În lumea interioară
Am aflat că barbaţii nu se căsatoreau înainte ca ei să fi atins perioada de vârstă mergând de la 75 la 100 de ani si ca vârstă la care femeile se căsătoreau era uşor inferioară şi că barbaţii şi femeile trăiau frecvent de la şaşe la opt sute de ani şi în unele cazuri mult mai mult.
În anul urmator am vizitat multe sate şi oraşe, principalele oraşe fiind Nigi, Delfi, Hectea şi tatăl meu a fost solicitat de nu mai putin de 6 ori în scopul de a revedea hartiile pe care le realizase începând de la crochiurile unde figura împărţirea pământurilor şi apelor de la suprafaţa „exterioară” a Terrei.
Îmi amintesc că l-am auzit pe tatăl meu făcând remarca că poporul de giganţi de pe Terra ai „Dumnezeului care fumează” avea aproape o idee la fel de precisă despre geografia de la suprafata „exterioară” a Terrei că cea pe care o avea un profesor mediu de la universitatea din Stockholm.
In calatoriile noastre am ajuns la o padure de arbori gigantici, in apropiere de orasul Delfi. Dacă Biblia a spus ca erau arbori impozanţi de peste 91 m înălţime şi de peste 9,1 m în diametru, crescând în Grădina Edenului, scriitorii Ingersoll, Tom Paine si Voltaire ar fi calificat fară îndoială asta drept mit.
Dar dacă ni se vorbeşte despre sequoia gigantică în California, se poate spune că aceşti arbori giganţi din California sunt minusculi şi insignificanţi dacă îi comparam cu arborii Golianţilor din pădurea continentului interior, unde abunda arbori puternici de 800 – 1000 de picioare (243 m – 305 m) în diametru care sunt din ce în ce mai numeroşi în pădurile care se prelungesc pe sute de mile în spatele ţării care se apropie de mare.
Oamenii au gusturi muzicale foarte înalte si au o înclinaţie remarcabilă spre arte şi ştiinţe, în particular pentru geometrie şi astronomie. Oraşele lor sunt echipate cu enorme palate de muzică, unde răsunau adesea nu mai putin de 25.000 de voci viguroase din acest popor de giganţi venind din inimi puternice si executând cele mai sublime simfonii.
Presupunem că, copii nu urmeaza institutiile culturale înainte de a atinge vârsta de 20 de ani. Atunci începe viata lor şcolara şi continuă timp de 30 de ani, din care zece sunt uniform consacraţi de ambele sexe studiului muzicii.
Vocaţiile lor principale sunt arhitectura, agricultura, horticultura, creşterea turmelor enorme de animale si construcţia mijloacelor de transporturi speciale acestei ţări, pentru a călători pe pământ şi pe apa. Printr-un dispozitiv pe care nu-l pot explica, ei păstrează contactul între ei, rămânând în comuniune cu părţile cele mai indepărtate de ţara lor, graţie legăturilor „atmosferice”.
Toate construcţiile sunt ridicate cu o consideratie specială privilegiind forţa, durata, frumuseţea şi simetria şi cu un stil arhitectural care atrage cu suveranitate ochiul fiecaruia pe care nu l-am observat altundeva.
Aproximativ trei sferturi din suprafata „interioară” este formată din pământ şi ultimul sfert este format din apă. Există numeroase fluvii de mărime enormă, unele se indreaptă spre nord si altele spre sud.
Unele din aceste fluvii au 3000 de metri lărgime şi în afara acestor căi navigabile enorme, la extremitaţile de nord şi de sud ale suprafetei „interioare” în regiuni unele temperaturi scad puternic, se constituie icebergurile de apă dulce. Atunci ele sunt împinse în afara în mare ca niste limbi enorme de gheaţă, de vânturi brutale şi de ape turbulente care, de două ori pe an, mătura totul în calea lor.
Am vazut nenumărate specimene de păsări vii, nu mai mari decat cele întâlnite în pădurile din Europa sau America. Este bine cunoscut că în ultimii ani, o intreagă serie de specii de păsări au părăsit Terra. Într-un articol recent un autor revela cu privire la acest subiect : „Aproape în fiecare an se vede o extincţie finală a uneia sau mai multe specii de păsări. Din 14 varietăţi de păsări găsite, acum un secol, într-o insulă izolată din Antile, Saint – Thomas, opt trebuie să fie considerate acum lipsa”. Nu este posibil ca aceste specii dispărute de păsări să-şi fi părăsit cuiburile din lumea exterioară, fără să-şi mai regăsească un alt azil decât „în lumea interioară”?
