Istorie

Enigmaticul Tibet în sec. XIX

0 218
5.00 avg. rating (99% score) - 2 votes

Tibet, țara râvnită de trei mari puteri, Marea Britanie, China și Rusia, a fost plasată în sec. XIX pe lista strategică de cucerit de către acestea. Datorită configurației muntoase din această regiune cât și ignoranței în care trăiau față de restul lumii, Tibetul a fost izolat. Foarte rar conducătorii săi au înțeles că era vital de a ieși din izolaționism pentru că această țară să joace un rol geopolitic în sec. XX. Dar mirajul său atrăgea călătorii precum un magnet și mulți știau că aici se ascund multe minuni.

Tibetul a fost îndelung un fel de terra incognita ale cărui limite nu puteau să fie imaginate.

Izolată în sălbăticia munților, țara a rămas închisă europenilor până în sec. XIX, dacă facem abstracție de prezența misionarilor iezuiți și capucini (secolele XVII și XVIII) și la o ședere pe platoul înalt a agenților britanici Bogle (1774) și Turner (1782). Imposibilitatea de a escalada zidurile țineau atât de dificultățile fizice pe care le impunea Himalaya, cât și de supravegherea severă a frontierelor. Dar avântul formidabil realizat de puterile occidentale către Orientul – Extrem la mijlocul sec. XIX a plasat dintr-o dată Tibetul într-o poziție strategică cheie pentru toate țările care erau limitrofe, Imperiul englez, China și Rusia.

Enigmaticul Tibet in sec XIX

Tibetul văzut de China, Rusia și Marea Britanie

Cucerirea de către aceste mari puteri către inima Asiei s-a făcut foarte lent. Pentru că era vorba de un univers cunoscut, China a fost prima care a înțeles interesul pe care îl avea de a se instala în Tibet și de a câștiga influențe, nu doar din motive politice cât mai ales economice. La mijlocul sec. XVIII deja, Qianlong (1735-1796), unul dintre cei mai mari împărați ai dinastiei Qing, a stabilit posturi de comandă peste tot în imperiul său în scopul clar exprimat de a utiliza vastele întinderi semi – deșertice ca zone de tampon permițând de a garanta securitatea Chinei interioare. Supunerea acestor regiuni frontaliere s-a făcut uneori cu prețul unor masacre teribile, ca cel al mongolilor dzungar la sfârșitul anului 1750.

Dar cazul Tibetului era complex, căci buddhiștii se bucurau de un renume și de o influență deloc de neglijat până în China încă din sec. XIII. În sec. XVIII însă, China s-a impus ca unic protector al țării (1751-1793), fără ca aceasta să reprezinte totuși o apartenență la imperiu. Cu toate astea, la începutul sec. XIX, China nu mai exercita nicio influență asupra Tibetului, în pofida prezenței a doi comisari imperiali, ambani, și unui mic corp de armată însărcinat de a supraveghea frontierele.

Pentru Rusia, înaintarea spre Extremul Orient s-a desfășurat lent. Abia în sec. XVII au fost semnate primele tratate cu China pentru a defini frontierele politice. În sec. XVIII, în paralel cu o extensie de influență rusă către Asia centrală, s-au stabilit legături strânse cu populațiile mongole, printre care buriații din regiunea lacului Baikal, erau de obediență buddhistă de rit tibetan. Prin intermediul lor, s-a stabilit o legătură între St. Petersburg și Lhassa, însă nu politică.

Intervenția Marii Britanice pe eșicherul asiatic a făcut imediat din Tibet o țintă râvnită și o cauză de tensiuni internaționale. După tratatul de la Paris care recunoștea Angliei supremația colonială în India (1763), Londra a început să-și extindă autoritatea pe continentul asiatic. În sec. XIX, puternica East India Company a început să tragă avantaje. Pe atunci, lumea tibetană era o enigmă pentru englezi.

Dincolo de un scurt război frontalier între armatele anglo-indiene și cele ale regatului himalayan Bhutan (1772), guvernatorul general al Bengalului a avut două misiuni diplomatice în Tibet în 1774 și în 1782. Dar după acestea, a început să circule zvonuri potrivit cărora britanicii i-au susținut pe gurkașii nepalezi în timpul războiului nepalo-tibetan, ceea ce a avut drept efect intervenția Chinei și punerea sub tutela teoretică a Tibetului (1793). Dacă, în primii ani ai sec. XIX, nimeni nu contesta prezența engleză în India, Tibetul nu mai reprezenta o simplă întindere deșertică și muntoasă, ci un teritoriu considerat strategic.

