răspuns mirat: “New York şi să mă reîntorc în 30 de minute?” “Dar New Yorkul este la 3200 km de aici, ceea ce face 6400 km. Trebuie deci atinsă viteza de 14.000 km/h. Cum puteţi produce o asemenea energie? Şi acceleraţia?” Vocea i-a explicat: “Nu veţi simţi niciunul dintre efectele acceleraţiei, căci nu există acceleraţie. Nu vă temeţi de nimic, vom pleca. Vă voi explica pe drum ceea ce nu înţelegeţi. Acum vă voi opri lumina din cameră şi voi aprinde proiectorul.”
Efectiv lumina difuză s-a stins şi a fost înlocuită instantaneu printr-o rază violet aprinsă care acoperea uşa de la intrare şi o făcea de asemenea transparentă ca gheaţa cea mai pură. Vocea a repetat: “Cum vedeţi uşa a devenit transparentă. Totuşi metalele sunt opace pentru că fotonii luminaţi sunt captaţi şi absorbiţi în orbite de electroni şi atomi pe unde trec. Această captare se produce atunci când frecvenţa fotonilor este aceeaşi ca cea a atomilor. Energia astfel înmagazinată este imediat restituită în zona infraroşie a spectrului care nu este vizibilă cu ochiul şi scapă deci percepţiei noastre. Există mai multe mijloace de a face aproape toate corpurile transparente, sau mai mult sau mai puţin translucide. Unul dintre ele constă în a crea un câmp matricial între atomii care nu mai pot să absoarbă fotonii. Acest câmp matricial se dezvoltă în anumite substanţe în momentul cristalizării. Un alt sistem ridică Frecvenţa fotonului, ceea ce evită captarea sa de către atom. Raza de energie pe care o vedeţi proiectată pe uşă, este un “multiplicator de frecvenţă”. Raza traversează metalul cum o fac razele x şi razele cosmice.
La aceste frecvenţe, undele venind din exterior trec uşor traversând metalul, apoi interferează cu raza noastră şi rezultă ceea ce numiţi voi o frecvenţă bătăioasă, identică cu frecvenţele luminii. Pentru a face asemenea comparaţie, acest sistem se poate identifica cu cel al undelor purtătoare ale emisiilor noastre de radio, în afară că modulaţia este aplicată “up stream” în locul sursei undei purtătoare.”
Mirat, Fry a spus: “Pentru cineva care nu a pus niciodată piciorul pe planeta noastră, păreţi bine informaţi asupra tehnologiei noastre. Cum cunoaşteţi undele purtătoare şi modulaţiile?” Vocea a răspuns: “Ne subestimaţi posibilităţile. Nu aveţi idee de cantitatea de observaţii precise pe care o posedăm despre activităţile voastre ale ultimelor generaţii. Tot ceea ce faceţi şi toate emisiile voastre de radio, sunt studiate, clasate. Acum vom accelera.”
Maşinal, Fry s-a ţintuit pe locul său. Prin uşa transparentă, a văzut deodată solul căzând cu o incredibilă rapiditate, dar nu a simţit nicio presiune, nicio durere. Luminile de la Baza militară se aflau deja departe. Cele de la Las Cruces însă au apărut… Obiectul s-a înclinat spre stânga şi a urcat, descoperind autostrada strălucitoare care leagă Las Cruces de El Paso, luminată de farurile nenumăratelor maşini. Fry a recunoscut luminile de la Ciudad Juarez – Fort Bliss – El Paso, linia subţire, neagră şi sinuoasă a fluviului Rio Grande, apoi mai nimic decât un fel de verde uşor fosforescent. Cerul era negru şi stelele păreau mai strălucitoare. Vocea i-a spus:
“Sunteţi la 20 km altitudine. Şi urcaţi cu 800 m pe secundă. Atunci când vom atinge 54 km altitudine, vom începe zborul orizontal. La această înălţime, aerul rarefiat oferă o rezistenţă foarte diminuată. Acum, vă voi explica de ce nu există centuri la fotolii. Forţa pe care o folosim pentru a ne mişca vehiculele este de natură identică cu câmpul gravitaţional (cântăritor). Ea acţionează nu doar asupra fiecărui atom al vehiculului, ci de asemenea asupra fiecărui atom din ceea ce îl conţine, inclusiv pasagerii. Astfel, fiecare atom fiind accelerat în acelaşi mod, nu exercită nicio presiune asupra vecinului şi totul se petrece foarte bine.”
Doctorul a întrebat: “În acest caz, de ce nu plutesc în aer ca toate lucrurile care se găsesc într-o rachetă în cădere liberă?” Dar Vocea a precizat: “Înainte ca câmpul magnetic să nu fi fost stabilit, aparatul era imobil la sol şi dvs. pe fotoliu. Forţa de gravitaţie a acţionat asupra lor. Atunci când forţa matrice a acţionat conform legii asupra Farfuriei Zburătoare şi asupra corpului lor, atracţia terestră a continuat să acţioneze asupra uneia şi alteia, şi va continua atât cât nu se va diminua, pe măsură ce Farfuria Zburătoare se îndepărtează de Terra. Atunci ciclul aparatului va scăpa total atracţiei terestre, în acel moment totul va pluti în interior şi nu va fi necesar de a reproduce artificial o atracţie gravitaţională.
