Geoffroy de Clercy, a supravieţuit în mod miraculos lagărului de concentrare nazist de la Buchenwald – Wansleben (matricolă 31.279). Iată ce a declarat acesta:

“Aveam 22 ani. De 18 luni mă aflam în lagărul de concentrare. Sosit într-adevăr la Buchenwald cu puţin înainte de 1943, am rămas acolo 6 luni lungi timp în care am făcut proba unui spirit de rebeliune faţă de muncile “entwasserung”, kommando-urile “Lopată şi sapă”.

Am devenit în martie – aprilie 1944 un specialist de bilete false “schonung” (bloc de repaus), care îmi permitea de a coborî de la blocul de apel pentru a petrece clandestin ziua în blocul 26 pentru a învăţa germana sau de a face câteva munci.

Dar totul are un sfârşit, şi într-o zi, după ce am fost lovit bine cu bastonul, m-au expediat la kommandoul din Wansleben, orăşel situat între Eisleben şi Halle, în Saxa.

Devenit prin forţa lucrurilor miner de adâncime afectat forezei electrice, timp de un an, cu camarazii mei, am săpat în sare în sălile imense şi de-a lungul galeriilor la 400 de metri sub pământ. O dată terminate, aceste săli au primit maşini – utilaje unde alţi deportaţi fabricau piese de motoare de avion.

La 12 aprilie 1945, în faţa avansării Aliaţilor, SS-iştii s-au decis de a evacua lagărul către est. Coloana noastră a părăsit Wansleben către ora 17, în rânduri de cinci, ţinând pasul, căci nu eram deloc curajoşi. De la ora 8 seara, loviturile de foc provenind din spatele coloanei ne-au intrigat. Am ştiut foarte repede că SS-iştii uciseseră cu un glonte în gât pe cei incapabili de a ţine pasul, mai degrabă cei în vârstă, bolnavii.

Mă simţeam incapabil de a merge zile şi nopţi, slăbit şi subalimentat cum eram. De asemenea, am luat repede decizia de a părăsi coloana imediat ce mi se prezintă ocazia.În timpul traversării unui sat, m-am aruncat în culoarul unui imobil. Doi camarazi au venit să mă caute căci santinelele m-au văzut. La ascunzişul nopţii, către ora 9 sau 10 seara am putut să părăsesc coloana, intrând într-o gaură din drum şi de acolo în patru labe am intrat într-o cultură de porumb destul de înaltă. S-au tras câteva rafale de foc dar nu m-au atins; inima îmi bătea puternic: nimic, niciun urmăritor, niciun câine, eram liber! Am respirat puternic şi m-am îndreptat vag către Vest, sperând să cad peste avangarda Aliaţilor, dar aveam să mă întâlnesc cu altceva.

Epuizat, am petrecut noaptea într-o pădure, mai mult bine decât rău. La răsăritul zilei de vineri 13 aprilie, am continuat să mă îndrept spre vest urmând, gravă eroare, un drum de pământ care da într-un drum mic. La o cotitură, m-am găsit în faţa unor militari care se retrăgeau în dezordine către centrul Germaniei. M-am făcut mic, şi m-am pregătit să-i întâlnesc salutându-i politicos când un gradat m-a apostrofat: “Cine eşti? De unde vii? Unde te duci?” I-am răspuns în germana mea stâlcită că fiind prea bolnav, nu am putut urma coloana de evacuare a kommando-ului nostru şi că mă întorceam la lagăr unde fuseseră lăsaţi netransportabilii. Cu stupoare, am descoperit că era vorba de un detaşament de SS, purtând craniul de mort pe cască.

Interlocutorul meu l-a întrebat pe superiorul său: “Ce facem?” Şi ofiţerul i-a răspuns: “Erschiessen sie ihn!”, adică, şi am înţeles bine, “Împuşcaţi-l”. Un SS-ist m-a pus să îngenunchez în groapă, cu spatele la o puşcă cu ţeavă scurtă a cavaleriei franceze model 1916 şi mi-am zis că era prosteşte de a muri de un glonţ franţuzesc. A tras o dată şi m-a zgâriat fără să mă lovească într-adevăr. Am căzut înainte, cu faţa la pământ şi m-am prefăcut mort. Abia am avut timpul de a face o rugăciune: “Dumnezeul meu, primeşte-mă în Paradisul tău”, că un zgomot asurzitor mi-a sunat în cap, lovitura de graţie era pe cale să mă ucidă. Grupa SS şi-a urmat drumul, lăsându-mă imobil, mi-am mişcat degetele şi am simţit iarba îmbibată de sânge, am deschis ochii: nu eram încă mort!

Am tras cu ochiul în spatele meu, nu mai era nimeni. După o scurtă acţiune de graţie în care i-am mulţumit Domnului de a fi deturnat uşor glontele puştii, am explorat stricăciunile: aveam o rană sub urechea stângă şi o plagă la maxilarul stâng, şi sângeram abundent. Înţelegând că era periculos de a rămâne acolo prea mult timp, am fugit pe câmpuri. Atunci m-am odihnit într-o căpiţă de fân cu un deportat pe care l-am întâlnit, de asemenea şi el evadat. Un ţăran ne-a descoperit şi ne-a vânat, ameninţându-ne că va anunţa Vopos (poliţia populară).

Din fericire, nu a făcut nimic. Seara, am ajuns într-o localitate. Încercând să ne dăm seama despre care era vorba, am aflat că era Wansleben. Conştient de pericolele pe care le puteam întâlni la ţară, am mers cu precauţie pe străzile deşertice şi am ajuns la vechiul nostru lagăr şi la netransportabili. Cei mai sănătoşi jefuiseră bucătăria şi ne-a reconfortat o bună supă albă.

A doua zi, nimic, în afară de zgomotul unui tun care se apropia lent. Peste două zile, lagărul a fost eliberat de un detaşament al armatei americane care nu a rămas decât câteva minute şi ne-a sfătuit să mergem la locuitori. Este ceea ce am făcut şi am rămas până la sfârşitul lui mai la un băcan bun unde m-am îngrăşat căci nu cântăream decât 40 de kilograme abia în timpul evadării. Rana mea, îngrijită de o infirmieră din sat (care păstrează, întreaga mea recunoştinţă), s-a vindecat repede.

La sfârşitul lui mai, noi supravieţuitorii din Wansleben, într-un tren de marfă am plecat din Halle, şi şapte zile mai târziu, am ajuns la Luneville. Era la 31 mai 1945, ziua celei de-a 24 mea aniversare. Coşmarul luase sfârşit. Mă aştepta o carieră militară.”