Poziția tibetanilor

Ce credeau ei? Țara se găsea la mijloc, adică pradă cuceritorilor gigantici asiatici, care o râvneau cu asiduitate. În afară de China, pe care o cunoșteau de peste o mie de ani pentru că aveau relații culturale și politice cu ea, tibetanii ignorau restul lumii, la fel cum restul lumii îi ignorase. Ei ignorau motivațiile coloniale și cuceritoare ale puterilor europene. Nu știau mai nimic despre Europa și despre restul lumii. Obstacolele care până atunci făcuse Tibetul inaccesibil, o fortăreață de necucerit, căzuseră. Atât pentru unii, cât și pentru alții.

Intervenția chinezească în Tibet

Viitorul țării s-a jucat deci fără tibetani. Europenii erau avizi de a intra pe piața asiatică. Între altele, nici unul dintre împărații dinastiei Qing nu a avut ambiția de a cuceri Tibetul, probabil și pentru că China se confrunta cu puternice și interminabile lupte interioare.

Dar ocaziile de a intra în Tibet nu au lipsit: țara a fost invadată de două ori, mai întâi de dograșii din Ladakh (1841), apoi de nepalezi (1855) care, nemulțumiți de a-i învinge pe tibetani, le-a impus plata unui tribut. Singura intervenție notabilă a Chinei în problemele tibetane a fost, în 1844, când comisarul său imperial Qishan, a impus ca regența să fie temporar încredințată lui Panchen Lama timp de câteva luni, pe când al XI-lea Dalai Lama era încă minor. Puțin mai târziu, în 1846, Qishan a obținut expulzarea a doi misionari lazariști francezi, care sosiseră la Lhassa după o călătorie de peste un an traversând stepele și deșerturile înalte din Asia. Dar dincolo de asta, acțiunea diplomatică și politică a Chinei în ceea ce privește Tibetul nu a fost o preocupare majoră și niciodată armatele imperiale nu au pătruns pe platoul înalt pentru a exercita un rol de protector.

Avansarea Marii Britanii în Tibet

De fapt, China se afla într-o poziție de slăbiciune atunci când Anglia a perseverat în politica sa de dominare a sub-continentului indian. În 1816, tratatul de la Segauli semnat cu Nepal plasa regatul în orbita directă a Calcuttei (fără a fi însă dependentă de Imperiul britanic).

Trei ani mai târziu, în 1846, tratatul din Lahore punea Casmirul și Ladakhul tibetofon sub tutela britanică. În 1861, în fine, regatul binulayan Sikkim, altadată sub protecția Tibetului, decenea un protector britanic prin semnarea tratatului de la Tumlong. În mai puțin de o jumătate de secol, Marea Britanie a devenit vecină cu Tibetul, direct sau indirect, arpoape pe toată lungimea limitelor meridionale ale Acoperișului lumii.

Cuprinși de elan, începând cu 1860, au intrat în acțiune misiuni de spionaj și explorării au început să parcurgă platoul înalt, cartografiind drumurile, observând cutunele și societatea tibetană.

În același timp, munca lingviștilor a permis de a se realiza printre lexice fiabile. Urmatoarea etapă: însuși Tibetul.

Tibetul a progresat diferit

Pentru Rusia, chestiunea Tibetul se punea într-un mod diferit. Mai întâi, presiunea asupra teritoriilor asiaticice ale imperiului era mai puțin puternică decât autoritatea britanică în India. Populațiile și societățile permiteau exercitând unui adevăr control. Apoi, datorita distanțelor, climatului, deserturilor, Rusia nu putea spera niciodată că se va putea întinde până la limitele lumii tibetane. Totuși, înaintarea engleză către Afghanistan și primul război anglo-afghan (1839-1842) pe de o parte, și marșul Marii Britanii către Tibet pe de altă parte i-au decis pe ruși de a acționa.

Din 1860, Societatea geografică de la Sf. Petersburg și Ministerul de Război și-au organizat misiunile de explorare geografică a „inimii” Asiei. Cele mai celebre au fost ale colonelului Prjevalsky care, între 1867 și 1888, a condus patru expediții în partea mongolă a Tibetului. Rezultatele acestor expediții, organizate destul de greu, au permis doar de a cunoaște pistele și principalele trăsături geologice ale regiunii.

Enigmaticul Tibet in sec XIX 2

În paralel, Sf. Petersburg a organizat trimiterea de spioni în inima Tibetului utilizând în profitul său legăturile religioase existente între mongoli și tibetani. Mânăstirile mongole erau într-adevăr în relație strânsă cu cei din Tibetul central și, regulat, călugării plecau la Lhassa în scopul de a se perfecționa; acolo, în marile mânăstiri din Drepung, Sera și Ganden, cei trei stâlpi ai liniei religioase Gelugpa care domina politica tibetană, călugării buriați sau Kabnukieni aveau cartierele lor. Spionii se deghizau în călugari, însă uneori au fost trimiși adevărați călugări. Cel mai faimos dintre ei a fost buriatul Agvan Dorjieff a cărui prezență pe lângă cel de-al XIII-lea Dailai Lama i-a neliniștit în cel mai înalt grad pe britanicii care au avut mari dificultăți de a ști dacă acest spion era omul de încredere al lui Dailai Lama sau al țarului însuși.

