Istorie

Hannibal ante portas

0 1381
5.00 avg. rating (99% score) - 3 votes

S-a spus despre Hannibal că a fost singurul om care i-a învăţat pe romani, cei care se credeau descendenţii sângerosului zeu Marte, ceea ce înseamnă teama.

Groaza stârnită de numele său avea să fie atât de mare încât până şi mamele din acele vremuri îşi speriau copiii spunându-le poveşti despre temutul general cartaginez. În fapt, atât de mare fusese impactul psihologic al victoriilor sale pe pământul Italiei încât, timp de zeci de generaţii, strigătul “Hannibal ante portas” (Hannibal este la porţi) avea să fie sinonim cu orice dezastru sau calamitate ce ameninţa, într-un fel sau altul Cetatea Eternă.

Hannibal s-a născut în 247 î.Hr în nordul Africii şi a fost fiul lui Hamilcar Barcas (Barcas era o poreclă care însemna Fulgerul, având în vedere slăbiciunea lui pentru atacurile rapide). A fost om de stat şi general cartaginez, considerat de mulţi unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie şi unul dintre cei mai mari duşmani ai Republicii Romane.

Hannibal ante portas

Hannibal

Potrivit legendei, la vârsta de 9 ani, Hannibal (Graţia lui Baal) este pus de tatăl să , neconsolat de înfrângerea suferită de Cartagina în primul război punic, să jure ură veşnică romanilor.

A perfecţionat sistemul de cooperare în luptă între cavalerie şi infanterie, a dovedit în practică importanţa unui sistem eficient de recunoaştere şi tansmitere a informaţiilor, rolul unei ofensive hotărâte.

Strateg şi tactician genial, bun organizator, conducător care a reuşit să insufle prin calităţile şi exemplul personal, armatelor de mercenari comandate o încredere absolută. Diplomat clarvăzător şi om politic lucid, Hannibal a fost considerat de către romani  drept duşmanul lor cel mai aprig din întreaga istorie.

El rămâne cea mai strălucită personalitate a existenţei de peste jumătate de mileniu a Cartaginei. Istoricul roman Titus Livius îl descrie în opera sa Ab urbe condita (De la întemeierea Romei): “… nicicând n-a fost pe lume un om mai bine înzestrat cu însuşiri atât de felurite – şi de a asculta şi de a porunci. Când înfrunta primejdiile, Hannibal era cel mai cutezător dintre toţi, iar în toiul pericolelor dovedea cea mai mare chibzuinţă. Nu-i istovea trupul nici un fel de trudă (…), Hannibal era deopotrivă de răbdător şi la frig şi la arşiţă, cumpătat la mâncare şi băutură, după care nu jinduia niciodată (…). Mulţi l-au văzut adesea pe Hannibal odihnindu-se pe pământul gol, acoperit numai cu o mantie soldăţească, în mijlocul străjerilor la posturile de veghe (…). În luptă pornea cel dintîi şi ieşea din încăierare cel din urmă.”

Prudenţa l-a călăuzit întotdeauna în actele sale şi dacă nu a reuşit până la urmă a fost că el, departe de a avea norocul orb al rivalului său Scipio, a trebuit să lupte mereu cu o soartă potrivnică ce l-a persecutat fără încetare. Ca un adevărat erou al tragediei antice, Hannibal s-a luptat cu fatalitatea, pe care, de multe ori geniul său a învins-o, pentru a fi în cele din urmă biruit şi înfrânt de ea. Ori de câte ori avea de întreprins ceva, Hannibal dorea mai întîi să fie bine şi precis informat. El avea informatori şi spioni pretutindeni şi chiar la Roma, fiind mai bine informat de tot ce se petrecea în Italia, mai bine decât înşişi romanii.

Asemenea lui Alexandru Macedon, neîntrecutul  general al Antichităţii, Hannibal va creşte sub atenta oblăduire a tatălui său şi încă din primii ani ai copilăriei, va fi pregătit pentru împlinirea gloriosului destin ce i se prevestea.