Orice ar fi în interiorul munţilor, sau de-a lungul mării, am gasit o viaţă abundentă de păsări. Când îşi întind aripile mari unele păsări păreau să măsoare 9,14 m. Sunt de o mare varietate şi foarte colorate. Ni s-a permis de a urca pe marginea unei stânci si de a examina un ciub cu ouă. Acolo erau cinci, din care fiecare avea cel puţin 61 cm în lungime şi 38 cm în diametru.
După ce am rămas în orasul Hectea timp de aproximativ o săptămână, profesorul Galdea, ne-a condus pe o insuliţă, unde am văzut mii de broaste ţestoase, de-a lungul ţărmului nisipos. Ezit de a dezvălui mărimea acestor mari creaturi. Ele măsurau 7,60 m – 9,14 m în lungime, 4,57 m – 6,09 m în lărgime şi şapte picioare (2,13 m) în înăltime. Când una dintre ele şi-a întins gâtul pentru a-şi scoate capul, avea aparenţa înspăimântătoare a unui monstru marin.
Condiţiile stranii ale „lumii interioare” sunt favorabile nu doar câmpiilor enorme de ierburi luxuriante, pădurilor de arbori giganţi si oricărui fel de viaţă vegetală, ci şi minunatei vieţi animale. Într-o zi am văzut o mare turmă de elefanţi. Trebuie să fi fost 500 dintre aceşti monştri răsunători, cu trompele lor ondulante şi mereu agitate. Deşi erau ramuri enorme de copaci şi tropăiau cu mici împingeri. Aveau în medie peste 30, 48 m în lungime si 22,86 m – 25,90 m în înălţime.
Mi se părea, pe când priveam această minunată trupă de elefanţi giganţi, că mă găseau din nou în biblioteca municipală din Stockholm, unde am petrecut mult timp studiind minunile erei Miocen. Eram cuprins de uimire tăcută si tatăl meu a ramas fără voce sub efectul fricii. Mi-a strâns braţul în semn de susţinere protectoare, ca şi cum teama sa ne-ar fi prins. Eram ca doi atomi în această mare pădure şi, din fericire, această enormă trupă de elefanţi nu ne-a zărit şi a plecat mai departe, urmărind un lider cum face o turmă de oi. Ei au calcat iarba tânără pe care au intâlnit-o în deplasarea lor şi au sfâşiat cerul cu mugetul lor profund.
Există o usoară brumă care lăsa pe pământ în fiecare noapte şi ploua invariabil o dată la fiecare 24 de ore. Această mare umiditate cât şi lumina şi căldura electrice re-insufletitoare contează, probabil pentru a justifica vegetaţia luxuriantă, în timp ce aerul electric puternic încărcat şi regularitatea condiţiilor climatice pot sta mult la originea dezvoltării gigantice şi a longevitatii întregii vieţi animale.
În unele locuri fundul văilor se intindea departe pe numeroase mile în fiecare direcţie. „Dumnezeu care fumează”, în lumina sa albă clară, privea calm în jos. Era o condensare în aerul electric supraîncărcat care mângâia obrajii la fel de dulce ca o şuşotire rapidă. Natura cânta parcă un cântec de leagăn în murmurul uşor al vântului al cărui suflu era dulce cu parfumul de muguri şi de flori.
După ce am petrecut cu siguranţă peste un an vizitând numeroase oraşe ale lumii „interioare” şi multe ţări intermediare şi s-au scurs peste doi ani de la perioada în care am fost îmbarcaţi pe marele vas de explorare pe fluviu, ne-am decis, incă o dată, de a ne încerca şansele pe mare şi de a ajunge la suprafaţa „exterioară” a Terrei.
Am făcut cunoscute dorinţele noastre şi ei au fost împotriva, dar ne-am înteles cu promptitudine. Gazdele noastre i-au oferit tatălui meu, la cererea sa, diverse hărţi arătând suprafaţa „interioară” a intregii Terre, oraşele sale, oceanele sale, mările sale, fluviilor sale, golfurile şi lagunele sale. Ei au fost de asemenea generoşi şi ne-au oferit toti sacii de pepite de aur – unele dintre ele la fel de mari ca un ou de gâscă – pe care le-am dorit să le aducem cu noi în mica noastră barcă de pescuit.