Tibetul: râvnit de Rusia și Marea Britanie

În anii 1870-1880, Tibetul a devenit clar o țintă pentru Rusia și Marea Britanie, care dorea să cucerească țara, în scopul de a stabili o zonă tampon între cele două imperii. Dar cazul Chinei rămane special, căci în niciun moment conducătorii săi nu au părut să înțeleagă această realitate.

Astfel, atunci când în 1876 Pekinul a semnat cu Londra convenția de la Zhizu, care deschidea încă puțin imperiul străinilor, s-a luat angajamentul de a da pașapoarte britanicilor care doreau să intre în Tibet. Guvernul de la Pekin a neglijat pe de o parte faptul că acest angajament opera un avantaj Marii Britanii în detrimentul Rusiei, semnificând pe de altă parte, pe plan internațional, că nu avea niciun drept asupra Tibetului. De astfel, acest acord a fost ignorat de tibetani iar când, zece ani mai târziu Birmania a fost recunoscută de China ca o parte din noul imperiu al Indiilor, clauza a fost retrasă. Tibetul a rămas stăpân peste teritoriul său, în timp ce China se îndrepta spre anarhie.

Guvernul tibatan a dat însă noua ocazie Marii Britanie. Protectorul britanic Sikkim a fost invadat, în 1888, de trupele tibetane. Reacția britanică nu s-a lăsat așteptată: armata anglo-indiană a intervenit, i-a pus pe tibetani pe fugă și au început negocieri cu Pekinul, în numele protectorului simbolic și teorie pe care China trebuia să-l exercite asupra Tibetului. Rezultatul negocierii a fost semnarea unui tratat definind frontierele tibeto-sikkimiene (1890) și prevăzând semnătura al doilea acord, comercial între China și India privind deschiderea Tibetului.

Dar în niciun moment, tibetanii nu au fost consultați. Afacerea s-a reglat între marile puteri și China prea fericită de a i se vedea recunoscută autoritatea în Tibet. Trei ani mai târziu, în 1893, tratatul comercial de la Darjeeling confirmă China în noua funcție. Marea Britanie a mai făcut un pas necesar de a cuceri Acoperișul lumii, în timp ce la Lhassa circulau zvonuri despre influența rusă tot mai pregnantă.

Guvernul regentei celui de-al XIII – lea Dailai Lama a ordonat ca trecătorile să fie zidate.

Tibetanii au preferat o poziție izolaționistă care le-a dăunat. Marea Britanie era desemnat ca dușman, însă și China. Guvernul a încercat o apropiere de Rusia… La începutul sec. XX, s-a semnat un tratat tibeto-rus (1902), care arată influența Sf. Petersburgului în această zonă atât de misterioasă.

Tensiunile au cunoscut o nouă dimensiune atunci când Marea Britanie, debarasată de problema sa sud-africană (1902), a putut reveni la preocupările sale tibetane. Vice-regele Indiilor, Lordul Curzon, asigurat de tăcerea rușilor prinși cu japonezii în Extremul-Orient, a încercat negocieri directe cu tibetanii (1903), apoi s-a decis de a invada Tibetul (1904), ceea ce l-a împins pe cel de-al XIII-lea Dailai Lama de a lua drumul exilului. Tratatul semnat la Lhassa plasa Tibetul în orbita Calcuttei, dar efectul internațional a fost faptul că Londra l-a dezavuat pe vice-rege, apoi a început noi negocieri cu China, obținând un nou tratat (1906), prin care se reafirma suveranitatea Pekinului.

În sec. XIX, Tibetul a fost una din piesele importante ale geostrategiei asiatice. Mai ales, consecințele acestei curse pe Acoperișul lumii au fost capitale pentru țară, care a devenit vasala Chinei. Dar responsabilitatea nu le revine doar britanicilor, într-un fel învingători, ci și tibetanilor, care au persistat cu încătănare în dorința lor de a rămâne în afară de orice contact cu restul lumii.

În 1910, cel de-al XIII-lea Dailai Lama a înțeles că pentru a exista cu adevarat Tibetul trebuia să facă schimburi diplomatice cu marile puteri, să se rupă de izolarea de secole. Pe termen lung, invazia comunistă chineză din 1950-1959 și completa integrare a țării în cadrul Chinei în calitate de regiune autonomă (1965) s-au datorat acestor lupte din sec. XIX.

Tibetul, izolat, a rămas, conform dreptului internațional (definit în 1890-1893), un stat vasal Chinei. Se mai adaugă aici și strania lipsă de reacții internațională la invazia chineză în Tibet.

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu

Banner 300x150 Echipa de specialisti

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!