În jurul meu se auzeau țipete. Timp de câteva secunde m-am simțit rupt de lumea în care trăiam. Ce făcusem? În cameră era panică, oamenii urlau, mă împingeau, nu deslușeam niciun cuvânt, ci doar teama uriașă care pusese stăpânire pe ei.
Am simțit un braț în jurul gâtului meu și o persoană m-a tras în spate. Eram năucit de-a binelea. Mă ținea ferm, de parcă mă proteja. Simțeam o anume siguranță. Lumea fremăta și urla în continuare sălbatic și parcă fără sens.
Un zgomot surd m-a trezit. Ceva a lovit solul. Eram pe jos, mă durea corpul peste tot și nu mă simțeam bine deloc. Pista de dans parcă dispăruse. Unde eram? Eram îngrozit.
Încercam să mă ridic dar ceva mă împiedica să mă mișc. Mă aflam pe sol, piciorul unei fete apăsa serios pe burta mea și mă durea îngrozitor, ca și spatele, unde am simțit o arsură cruntă.
Un bărbat a venit în goană spre mine, plângea și mi-a spus ceva grav însă nu am înțeles. Arăta cu un deget o persoană. O fată frumoasă, plină de sânge. Atunci, chiar m-am speriat. Am înțeles.
Ea, era dragostea vieții mele, Maria. Agoniza. O iubeam enorm și n-aș fi putut concepe să o pierd într-un mod atât de stupid. Mă aflam cu adevărat în stare de șoc. Am întâlnit-o cu doi ani în urmă într-un bar. Mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri… Era înconjurată de prieteni, râdea zgomotos însă plăcut și m-a sedus total. O doream și o vedeam deja drept prietena mea.
Era pur și simplu un înger, care mă privea intens cu coada ochiului. Superb. M-a impresionat și curând, am discutat. Ne-am împrietenit și de atunci, am fost nedespărțiți. Acum…
Iubita mea zăcea într-o băltoacă de sânge, avea ochii închiși, părea o sfântă: murise stupid. M-am îngrozit, eram în cea mai mare panică și durere, inima mea era sfâșiată.
Ce se întâmplase? Un accident stupid. Plafonul căzuse și sub greutatea sa, i-a prins pe toți cei care ne aflam sub el, printre care și pe Maria. Șocul a fost violent. A murit pe loc… Îngerul meu a plecat la cer prea devreme.
Eu am ucis-o! Am insistat să mergem în acel local de noapte și ea nu a dorit. Oare a presimțit ceva nefast? Zăcea la o distanță mică de mine și nu puteam să concep că am pierdut-o definitiv. Sângele ei mă înnebunea și mai tare.
Nu puteam să-mi iert prostia prin care am insistat să o duc la întâlnirea cu destinul. Ea, a fugit de moarte… Sunt vinovat și nu mi-o voi putea ierta niciodată, dragi prieteni. Sufletul meu este profund rănit și cred că va sângera întotdeauna.
Oamenii din jurul meu erau foarte speriați, tremurau și țipau, era o hărmălaie de nedescris. Brusc, am scos un țipăt cumplit când m-am aflat lângă ea. M-am târât cum am putut. O mângâiam dulce pe îngerașul mort… era… parcă dormea. Somnul de veci, însă, și asta din vina mea. Numai a mea!
Nu pot să vă explic reacția de durere manifestată de părinții Mariei (în special de mama ei) la vederea fiicei lor decedată. Nu credeau… nu doreau să accepte că s-a dus și că nu va mai fi printre noi. Nu suportam această realitate dură, care m-a marcat absolut. Trebuie să fii foarte puternic pentru a putea face față unui asemenea șoc.
În jurul meu, exista prea mult plânset. Eu însumi am plâns peste măsură și nu mi-am putut reveni luni în șir. O asemenea dispariție nu poate trece ușor, desigur, mai ales că ne făcusem o mulțime de planuri pentru viitor. Toate s-au spulberat!
Am plâns fără menajamente, lăsând lacrimile să curgă în voie. Ce conta? Mă distrugeam sigur, nu mai mâncam, am slăbit însă, credeți-mă, nu mai aveam niciun chef de a trăi. La ce bun fără Maria mea?
Viața fără ea, pentru mine nu mai avea absolut niciun sens. S-a dus! A murit la 22 de ani!! Nici măcar nu și-a trăit viața și nu a avut șansa de a se bucura de ea.
Despărțirea de ea a fost sfâșietoare și nu vreau să o comentez. Dar am plâns enorm, alături de toți. A fost jale mare… Teribilă. Am vrut să mă sinucid după ce am văzut-o în mormânt. Nu mai puteam să trăiesc fără ea… De ce este Dumnezeu uneori atât de nedrept? De ce ia sufletele pure la El?
Am trăit în agonie și nu dădeam semne că-mi voi reveni prea curând. Ai mei s-au speriat serios și m-au implorat să mă cruț, să nu mă mai învinovățesc în mod absurd, căci așa a vrut soarta ei. Oare? Dar dacă eu nu insistam atât de mult? De ce a trebuit să o implor, din moment ce ea nu a vrut?
Regretam dispariția Mariei. Enorm. Mi-a luat suflul vieții mele, în călătoria ei spre Eternitate. Eram cu adevărat terminat, distrus. Sângele meu parcă nu mai dorea să curgă prin corp, să creeze fluxul vieții.
Mă simțeam slab, pierdut… Într-o zi, am fost oprit de o vecină, pe nume Sanda. Finuță, agreabilă. Din când în când, îmi zâmbea dulce și-mi făcea complimente. M-a încurajat și mi-a spus:
– Nu trebuie să plătești toată viața pentru un rău pe care nu l-ai făcut.
– La ce te referi?
– Nu ești vinovat de moartea ei…
– Așa crezi?
– Lucrurile se întâmplă, Laurențiu. Trăiește-ți viața și lasă trecutul în urmă.
– Dar nu pot!!
– Trebuie… ascultă-mă, nu ajută la nimic.
M-a mângâiat sensibil pe mână, prelungit, de parcă nu dorea să mă lase. Am înțeles că mă îndrăgea, se vedea cu ochiul liber. Inima a început să-mi bată cu putere. Parcă renășteam. Spiritul meu se trezea dintr-o puternică amorțire.
A fost dragoste la prima vedere. Încet dar sigur, ne-am împrietenit. Sanda a reușit cu tact și cu multă răbdare, să mă facă să redescopăr iubirea. Viața are un sens, un drum și un parcurs, iar al meu nu se afla la final. Trăiesc și sper din nou. Construiesc alături de ea și totuși, nu uit trecutul. Face parte din mine.
Laurențiu