Alături de fraţii săi, Hasdrubal, Hanno şi Mago, precum şi de cumnatul său Hasdrubal cel Drept, Hannibal îşi va însoţi tatăl în lunga campanie de cucerire a triburilor iberice şi de consolidare a Noii Cartagine (oraşul Murcia de astăzi), viitorul punct de plecare al expediţiei împotriva Romei.

Nu mai puţin de 16 ani avea să servească acesta intereselor Cartaginei în Iberia, timp în care atât Hamilcar cât şi Hasdrubal cel Drept vor fi ucişi în timpul luptelor cu barbarii. Propulsat din funcţia de comandant al cavaleriei în cea de general al întregii armate cartagineze, Hannibal avea să pornească  în ceea ce astăzi istoricii numesc ”cea mai amplă şi mai spectaculoasă campanie purtată vreodată împotriva Romei”.

Campaniile de cucerire ale Cartaginei şi ale Romei căpătaseră deja valenţele unei veritabile partide de şah la nivel global. Dacă Hamilcar ocupase o mare parte a Peninsulei Iberice, legiunile romane îşi instituiseră supremaţia în Galia Cisalpină şi transformaseră măruntul oraş iberic, Saguntum, în protectorat.

Cucerirea în 219 î.Hr., după un asediu de 8 luni, a oraşului Saguntum, în pofida protestelor Romei şi traversarea fluviului Ebru, în vederea supunerii întregii peninsule, au fost ca urmare a declaraţiei de război romană adresată Cartaginei. Această declaraţie de război a dus la izbucnirea celui de al doilea război punic.

Nici cel mai îndrăzneţ strateg al acelor vremuri nu putea anticipa următoarea mişcare a lui Hannibal, aceea de a traversa Alpii şi de a invada Peninsula Italică din nord. Aşa cum el însuşi spunea: ”Nimeni nu mai îndrăznise să facă acest lucru, de la Hercule şi până în prezent”.

Geniul militar al cartaginezului avea să se facă simţit atunci când 40.000 de soldaţi urmaţi de 12.000 de cavaleri şi 36 de elefanţi de luptă îl vor urma fără să crâcnească în marşul care putea însemna sfârşitul tuturor. Înfruntând frigul pătrunzător, terenul potrivnic şi triburile de celţi care trăiau în Alpi, Hannibal va reuşi totuşi să traverseze munţii deşi numai 26.000 de pedrestaşi, 8.000 de cavaleri şi un singur elefant subravieţuiseră temerarei încercări.

În Câmpia Padului o armată romană condusă de consulul Publius Cornelius Scipio şi o alta aflată sub comanda lui T. Sempronius Longus au încercat să alunge temerile Romei , dar au fost învinse de puni la Ticinus ( noiembrie 218 î.Hr) respectiv la Trebia (decembrie 218 î.Hr).

Titlus Livius scria: ”Roma a fost atât de îngrozită la vestea acestei îmfrângeri încât cetăţenilor li se părea că armata cartagineză va împresura imediat cetatea şi că nu mai exista nici o nădejde să primească de undeva vrun ajutor, prin care această armată să fie îndepărtată de la porţile şi de sub zidurile Romei”.

Nesiguranţa şi graba în luarea deciziilor au afectat acţiunile romanilor în confruntările cu nedoriţii oaspeţi. Noul comandant roman Caius Flaminius, exasperat de îndrăzneala cartaginezului, nu a aşteptat joncţiunea cu armata consulului C. Servilius şi a pornit în urmărirea lui Hannibal . Între timp, generalul african a pătruns în Etruria şi a semănat groaza în ţinutul cuprins între oraşul Cortona şi lacul Trasimennus pentru a-l determina pe Flaminius să comită greşeli.

