În secolele IX-X a existat o forță militară redutabilă, un ordin al mercenarilor păgâni vikingi intitulat Jómsvíking (Vikingii din Jómsvíking), luptători feroce care îi adorau pe zeii Odin și Thor. Dacă un domn le plătea solda, fie că acesta era creștin, acceptau să intre în slijba lui fără nicio ezitare.

După bătălia de la Fýrisvellir, de Mårten Eskil Winge (1888), Wikipedia.

În faimoasele saga nordice se spune că fortăreața lor de la Jomsborg era situată pe coasta de sud a mării Baltice, dar locul ei exact nu se cunoaște nici acum.

În lucrarea Jómsvíkinga saga ( Saga celor din Jómsvíking) se arată că cei care conduceau acest ordin de temut erau foarte selectivi în alegerea războinicilor care doreau să se integreze în el. Conform codului lor, trebuiau să fie oameni de 18 până la 50 ani (cu excepția curajosului Vagn Åkesson, un băiat care l-a învins pe jar-ul, adică contele Sigvaldi Strut-Haraldsson în luptă singur, la vârsta de 12 ani) care și-au dovedit valoarea în luptă.

Pentru a fi admis, participanții trebuiau să îndeplinească un proces fizic, cel mai adesea luând forma unui duel ritual, așa-zisul holmgang, cu un luptător recunoscut din cadrul mercenarilor ordinului.

Vagn după bătălia de la Hjörungavágr. Ilustrație de Christian Krohg, Wikipedia.

După ce era admis în ordinul Jomsviking, acesta trebuia să urmeze un cod de conduită foarte strictă pentru a insufla o disciplină militară reală între camarazii mecenari. Încălcarea uneia dintre aceste reguli putea fi pedepsită printr-o expulzare imediată din cadrul ordinului.

Fiecare mercenar din Jomsviking trebuia să-și apere frații de arme și, dacă era necesar, să-și răzbune morții. Era interzis să-și vorbească rău de tovarășii sau să se certe cu ei. Reglarea de conturi între membri trebuia arbitrată de ofițeri. Luptătorii din Jomsviking nu trebuia să știe teama, nici să fugă din fața unui inamic de forță egală sau inferioară. Totuși, era acceptată o retragere ordonată în fața unor forțele numerice superioare.

Răsplata campaniei militare trebuia să fie distribuită în mod egal între toți membrii fraternității. Niciun jomsviking nu trebuia să fie absent mai mult de trei zile din Jomsborg fără permisiunea fraternității. Nicio femeie sau vreun copil nu erau acceptați în interiorul cetății, nici ținuți captivi. Nu știm, totuși, dacă acestor mercenari vikingi le era interzis să se căsătorească sau dacă aveau legături durabile cu femei în afara zidurilor.