Normanzii, cu mult timp înainte de a se stabili în Neustria (Neustrasia sau Neptrecus în cronicile latine, este regatul franc, care acoperea nord – vestul Franţei actuale, şi avea capitala la Soissons), cunoşteau coastele Franţei, ale Spaniei şi Portugaliei.
În sec. V, aceşti barbari nordici neînfricaţi şi care nu se temeau de pericolele navigaţiei, s-au făcut redutabili şi au înspăimântat coastele Galiei, pe care au răvăşit-o. „În faţa lor, zice Apollinaire, curajul şi teama erau de asemenea inutile.” Pentru ei, galii erau o pradă uşoară. Dar Clovis şi apoi Carol cel Mare au reuşit să le oprească elanul…
În primii ani ai secolului IX, vasele lor nenumărate au apărut pe cele două mări, ameninţând malurile de la izvoarele Tibrului şi până la Rin, un teritoriu vast care se cerea apărat de incursiunile lor eficace şi dure. Imensele măsuri luate de Carol au salvat statele sale.
Dar după moartea lui, normanzii au executat incursiuni devastatoare, răvăşind coastele de la Elba şi până la strâmtoarea Gibraltar, au pătruns în Marea Mediterană, au lăsat o mare dezolare pe coastele Spaniei, Italiei şi regiunii Provence din Galia. Conform lui Fauchet, în 825, au cucerit şi prădat Sevilla, pentru ca în 845 să abordeze Galiţia, de unde au fost respinşi de Don Ramir.
Nu s-au reîntors în patria lor, ci au continuat să devasteze fără milă Taga, au jefuit Lisabona, au parcurs coastele meridionale ale Spaniei, unde au executat crudităţi inimaginabile.
Spania se afla sub jugul maurilor, cu care normanzii au intrat în contact. Până în sec. XIV, barbarii s-au mulţumit să bântuie coastele vechii Mauritanii, în nordul Africii, apoi s-au oprit la capul Nun, care pare să fi fost punctul terminus al navigatorilor antici, după cum scrie Aluis de Cadamosta.
Probabil din cauza vântului de vest (un fenomen atribuit de M. De Humboldt vastei întinderi a deşertului saharian, unde aerul se rarefiază deasupra acestei suprafeţe de nisip încins şi se ridică în direcţie perpendiculară. Aerul mării se precipită către pământ pentru a umple acest spaţiu rarefiat şi produce astfel, de-a lungul coastei Africii, vântul de vest), care domneşte continuu între Canare şi insulele Capului Verde, în principal între Capul Boiador şi Senegal, fiind un obstacol major pentru navigatorii fără mijloace de a se deplasa în larg cu securitate şi de a pierde din vedere coastele.
O vreme, normanzii s-au mulţumit de a se opri la coastele Mauritaniei, dar cunoşteau cu siguranţă insulele Canare, prea apropiate de Africa pentru a nu putea fi zărite şi explorate de aceşti navigatori temerari şi experimentaţi. Pentru ei nu erau locuri necunoscute şi înspăimântătoare!
În 1380, o nouă navă de 150 de tone, numită Notre – Dame – de – Bon –Vozaje, a plecat din Rouen în luna septembrie, pentru a atinge Coasta de Aur şi de a forma acolo, dacă va fi posibil, o aşezare. Această expediţie a avut un rezultat fericit şi a revenit la Dieppe, după nouă luni, cu o încărcătură bogată.
În anul următor, la 28 septembrie au plecat trei vase: Vierge, la Saint – Nicolas şi ľ Espérance. Primul s-a oprit în primul loc care a fost descoperit pe Coasta de Aur, care a fost numit La Mine, din cauza cantităţii de aur care se găsea acolo. Le Saint – Nicolas a trecut de Capul Corsa şi de Muré, deasupra localităţii Mine, şi ľ Espérance a mers până la Akara, Fantine, Sabou şi Cormentin. După zece luni, expediţia a revenit cu cargourile pline.
În 1383, au fost expediate trei vase, două mari şi unul mic (acesta din urmă a trecut de Akara şi a descoperit coastele din sud), unde au înfiinţat o nouă colonie.
Datorită împrejurărilor din Franţa, înainte de 1410, La Mine a fost abandonată. Anglia invadase ţara, care era fărâmiţată.