Între timp am vrut să ne reîntoarcem la Jehu, unde am rămas o lună pentru amenajarea şi revizuirea micuţului nostru vas de pescuit. După ce totul a fost pregătit, chiar vasul „Naz” care ne-a descoperit la origine, ne-a luat la bord şi ne-a condus până la vărsarea râului Hiddekel.
După ce fratii noştri giganţi au organizat manevra de plecare a micuţei noastre ambarcaţiuni, şi-au manifestat cordial marile regrete pentru despărtire şi au aratat multă solicitudine pentru securitate noastră. Tatăl meu a jurat pe zeii Odin şi Thor că se va reîntoarce cu siguranţă din nou peste un an sau doi şi le va face o altă vizită. Şi astfel ne-am luat adio. Am pregătit şi ne-am ridicat pânzele, însă nu era nicio briză. Am beneficiat de acest calm timp de o oră după ce prietenii noştri giganţi ne-au părăsit şi au purces la călătoria lor de intoarcere.
Vânturile suflau constant la sud, adică suflau dinspre deschiderea nordică a Terrei către ceea ce ştiam a fi sudul, dar care, conform vârfului busolei noastre, corespundea direct nordului.
Timp de trei zile am încercat de a naviga şi de a ne bate contra vântului, dar în van. Tatăl meu a zis: „Fiul meu, să ne întoarcem pe acelaşi itinerar pe care am intrat este imposibil în aceasta perioadă a anului. Mă întreb de ce nu ne-am gândit la asta înainte. Am fost aici aproape doi ani şi jumătate, deci, este sezonul în care soarele incepe să strălucească prin deschiderea de sud a Terrei. Lungimea nopţii reci se întinde actual peste regiunea Spitzberg! „Ce să facem deci?” l-am întrebat. „Există numai un lucru pe care-l putem face”, a răspuns tatăl meu, „şi acela de a merge către sud”. În consecinţă, el a virat bordul ambarcaţiunii, a strâns pânzele la fund şi am plecat urmând nordul busolei dar, de fapt, îndreptându-ne direct spre sud. Vântul era puternic şi ni se părea că am fost împinşi de un curent care ne ducea cu o rapiditate remarcabilă în aceeaşi direcţie. După exact 40 de zile, am ajuns la Delfi, un oraş pe care l-am vizitat în compania ghizilor noştri Jules Galdea şi soţia sa, în apropiere de gura fluviului Gihan. Acolo am fost reţinuţi timp de două zile şi am primit cea mai bună ospitalitate de la aceiaşi oameni care ne-au primit în timpul vechii noastre vizite. Am facut cateva provizii suplimentare şi am pus din nou pânzele, urmând nordul indicat de ac.
De la sosirea noastră la exteriorul Terrei am trecut la travesarea unui canal strâmt care a vrut sa fie un drum ingust despartind doua bucati considerabile de pamant. La dreapta noastra se afla o plajă frumoasă şi ne-am decis să mergem acolo. Am ridicat ancora şi am ajuns pe mal pe picioare pentru a ne odihni timp de o zi înainte de a ne continua expediţia periculoasă spre exterior. Am făcut un foc, pe care l-am alimentat cu caţiva buşteni plutitori. În timp ce tatăl meu mergea de-a lungul malului, am pregătit o mâncare apreciată cu proviziile aduse.
Era o lumina dulce, pe care tatăl meu a atribuit-o soarelui strălucitor în deschiderea de sud a Terrei. În această noapte am dormit profund şi ne-am trezit în urmatoarea dimineaţă cu totul refacuţi ca şi cum am fi fost in propriile noastre paturi la Stockholm.
După micul dejun am inceput să facem un tur pentru a descoperi interiorul regiunii, dar nu ne îndepărtasem mult când am zărit câteva păsări pe care le-am recunoscut imediat, ca aparţinând familiei pinguinului. Nu sunt păsări zburătoare, ci înotătoare excelente de mari enorme, cu un piept alb, cu aripi scurte, cu capul negru şi cu un cioc lung ascuţit. Ating uşor 2,73 m. Ne-au privit parcă cu un mic surâs şi s-au bâţâit, puţin după, în loc să meargă, către apă şi s-au îndepărtat înnotând în direcţia nordului.
