În carte sa consacrată naşterii limbilor romanice, La formation des langues romanes, Pierre Groult, romanist şi hispanist belgian, a scris în 1947:
„România este o enigmă şi un fel de miracol. Dacia, cucerită de Traian la începutul secolului II şi populată masiv cu veterani romani, se găseşte curând într-o poziţie imposibil de apărat. Aurelian, în 271, a ordonat romanilor să se replieze la sud de Dunăre. Totuşi noi vedem astăzi România situată bine şi frumos la nord de fluviu. Nu se ştie exact ce s-a întâmplat. Este probabil ca ordinul imperial să nu fi fost executat sau nu a fost executat decât parţial. Dar este posibil de asemenea ca coloniştii care au evacuat ţara să fi retrecut mai târziu Dunărea. Ceea ce este în orice caz admirabil, este forţa de rezistenţă pe care latinii au opus-o slavilor. Complet tăiaţi de restul Imperiului, ei au rămas, ca o insulă în mijlocul pământurilor cufundate, un bloc care nu a renunţat niciodată la moştenirea sa.”
Dacii aveau conştiinţa unui stat puternic şi întins, care ţinuse multă vreme în frâu expansiunea Imperiului Roman la Dunăre şi spre Caucaz, poate chiar spre Siberia. Să nu uităm că romanii nu au stăpânit niciodată Moldova, de pildă!
Atunci când au început să vină năvălitorii slavi pe vechiul teritoriu al Daciei, “procesul de diferenţiere al populaţiei autohtone începuse deja şi s-au înregistrat primele dependenţe sociale. Pe planul structural au apărut elemente primitive de organizare statală. Slavii au împrumutat elemente de organizare socială şi economică de la populaţia indigenă şi au exercitat la rândul lor o influenţă asupra acesteia”, se scrie în Rumanian Studies de Leiden şi E.J. Brill în 1976.
După anul 275, trupele şi coloniştii romani care se găseau în Dacia s-au retras la sud de Dunăre, în provincia Moesia (actualele Serbia, nordul Bulgariei, nordul Macedoniei şi Dobrogea românească), unde au creat provincia Dacia aureliană, cu capitala la Serdica (Sofia).