Forţa de gravitaţie la care suntem supuşi de obicei este de aproximativ jumătate din cea a Terrei. Ne trebuie mult timp pentru a ne obişnui cu greutatea voastră căci organele interne având o greutate dublă faţă de habitatul nostru, se deplasează în jos şi funcţiile lor nu mai sunt normale. Vor apărea de asemenea alte complicaţii prin diferenţa de presiune sanguină între cap şi picioare. Trebuie să ne obişnuim progresiv, ţesuturile purtătoare se întăresc încetul cu încetul. Atunci când vom sosi aici şi dacă problemele imediate de supravieţuire ale rasei voastre pot fi rezolvate, sperăm că însuşi dvs. şi alţi câţiva pământeni de bună voinţă, veţi dori să ne însoţiţi pentru a ne ajuta să acoperim marea gaură care există între cultura noastră şi a voastră. Nu dorim să vă impunem cu forţa modul nostru de a trăi şi cunoştinţele noastre. Dacă nu doriţi asta şi dacă asta nu vă este avantajos. Ori nu este cazul actual. Pe de altă parte scopul nostru nu este în întregime filantropic, căci planeta voastră posedă în abundenţă anumite materiale rare în sistemul solar, materiale pe care le vom putea folosi în profitul popoarelor noastre ca şi ale voastre.”
Incitat, Fry a întrebat: “Puteţi să-mi explicaţi cum funcţionează aparatul dvs.? Cum produceţi enorma energie care trebuie pentru a atinge asemenea viteze?”
Vocea a răspuns: “Este dificil de a vă face să înţelegeţi căci trebuie mai întâi de a extinde considerabil ştiinţa voastră în Fizică. Trebuie să învăţaţi concepte şi cuvinte mai necesare explicării pe care o cereţi. Voi folosi o analogie. Un om care încearcă cunoaşterea ştiinţifică este ca o furnică care urcă pe un copac. Ea urcă, dar vederea sa fiind prea limitată pentru a îngloba trunchiul în întregime, se angajează pe ramure secundare fără a se îndoi că nu este pe trunchi. Totul merge bine un moment, ea urcă şi poate profita de fructul progresului său, dar vine momentul în care ramura se divizează în ramuri mai mici şi de frunze în toate direcţiile. Sunteţi în acest punct. Aţi abandonat trunchiul “Legilor Bazice” şi vă pierdeţi în multiple căi care vi se oferă. Savanţii voştrii concluzionează că au atins limitele cunoaşterii şi că în definitiv toate legile fizice devin pur statice. Ajunşi în acest punct, ar mai putea progresa urmând o linie de raţionament abstract, utilizând simboluri matematice din care mai multe reprezintă cantităţi care nu există şi care, în consecinţă, nu pot fi reprezentate şi armate de intelect. Un asemenea procedeu seamănă cu un metrou subteran, luaţi trenul care trebuie, veţi ajunge la destinaţia dorită, dar cum nu vedeţi unde mergeţi, este posibil să existe o manieră mai simplă şi mai uşoară de a vă duce la locul dorit.
Adevărurile fundamentale sunt întotdeauna simple şi de înţeles. Dacă le vezi din partea bună. Acolo rezidă secretul, de a te pune în locul unde poţi vedea ansamblul. Astfel cunoaştem mai bine istoria rasei voastre. Mai mult, din locul unde sunteţi, nu puteţi să vedeţi ansamblul. Acest Mare Oraş, la Nord Est este St. Louis şi la orizont în faţa dvs., acea strălucire, este Cincinnati. Veţi fi acolo în două minute şi imediat veţi vedea luminile din Pittsburg. Veţi fi la New York în câteva momente. Vehicolul în care sunteţi nu este prevăzut pentru a transporta pasageri şi nu este echipat cu compensatoare de gravitaţie negativă ca aparatele noastre cele mai importante. În consecinţă la coborâre veţi avea senzaţia de a cântări mai puţin. Dacă asta vă incomodează, voi reduce acceleraţia.”
Efectiv Fry şi-a simţit stomacul ridicându-se şi a durat circa 30 de secunde, apoi totul a revenit la normal. Vocea a reluat: “Veţi coborî acum cu o viteză constantă. Atunci când veţi fi atins altitudinea dorită, oprirea coborârii va provoca o creştere a greutăţii dvs., dar putem compensa asta şi nu veţi simţi nimic. Sunteţi la 33 km altitudine şi New Yorkul este în faţa dvs. Viteza dvs. a fost redusă la 1000 km/h, pentru a vă permite de a vedea mai bine. Vehiculul dvs. va face turul oraşului pentru a-l putea vedea sub toate unghiurile.”
Va urma…