Evenimentele care s-au întâmplat în timpul celor 100 de zile sau mai mult urmatoarele sunt de nedescris. Eram pe o mare deschisă şi fără gheaţă. Estimam să fim în luna noiembrie sau decembrie şi ştiam că pretinsul Pol arctic era întors spre soare. Deci, părăsind lumina electrică internă a lui „Dumnezeu care fumează” şi căldura sa binevoitoare, trebuia să întâlnim lumina şi căldura soarelui exterior, strălucitor prin deschiderea de sud a Terrei. Ne vom inşela. Uneori, micuţa noastră ambarcaţiune condusă de vântul care era continuu şi persistent, plonja traversând apele ca o săgeată. De fapt, dacă am fi întălnit o stâncă ascunsă sau un obstacol, micuţa noastră navă s-ar fi sfărâmat în mii de bucatele.
În fine am luat cunoştinţa că atmosfera devenea în mod decis mai rece şi, câteva zile mai târziu, icebergurile au fost zărite departe la stânga. Tatăl meu afirma şi corect, că vânturile care ne umflau pânzele veneau de la climatul cald din interior. Timpul anului era cu siguranţă cel mai propice pentru noi pentru a ne face saltul către lumea „exterioară” şi a încerca de a alerga cu toată viteza vasului nostru de pescuit prin canalele deschise din zona ingheţată care înconjoară regiunile polare.
Am fost curând printre blocurile de gheaţă şi cum micul nostru vas a trecut canalele strâmte şi a scăpat de zdrobire, nu ştiam ce să mai zic. Busola a executat aceleaşi mişcari dezordonate şi nebune, în trecerea peste curba sudului sau peste marginea carapacei Terrei, care ne-a arătat-o în timpul intrării noastre prin nord. Se învârtea şi plonja ca un lucru posedat de demon.
Într-o zi în care priveam puturos apele clare, de deasupra bordului vasului, tatăl meu a strigat: „ Obstacol de bloc, drept in faţă.”Privind înainte, am zărit de-a lungul unei cete care se împrăştia, un obiect alb care ieşea de mai multe sute de metri înălţime, tăindu-ne complet înaintarea. Am coborât pânza imediat si nu destul de repede. Câteva minute după, ne-am găsit prinşi între două iceberguri monstruoase. Fiecare din ele presa şi se freca de vecinul său enorm de gheaţă. Pareau ca doi zei razboinici luptandu-se pentru suprematie. Ne-am alarmat serios. De fapt, eram în prima linie a unei bătălii regale; zgomotul tunător al scârţâiturii gresii părea ca nişte tiruri continue de artilerie. Blocurile de gheaţă mai mare decât o casă erau frecvent ridicate la sute de picioare de forta puternică a presiunii laterale; tremurau şi se balansau înainte şi înapoi timp de cateva secunde, pentru a se afunda apoi cu un urlet asurzitor şi a dispărea în spuma apelor. Astfel a continuat timp de mai multe ore, această confruntare de giganţi de gheaţă.
Pentru noi, ni se părea că era sfarşitul. Presiunea gheţii era enormă şi deşi nu ne aflam în partea periculoasă a gâtului de zdrobire şi că eram salvaţi pentru moment, în timp ce ridicarea şi smulgerea tonelor de gheaţă care se precipitau ici şi colo în profunzimile apoase ne dădeau frisoane de frică.
În fine, spre marea noastră bucurie, frecările blocurilor de gheaţă au încetat şi dupa câteva ore, marea masă de gheaţă s-a divizat lent, ca şi cum ar fi acţionat Providenţa, şi direct în faţa noastră se întindea un canal deschis. Trebuia oare să ne aventurăm cu mica noastră ambarcaţiune în această deschidere? Dacă presiunea apărea din nou, micul nostru vas, la fel ca şi noi – înşine, eram trimişi în neant. Am decis să ne încercam şansa şi, în consecinţă, am ridicat pânza în favoarea unei brize favorabile şi am plecat curând ca un cal de curse, înfruntând acest canal strâmt necunoscut de apa liberă.
Printre blocuri de gheaţă
În timpul urmatoarelor 45 de zile, ne-am folosit timpul de a eschiva icebergurile şi de a căuta trecătorile formând un canal. Într-adevar, dacă nu am fi fost favorizaţi de un vânt puternic din sud şi un mic vas, mă îndoiesc că această poveste ar mai fi putut fi povestită lumii vreodată.
În fine, într-o dimineaşă tatăl meu mi-a spus: „Fiul meu, cred că va trebui să ne vedem casa. Suntem aproape iesiţi din gheaţă. Vezi că apa liberă se întinde în faţa noastră.” În acest timp, rămăseseră câteva iceberguri care pluteau departe către nord în apa liberă, mereu în fata noastra de fiecare parte, care se intindeau pe numeroase mile. Direct în faţa noastră şi urmând busola, care acum s-a redresat, în plin nord, se afla o mare înaltă.
