Timp de mai multe seri am flirtrat cu un băiat. El m-a căutat de fiecare dată, m-a tachinat, ne-am îmbrăţişat cu cea mai mare pasiune şi totuşi, ceva mă determina să nu merg mai departe cu el. Până la urmă, am ales să devin logodnica lui. Nu dorisem să aibă totul pe tavă de la bun început, să mă considere o femeie uşoară.

Eram colegi de facultate. Un băiat potolit în aparenţă însă extrem de exuberant în particular, m-a convins repede. La început din nu ştiu ce motive, mă jenam să mă afişez cu el (deşi nu avea o reputaţie proastă).

Dar curând, colegii noştrii au aflat (nici nu mă îndoiam, între noi fie vorba) de relaţia noastră amoroasă şi uite aşa, au început bârfele. Cu toţii doreau să afle cât mai multe detalii despre noi, ca şi cum am fi fost nişte vedete în ochii lor. Uneori, însă, îmi plăcea foarte tare să bravez, să le spun picanterii prietenelor mele (chestii absolut neadevărate dar pe care le gustau din plin) cu unicul scop de a le testa reacţiille.

Mă jucam cu ele, într-un anume sens şi îmi plăcea, fireşte. Dar ignoram că mă jucam de fapt cu focul şi că era ceva cât se poate de periculos, cu consecinţe nefaste (dacă nu eram atentă). Mi se părea totuşi că pot să conduc acest joc şi mă distram copios pe seama avidităţii şi prostiei lor. Vai, ce credule puteau fi!
Între timp, relaţia mea cu acest bărbat evolua. Se amorezase de mine până peste cap şi numai avea ochi pentru altă femeie. Dar putea să-mi fie fidel? Din priviri, deduceam că mă pot baza pe el. Mă rog, cel puţin speram. Pentru că nu poţi să mergi la un drum lung cu cineva neserios lângă tine, ar fi o mare prostie. Dan însă se arăta foarte îndrăgostit, tipul de iubit care este în stare să-ţi facă absolut orice favoare.

Am presupus prin urmare că aspira la o adevărată relaţie amoroasă cu mine, la o prietenie sinceră şi dezinteresată. Exprima des sentimente pe care nu le observasem niciodată la alt bărbat, sentimente care au avut darul de a mă sensibiliza. Ca şi el, aveam nevoie de o relaţie serioasă, nu de aventuri (şi aşa am trecut prin multe).
L-am acceptat şi ne-am logodit. A fost într-o seară nebună. Dan m-a invitat la restaurant. O cină romantică, perfectă, în timpul căruia mi-a dat vestea. M-a cam luat prin surprindere. Iar momentul era aşa de frumos încât nu am avut de ce să-l refuz. Vibram, eram extrem de emoţionată, vă daţi seama.

Amândoi eram în culmea fericirii. El nu-şi mai încăpea în pene, cum se spune. Ochii săi vii străluceau intens, iar acea fericire aproape ireală mi-o transmitea şi mie. După nici două luni, comportamentul lui Dan s-a modificat semnificativ. Tocmai de ziua mea. Din senin, a izbucnit nervos şi a început să mă jignească. Fără sens! Am fost şocată, căci nu am înţeles sub nicio formă reacţia sa deplasată. Visam oare urât?

A fost un coşmar de care nu aş fi vrut să-mi amintesc. Dar a mai făcut un ceva deplasat: mi-a jignit şi părinţii! Chestie de educaţie! Evident că mi-am sărit din sărite şi că ne-am certat violent. Nu a mai fost loc de petrecere, ci de haos şi acuze, este clar. Urât, nesperat şi de neacceptat.

Pentru că se afla în casa părinţilor mei, i-am cerut să plece. Şi asta după ce am încercat în zadar să-l calmez şi să înţeleg ce l-a determinat să-mi vorbească atât de josnic şi pe acel ton. Nu am reuşit… Lucrurile păreau pecetluite pe vecie.

Ca şi mine, părinţii mei erau pur şi simplu şocaţi (în special mama, care îl văzuse ca pe un băiat serios şi amabil, <un element bun>).
N-a fost să fie, din păcate. Dan şi-a dat arama pe faţă şi a declanşat un conflict fără sens. Dar poate că era mai bine aşa… Cel puţin, ştiam de la bun început cu cine am de-a face şi să-mi revăd din mers toate posibilităţile. În acele momente de criză, iluziile mele s-au spulberat.

Eram copleşită de gânduri negre. Nu-l mai suferam, mi-a înnegrit dintr-o dată sufletul. Aveam nevoie de toate astea? Dan este o persoană care se enervează destul de uşor şi nu-i place să dea explicaţii pentru gesturile sale (nici atunci când greşeşte). Consideră că prin trecerea timpului, se poate şterge orice rană, oricât de adâncă ar fi (ceea ce este o mare stupizenie, zic eu).

Când a plecat din casa noastră, a avut totuşi tăria să-mi spună:
– Vom fi împreună, reţine.
Am avut tăria de a-i replica ferm:
– Niciodată!

M-a dezamăgit profund, asta-i clar. Eram distrusă după acest eveniment halucinant şi am plâns enorm. Două săptămâni nu am putut să-mi revin! Repet: meritam toate astea? Aveau vreun sens? Poate numai în mintea lui (nu ştiu ce să spun). Dar ţin perfect minte că logodnicul meu afişa un aer care m-a cam contrariat, de victorios (asupra ce?). Era absurd, ireal.