Dar normanzii au explorat Africa până la Sierra Leone, adică până la latitudinea de 8°30´ nord. Din 1470, normanzii s-au concentrat asupra coastei Guineei, urmaţi îndeaproape de portughezi.
În 1488, căpitanul Cousin a restabilit cu africanii relaţii pacifiste şi a ajuns la Capul Bunei Speranţe (conform analelor de la Dieppe), apoi în India, după care a revenit în Franţa, doi ani mai târziu. Marinarii din alte porturi ale Normandiei, au vrut să împartă cu cei din Dieppe gloria noilor descoperiri şi în iunie 1503, a plecat din Honfleur un vas comercial spre Marea Indiilor. Binot – Paulmier de Gonneville, însărcinat cu această expediţie, a înconjurat de două ori Capul Bunei Speranţe.
În timpul unei furtuni, a fost aruncat pe un pământ necunoscut de unde, după o şedere de şase luni, a revenit în Franţa, aducându-l cu el şi pe fiul regelui din acel regat ospitalier. Astfel, cu şase ani înainte de prima călătorie a lui Vasco de Gama, şi chiar în timpul lui Americo Vespuci, cu 17 ani înainte de călătoria lui Magellan, normanzii au descoperit Australia, un teritoriu total necunoscut europenilor.
În aceiaşi epocă, ei au făcut alte expediţii foarte importante, care sunt consemnate într-un jurnal de bord al unui anume Ramusio, scris în 1539, despre un căpitan francez, al cărui nume nu-l precizează. El descrie călătoriile lor în insula Terra – Nova, coastele Braziliei, ale Guineei, coastei Malagnettei şi pe cea a Sumatrei (călătorie făcută în 1529 cu două vase din Dieppe pentru a aduce mirodenii).
El spune că descoperirea coastei insulei Terra – Nova, de la est la vest, a fost făcută de bretoni şi de normanzi, şi cealaltă parte, de la nord la sud, a fost descoperită de portughezi, de la capul Ras la Buona Vista. Acesta adaugă că cu 33 de ani înainte (adică în 1506), o navă din Honfleur, comandată de Jean Denis, care avea drept pilot pe Gamart din Rouen (di qual era capitano Giovani Dionisio, et il pilotto Gamarto di Roano), s-a dus acolo, şi că în 1508, o navă din Dieppe numită la Pensee, aparţinând lui Jean Ango, tatăl căpitanului viconte de Dieppe (padre del monsegniore lo capitano et visconte di Dieppa), împreună cu Thomas Aubert, au fondat primii o aşezare.
Normanzii au descoperit insula Terra – Nova în 1504, au frecventat-o în 1506 şi au fondat acolo o primă colonie în 1508. Căpitanul necunoscut vorbeşte despre descoperirea coastelor braziliene de către normanzi, precum şi a insulei Sumatra, pe care a vizitat-o în 1529, făcând parte dintr-o expediţie de două nave trimise din Dieppe în această regiune.
La 2 aprilie 1529, Jean Parmentier, însoţit de fratele său Raoul, au plecat din Dieppe cu două nave, le Sacre şi la Pensee, cu destinaţia insulele din Arhipelagul indian. Au făcut o escală în insula Madagascar pentru aprovizionare cu apă, apoi au atins insula Sumatra, la 29 octombrie.
Jurnalul de călătorie oferă câteva fapte şi detalii demne de a fi reţinute: se descrie insula San – Yago, una din cele ale Capului Verde; normanzii au descoperit o insulă necunoscută şi deşertică care, după descrierea latitudinii sale, pare a fi insula Trinidad, situată la 224 leghe de capul Frio, pe coasta Braziliei. Dieppenii au avut experienţe tragice cu localnicii perfizi din Madagascar. Au trecut prin strâmtoarea Mozambic, au dat peste insulele Maldive, unde s-au oprit pe una dintre ele, pe care au numit-o Moluque şi au dat o descriere interesantă a moravurilor şi religiei locuitorilor săi.
Despre Sumatra, autorul anonim pe care ni l-a transmis Ramusio, scrie: „Această insulă are mai mulţi regi; cel despre care echipajele a două nave din Dieppe au avut cunoştinţă, se numea Megilica Raia; era domn în Ticu, situat în regatul Pedir. Locuitorii săi mi s-au părut (al mio judicio) mahomedani; sunt oameni foarte buni şi pacifişti, dar şireţi şi abili în traficul şi tranzacţiile lor comerciale”.