„Ce minunată poveste vom putea povesti oamenilor din Stockholm”, a continuat tatăl meu, în timp ce o privire plină de entuziasm, scuzabilă, îi lumina faţa sa onestă. „Şi gândeste-te la pepitele de aur aflate în calaă.” I-am adresat cuvinte amabile de elogiu tatălui meu, nu doar pentru tenacitatea şi anduranţa sa, ci de asemenea pentru îndrazneţul său curaj de explorator în cautare de descoperiri, şi pentru că a întreprins această călătorie care va avea acum un sfarşit încununat cu succes. Îi eram de asemenea recunoscator, de a fi adus provizia de aur pe care o duceam acasă.
În timp ce ne felicitam asupra abundenţelor proviziilor alimentare şi apei pe care le aveam încă la dispoziţia noastră şi asupra tuturor acelor pericole de care am scăpat, am fost şocaţi de o explozie dintre cele mai terifiante, care provenea de la spargerea unui munte enorm de gheaţă. A fost o scrâşnire asurzitoare ca tirul unei duzine de tunuri. Navigam in acest moment cu mare viteza si am ajuns în apropierea unui iceberg monstruos care era după toate aparenţele la fel de imobil ca o insulă stâncoasă. Ni s-a părut, în acest timp, ca icebergul se spărsese şi sfărâmase izolat şi echilibrul monstrului, de-a lungul căruia navigam, era compromis şi începea să se aplece în direcţia noastră. Tatăl meu a presimţit rapid pericolul înainte ca eu să înţeleg teribilele sale eventualităţi. Icebergul se prelungea mai multe sute de picioare sub apă, a basculat, şi partea care se afla în apă, a agăţat vasul nostru ca un levier pe punctul său de apăsare şi l-a proiectat în aer ca şi cum ar fi fost un balon de fotbal.
Vasul nostru a cazut pe iceberg, care între timp se întorsese şi ne prezenta acum vârful său. Tatăl meu era pe vapor prizonierul corzilor pe când eu fusesem aruncat la aproape 6 metri de acolo. M-am pus repede în picioare şi am ţipat la tatăl meu, care a raspuns: „Merge.” Chiar în acest moment, s-a prezentat o viziune în spiritul meu. Oroare după oroare! Sângele mi-a îngheţat în vine. Icebergul era mereu în mişcare şi greutatea sa enormă şi forţa sa de răsturnare avea să cauzeze temporar imersiunea sa.
Am realizat perfect ce vârtej aspirant se va produce în elementul lichid de fiecare parte a sa. Apele s-au precipitat în toată dezlanţuirea lor nebună, ca lupii albi neliniştiţi asupra unei prade umane.
În acest moment suprem de angoasă mentală, cred că am aruncat o privire asupra vasului nostru, care era culcat pe o parte şi m-am întrebat dacă putea eventual să se redreseze el- însuşi şi dacă tatăl meu putea să iasă. Era sfarşitul luptelor noastre şi aventurilor? Era moartea? Toate aceste întrebări au fost proiectate în spiritul meu într-o fracţiune de secundă şi un moment mai târziu am fost confruntat cu o întrebare de viaţă şi moarte. Monolitul greu de gheaţă s-a scurs de la suprafaţa şi apele reci m-au invadat într-o furie frenetica. Eram într-o farfurie, cu apele năvălind de peste tot. Câteva momente mai târziu mi-am pierdut cunoştinţa.
Când mi-am recuperat parţial simţurile şi când m-am trezit din leşinul omului pe jumatate înecat, eram umed, înţepenit şi aproape îngheţat, întins pe iceberg. Dar nu era nicio urmă a tatălui meu sau a micului nostru vas de pescuit. Monstruosul iceberg se indreptase şi se echilibrase din nou, îşi ridicase capul poate de 50 de picioare deasupra valurilor. La piscul acestei insule de gheaţă, se întindea un platou, măsurând probabil aproximativ 2500 de metri pătraţi.
Mi-am iubit tatăl şi am fost lovit de lovitura teribilă pricinuită de moartea sa. M-am răzvrătit împotriva destinului, care nu mi-a permis de a dormi cu el în profunzimile oceanului. În fine, stăteam în picioare şi priveam în jurul meu. Bolta colorată în purpuriu a cerului se înclina în verdele oceanului fără limite şi doar un iceberg ocazional era perceptibil. Am căzut în disperarea cea mai profundă. Am traversat cu prudenţă icebergul pentru a ajunge în cealaltă parte, sperând că vasul nostru se redresase.
