În anul 60, legiunile romane conduse de Caius Suetonius Paulinus, învingătorul curajoasei regine Boudica, erau adunate pe malul drept care separă insula Mona (sau Anglesey cum este cunoscută de locuitorii săi şi Ynys Mon pentru velşi) de continent. Pe malul opus, spune istoricul roman Tacit în Anale, printre celţi se aflau druizii care rosteau „blesteme îngrozitoare cu mâinile ridicate spre cer” încât romanii erau „atât de speriaţi” de o „vedere nefamiliară”, încât „membrele lor au fost paralizate, și au stat nemișcați și expuşi ca să fie răniți”.
„Sub protecția foculului balistelor – catapulte capabile de a arunca rachete de foc până la 2.000 de picioare – romanii au trecut Menai” „în bărci plate” pentru a intra în luptă cu celții.
Se spune că invadatorii romani nu au cruțat pe niciunul dintre duşmanii lor. A avut loc o luptă sângeroasă. Bărbați, femei și copii au fost măcelăriți de romanii turbaţi de furie.
Mulţi dintre druizi și luptători celţi au fost împinşi spre plantațiile lor sacre de stejar și apoi arşi de vii. Au fost luaţi puțini prizonieri. Nu se ştie cât timp a durat lupta. Totuşi, romanii nu au pierdut nici măcar un sfert din efectivul trupelor lor în lupta pentru insula Mona.
În anul 78 a avut loc a doua invazie roamnă, condusă de generalul Gnaesus Iulius Agricola, socrul lui Tacit, un adevărat erou care a cucerit aproape jumătate din Britannia. El de venise guvernator în anul 77, post pe care l-a ocupat până în 84.
Agricola a desăvârşit cucerirea romană în insulă şi a estins influenţa romană până la gurile fluviilor Clyde şi Forth. I-a zdobit pe caledonienii conduşi de Galgacus în bătălia de la muntele Grauplus şi a recunoscut caracterul insular al Britanniei făcând primul tur al ei cu flota sa.
Se zice că împăratul Domiţian, suspicios din fire, vedea în el un potenţial rival.
Acum, Britannia era în mare parte pacificată şi nu prezenta riscul unei mari revolte. În schimb, provinciile danubiene şi renane aveau nevoie de a fi susţinute de generali buni, cum era Agricola.
sursa Wikipedia