Ce repede s-au schimbat lucrurile între noi… Mai târziu, am aflat ce l-a determinat să aibă acea ieşire nervoasă. Dan aflase din bârfe, că m-aş fi lăudat faţă de o anume persoană din anturajul meu că îl ţin aşa, de faţadă şi că de fapt iubeam pe altul, că profitam de el şi că îl jucam pe degete. Neadevăruri crunte. Poate că este de înţeles ca el să fi reacţionat violent. Dar nu ar fi fost mai simplu şi corect să poarte o discuţie sinceră cu mine, să ne lămurim şi noi ca doi oameni maturi cu privire la această poveste cusută cu aţă albă? Aşa era normal.
Nu, logodicul meu a ales altă cale, una violentă. Parcă nu mai gândea. Eu, cel puţin am încercat să-l calmez, să fiu diplomată (dar nu se putea cu el), să aibă răbdare înainte de a acuza. Aveam nevoie de stabilitate.

Mi-am pus o mie de întrebări în ceea ce privea acest incident serios, care a dus la ruperea logodnei. Firesc, nu ? Dan a continuat să mă acuze telefonic. A ales calea hărţuirii sistematice. Era manipulat, cineva îl povăţuia greşit ce să facă iar el, ca un taur turbat, refuza să mai gândească raţional.
Acum mă enerva, mă dezgusta, nu doream să mai aud de el. Această situaţie m-a făcut să fiu bolnavă câteva luni, să trec printr-o depresie severă. Mă enerva de fiecare dată când suna telefonul, pentru că îmi închipuiam că el este. Şi nu aveam chef să-i aud vocea! O uram! Şi ce bucurie simţisem cândva la auzul ei…

Se trece repede de la extaz la agonie, este clar. Am parcurs acest drum şi ştiu bine. Doream să-l înşel, să mă arunc în braţele primului venit. Fără să mai stau pe gânduri, l-am preferat pe cel mai bun prieten al său. Doream să-i dau o lecţie usturătoare lui Dan (ştiam că va auzi imediat). Din fericire, acest bărbat era şi el prins de mine, mă iubea în secret. N-ar fi crezut că mă va putea cuceri sau, mai bine zis, că-i voi ceda dintr-o mare dorinţă de răzbunare.

Cu Dan, am avut impresia că am pierdut timpul (deşi recunosc că l-am iubit mult şi că a reuşit să-mi sucească gândurile). Dar acum, povestea noastră era sfârşită definitiv… Ştiam ce vreau? O dulce răzbunare! Pentru asta, credeţi-mă, eram dispusă la absolut orice compromis. El a vrut această schimbare, nu eu!

La urma urmelor, nu era numai Dan pe acest pământ. Eram ferm convinsă ca prietenia mea cu celălat bărbat îl va durea. Se va simţi ofensat, cel mai jos. Merita totuşi o lecţie din partea mea. De ce nu ? Dorise să ne căsătorim şi să avem copii, însă totul a luat o turnură lamentabilă numai graţie comportamentului său aberant, care astfel i-a arătat adevărata faţă.
Nu vedeam de ce aş mai fi rămas cu el şi de ce să nu îi acord o şansă altuia, care merita. Eram perfect satisfăcută… Am înţeles că dacă Dan s-a comportat aşa în casa părinţilor mei, putea foarte bine s-o facă şi mai târziu. În fond, fiecare îşi decide soarta singur.

Nu aveam ce să mai sper din partea sa. El a riscat, prietenia noastră s-a pulverizat, rezultatul era dezastruos pentru noi. L-am părăsit ferm şi fără regrete. M-am aruncat fără să mă gândesc în cealaltă relaţie cu prietenul lui Dan (Emanuel, se numeşte). să-i fac în ciudă lui. Aşa speram.
Iar realitatea m-a convins că aveam dreptate. Nu numai că Dan s-a certat cu prietenul său la cuţite, dar a început să-l ameninţe cumplit pe acesta încât s-a temut pentru integritatea sa. Un om la nervi, ca Dan, mi se părea gata de orice. Poate că se simte pierdut. Adevărul este că între noi nu v-a mai putea fi niciodată o prietenie. S-a terminat!

Cu Emilian în schimb, mă înţeleg bine. Este atent cu mine, iubăreţ, calm şi nu se enervează ca celălalt. Dă dovadă de multă înţelegere şi plănuim multe. Este diferit, însă mă tem să fac planuri serioase cu el. Poate că m-am cam grăbit cu Dan şi uite că am cam dat-o în bară.
Orice femeie care a trecut printr-o experienţă atroce se teme şi este precaută. Petrec mult timp în compania lui Emilian şi încerc să-l înţeleg, să-i ghicesc adevăratul caracter. Cred că îl iubesc.
Dar am ajuns să tem de asta, pentru că bărbaţii profită destul de uşor de slăbiciunile noastre. Parcă doar asta ar aştepta… Din acest eşec am ieşit mai tare, sunt cerebrală şi extrem de atentă cu cel de lângă mine (pentru că nu se ştie niciodată, s-a văzut).

Şi-apoi, în viaţă iubirea nu este totul. Cel mai important este respectul. Înţelegerea. Am momente în care sunt foarte cunfuză şi chiar nu mai ştiu ce vreau. Simt că nu pot să merg mai departe nici măcar cu actualul meu prieten, că ar putea fi influenţat la un moment dat de Dan. Este dificil…
Această poveste cu Dan m-a pus mult pe gânduri, vă mărturisesc deschis. Diger greu un eşec. Dar se ştie, viaţa nu este numai în roz, şi fiecare are parte şi de eşecuri. Trebuie să ne obişnuim şi cu ele. Totul este să ai curajul de a ţi le asuma şi de a putea să treci peste ele, fără resentimente.

Sorina