Oare m-am gândit că tatăl meu trăia încă? Nu era decât o licărire de speranţă care s-a născut în sufletul meu. Dar aşteptarea îmi făcea sângele să fiarbă în vine aşa cum făcea un stimulent rar trecând prin fiecare fibră a corpului meu. M-am dus până la marginea abruptă a icebergului ş i am privit fix departe în jos, sperând, sperând mereu. Atunci am făcut turul icebergului, parcurgând fiecare parcelă a pistei şi astfel am continuat să-i dau % încontinuu. O parte din creierul meu devenea cu siguranţă taăcnită în timp ce o altă parte, până astăzi, era perfect rezonabilă.
Am realizat că i-am dat turul, de 12 ore şi în timp ce o parte din inteligenţa mea ştia cu forta adevărul că nu era nici cea mai mică şansă, în acest timp o aberaţie fascinantă stranie şi seducatoare mă constrangea mereu la seducţia speranţei. O parte din creierul meu a părut să-mi zică că în timp ce nu era nicio posibilitate ca tatăl meu să fie încă viu, dacă mă opream să execut circuitul, dacă făceam o pauză pentru un simplu moment, era de a admite înfrângerea şi, trebuia să fac asta, chiar dacă mă simţeam că devin nebun. Astfel, oră după oră m-am învârtit şi învârtit în jurul icebergului, temându-mă de a mă opri pentru a mă odihni, cu toate că fizic eram neputincios de a continua prea mult timp. Oh, eram cuprins de oroarea ororilor! A fi aruncat departe în această largă întindere de apă, fără alimente sau băutură şi abandonat numai pe acest iceberg ca iremediabil loc de odihnă. Inima mea şi-a pierdut puterea şi orice eventuala speranţă făcea loc disperării celei mai negre. Atunci mâna Salvatorului s-a întins până la mine şi calmul unei singurătăţi morbide a devenit rapid insuportabilă a fost deodată vidată de semnalul tirului unei arme de foc. Am scrutat împrejurimile, în stupefacţia mea înspăimântată, şi am văzut la mai puţin de o jumătate de milă departare, o navă de pescuit balene venind către mine, cu pânzele ridicate.
Evident mersul meu neîntrerupt pe iceberg le-a atras atenţia. Apropiindu-se, au pus la apă o barcă şi, coborând prudent la bordul apei, am fost salvat şi puţin mai târziu urcat la bordul balenierei.
Am constatat că era baleniera scoţiană „Arlington” care părăsise Dundee în septembrie şi se indreptase imediat spre Antarctica, în căutare de balene. Căpitanul Angus MacPherson, părea foarte afabil, dar la subiectul disciplină, cum am aflat foarte repede, era inflexibil. Când am încercat să-i spun că veneam din „interiorul” Terrei, căpitanul şi secundul său s-au privit, au dat din cap şi au insistat asupra faptului că trebuia să fiu pus într-o cuseta sub supraveghere strictă de medicul de la bord.
Eram foarte slăbit din cauza lipsei de hrană şi nu dormisem timp de multe ore. În acest timp, după repausul de cateva zile, m-am sculat într-o dimineaţă şi m-am îmbrăcat fără să cer permisiunea medicului sau altuia şi le-am spus că eram la fel de rezonabil ca oricare altul.
Căpitanul m-a interogat din nou cu privire la provenienţa mea şi cum am ajuns să fiu singur pe un iceberg departe în Oceanul Antarctic. I-am răspuns că tocmai iesisem din „interiorul” Terrei si am continuat sa-i spun cum tatal meu si eu – însumi intrasem pe calea Spitzbergului şi cum ieşisem pe calea Polului Antarctic, dupa care am fost pus în lanţuri. Apoi l-am auzit pe căpitan spunându-i secundului sau că eram la fel de nebun ca un iepure de pe Marte şi că trebuia să rămân încarcerat până ce voi fi destul de rezonabil pentru a da o notă veridica poveştii mele.
În sfârsit după multe suplicii şi multe promisiuni, am fost eliberat din lanţuri. De atunci, m-am decis să inventez o poveste care îl satisfăcea pe căpitan şi de a nu mă mai referi niciodată la călătoria mea în pământul „Dumnezeului care fumează”, cel putin înainte de a nu fi sigur de a fi printre prieteni.
Dupa 15 zile, mi s-a permis de a lua loc printre marinari. Putin mai târziu căpitanul mi-a cerut o explicaţie. I-am spus că experienţa mea a fost atât de oribilă încât mă temeam că memoria mea a avut de suferit şi l-am rugat de a pune întrebarea mai târziu, dupa ceva timp. „Cred că vă veţi reveni”, a spus el, „dar nu v-aţi revenit încă din şoc.” „Permiteţi-mi să fac munca pe care mi-o veţi comanda”, i-am răspuns. „şi dacă nu va fi suficient, vă voi plăti imediat la sosirea mea la Stockholm, până la ultimul penny.” Astfel chestiunea a rămas în suspans.
Revenind în fine la Stickholm, cum deja v-am spus, am constatat că buna mea mamă părăsise lumea fericirii cu peste un an în urmă. De asemenea v-am spus cum, mai târziu, trădarea unui părinte m-a dus într-o casă de nebuni, unde am rămas timp de 28 de ani – ani aparent eterni – şi, pe urmă, dupa ieşirea mea, cum mi-am regăsit viaţa de pescar, după asta asiduu timp de 27 de ani, apoi cum am venit în America şi în sfârsit în Los Angeles, în California. Dar toate astea nu pot fi decât de un interes minor pentru cititor. De fapt, mi se pare că apogeul minunatelor mele călătorii a fost atins când baleniera scoţiana m-a luat de pe un iceberg din Oceanul Antarctic.
Concluzie
Concluzionând această poveste a aventurilor mele, vreau să declar că cred ferm că ştiinţa este înca în copilaria sa privind cosmologia Terrei. Sunt atât de multe lucruri neapreciate de cunoasterea oficiala a lumii de astazi şi vom rămâne mult timp de acum încolo astfel, atât timp cât pământul „Dumnezeului care fumează” nu va fi cunoscut şi recunoscut de geografii noştri.
Este pământul de unde au venit marii buşteni care au fost găsiti de exploratoi în apele libere departe pe malul crestei nordice a Terrei şi corpurile de mamuţi ale căror oase sunt găsite în straturile enorme pe coasta siberiana.Exploratorii nordului au făcut mult pentru această recunoaştere. Sir John Franklin, Heaven Grinnell, Sir John Murray, Kane, Melville, Hall, Nansen, Schwatka, Greely, Peary, Ross, Gerlache, Bernacchi, Abdru, Amsden, Amudson şi alţii s-au forţat cu toţii de a lua cu asalt citadela înghetata de mister.
Cred ferm că Andru şi doi însotitori curajoşi, Strindberg si Fraenckell, care au navigat departe în balonul „Oern” de la coasta de nord-vest a Spitzbergului în duminica dupa-amiaza de 11 iulie 1897, sunt acum în „interiorul” lumii şi sunt fără nicio îndoiala consideraţi cum tatăl meu şi eu-însumi am fost de bunul popor de giganţi populând Continentul Atlantic interior (N.red. – Olaf Jansen face aici aluzie la pierderea echipajului acestui balon, regăsit la 6 august 1930 de nava norvegiana de explorare „Bratvag”, pe insula Alba, la aproximativ 200 km nord-est de Spitzberg. Echipajul prost pregătit era mort de frig, de lipsa hranei şi obosit. Olaf Iansen a decedat în 1908 şi nu putea să cunoască acest tragic epilog din 1930.)
Am consacrat mulţi ani studiului acestei probleme şi sunt pus la curent cu definiţiile acceptate privind gravitaţia, şi la fel de bine privind cauza atracţiei acului magnetic, şi sunt gata de a spune că cred ferm că acul magnetic este influenţat numai de curenţii electrici care înconjoară complet Terra ca un veşmânt şi că aceşti curenţi incluşi într-un circuit infinit trec prin deschiderea cilindrică sudică a Terrei, apoi se răspândesc prin difuziune pe toată suprafaţa „exterioară” şi se precipită nebuneşte în cursa lor către Polul arctic. Şi în timp ce aceşti curenţi aparent se precipita în spaţiu la curba margii terrei, încă o dată ei se răspândesc din nou pe suprafaţa „interioară” şi-şi continuă drumul către sud de-a lungul interiorului crustei Terrei, până la deschiderea pretinsului pol Sud.Cât despre gravitaţie, nimeni nu ştie ce este cu adevărat, pentru că nu s-a decis dacă este presiunea atmosferică care cauzează mărul căzut, sau dacă, la 150 de mile sub suprafaţa Terrei, pe cât se pare la jumătatea drumului de la crusta Terrei, există acolo o oarecare atracţie de magnet natural puternică care atrage acest măr. Deci, dat fiindcă acestă din urmă este, când el se desprinde de ramura copacului, sau tras sau împins de sus în jos cât mai aproape de punctul de rezistenţă, este necunoscut celor care studiază fizica. (N.red. – Olaf Jansen nu a cunoscut, evident, teoriile lui Einstein privind gravitaţia.)
Domnul James Ross a pretins că a descoperit polul magnetic la aproximativ 75° latitudine. Este fals – polul magnetic este exact la jumatatea distanţei prin crusta terrei. Astfel, dacă crusta Terrei este conform evaluării mele de 3000 de mile grosime, atunci polul magnetic este fără nicio îndoială la 150 mile sub suprafaţa Terrei, puţin contează unde este luată măsura. Şi în acest punct special de 150 mile sub suprafaţa, încetează gravitaţia, devine neutralizată; şi când trecem în plus punctul către suprafaţa „interioară” a Terrei, o atracţie inversă creşte în progresie geometrică atunci de la 150 mile la alte mile care conduc către „interiorul” Terrei.
Astfel, dacă ar putea fi forată o gaură spre interiorul crustei Terrei la Londra, Paris, New York, Chicago sau Los Angeles, pe o distanţă de 300 de mile, ea va pune în relaţie cele două suprafeţe. În timp ce inerţia şi greutatea unui corp lăsat prin această gaură de la suprafaţa „exterioară”, îl va face să deăşească punctul situat la jumătatea drumului, în fine se va opri şi va cădea imediat în spate către suprafaţa „exterioară” şi va continua astfel să oscileze, ca balansarea sustinuta de o pendulă, pentru ca în fine să se stabilizeze fară a mişca în centrul magnetic, sau în acel punct special exact la jumătatea distanţei între suprafaţa „exterioară” şi suprafaţa „interioară” a Terrei.
Mişcarea giratorie a Terrei în învârtirea sa cotidiană spiralată în jurul axei sale de rotaţie cu viteza de peste 1000 de mile pe oră, sau circa 17 mile pe secundă fac un corp de electro-producţie enorm, o maşină enormă, un prototip puternic ca slabul dinam construit de oameni, care, cel mult este o pală imitare a originalului naturii. Văile din acel Continent Atlantis interior, marginând apele superioare ale nordului cel mai indepărtat sunt în sezon acoperite de florile cele mai magnifice şi luxuriante. Nu numai pe sute şi mii, ci pe milioane de acri, al căror polen sau flori sunt transportate departe aproape în fiecare direcţie de mişcările giratorii în spirală ale Terrei şi de agitaţia vântului rezultânt din aceste regiuni şi aceste flori sau polen provenind din aceste imense zone florare din „interior” produc zăpezile colorate din regiunile arctive care i-au subjugat astfel pe exploratorii marelui nord.
Fără nicio îndoială, această nouă Terra din „interior” este casa, leagănul rasei umane şi în funcţie de descoperirile pe care le-am facut, este necesar ca asta să poată să aibă repercursiuni importante asupra tuturor teoriilor antice privind domeniile fizice, paleontologice, arheologice, filologice şi mitologice.
Aceea idee de intoarcere la pământul misterului, chiar la inceputuri, la originea omenirii, se gaseşte în tradiţiile egiptene privind regiunile terestre originale ale zeilor, eroilor şi oamenilor, născuţi din fragmentele istorice de la Manetho, verificate în întregime prin scrieri istorice găsite în cele mai recente săpături de la Pompei la fel de bine ca tradiţiile indienilor nord-americani.
Acum este ora unu dimineaţa, Anul Nou 1908 a sosit şi după aceste trei zile, am terminat scrierea privind călătoriile mele şi aventurile stranii pe care doresc să le ofer lumii, sunt gata şi chiar nerăbdător, de a primi răspunsul de care sunt sigur, la vicisitudinile existentei mele. Sunt foarte în vârstă şi întărit de aventurile şi de tristeţile mele, şi-n acest timp am păstrat bogaţia puţinilor prieteni pe care mi-am consolidat-o în lupta mea pentru a duce o viaţă justă şi dreaptă. Ca o poveste care este aproape povestită, viaţa mea soşeste la declinul său. Am puternicul presentiment că nu voi mai vedea un alt soare răsărind. De asemenea am concluzonat aici mesajul meu.”
Olaf Iansen