Meticulos, Hannibal şi-a pregătit succesul, aşezând tabăra într-un loc favorabil unei ambuscade şi anume acolo unde lacul Trasimennus se prelungeşte până la poalele munţilor Cortonei.

Polybios ne prezintă bătălia: „ În faţa acestei apariţii  neaşteptate centurionii şi tribunii romani, fie din pricina că ceaţa făcea să se vadă cu greutate împrejur, fie pentru că duşmanii coborau şi năvăleau în multe locuri de pe înălţime, nu numai că nu puteau să alerge în ajutor unde era nevoie, dar nici nu înţelegeau ce se petrecea. Căci în acelaşi timp erau atacaţi din faţă, din spate şi din flancuri, de aceea cea mai mare parte fu sfârtecată chiar în ordine de marş, fără a se putea apăra  ca şi cum ar fi fost trădată de nesocotinţa căpeteniei.”

Vestea dezastrului de la Trasimennus, unde au pierit 15.000 de soldaţi romani şi doar 2.500 în rândul punilor a creat o situaţie dificilă pentru cetăţeni Romei. Romanii l-au ales ca dicator pe Q. Fabius Maximus, cunoscut datorită onestităţii şi atent  în a evita greşelile înaintaşilor săi (datorită acestei tactici a fost numit Cunctator-Întârzietorul).

Planul Cunctatorului, de hărţuire a adversarului şi de evitare a bătăliilor ample a fost ameninţat prin numirea lui Marcus Minicius în funcţia de comandat al cavaleriei, adeptul acţiunii militare imediate.

Nesocotind tactica lui Fabius, impulsivul Minicius a declanşat o luptă cu forţele cartagineze şi numai intervenţia colegului a preîntâmpinat o nouă catastrofă militară pentru romani.

Hannibal şi-a aşezat tabăra în apropierea unui sat numit Cannae, fiind despărţit de urmăritori prin râul Aufidus (azi Ofanto, râu în Apulia ). Între timp, senatul roman şi-a exprimat indignarea faţă de politica prudentă a dictatorului Fabius şi a decis numirea a doi comandanţi în locul predecesorilor: consulii C. Terentius Varro şi L.Aemilius Paullus. Romanii au săvârşit aceeaşi greşeală deoarece la nivelul conducerii armatei au existat păreri diferite în privinţa abordării luptei cu Hannibal. Varro, sigur de înfrângerea barbarului, a dominat Roma prin cuvântări optimiste, în timp ce Paullus, decent a asigurat că “nu va lua hotărâri pripite şi premature, căci împrejurările dictează omenilor luarea unor anumite hotărâri şi nu oamenii împrejurărilor”.

Pentru bătălia pe care o sperau definitivă cu Hannibal au mobilizar opt legiuni (totalul efectivelor 80.000 de pedestraşi şi 6.000 de călăreţi) ceea ce a relevat panica acestora faţă de o eventuală înfrângere.

Armata romană a pornit în urmărirea inamicului pe care l-a ajuns lângă râul Aufidus. Ignorând sfaturile lui Paullus de a evita orice incident cu cartaginezii până la un moment prielnic declanşării luptei, Varro şi-a trecut trupele pe malul celălalt al râului aproape de oastea punică. Paullus l-a urmat deşi a manifestat neîncredere în tactica acestuia.

Trupele romane au fost dispuse astfel: pe aripa dreaptă – călăreţii romani conduşi de Paullus; la mijloc-pedestraşii aliaţi şi legiunile romane conduşi de Geminius Servilius; iar la stânga – cavaleria aliaţilor condusă de Terentius. În faţa romanilor se aflau 40.000 de pedestraşi şi 10.000 de călăreţi aşezaţi de Hannibal în linie de bătaie ( în formă de semilună cu forma rotundă spre adversar) partea stângă, călăreţii iberi şi celţi conduşi de Hasdrubal; în centru- pedestraşii libieni conduşi de Hannibal, iar la aripa dreaptă – călăreţii numizi în fruntea cărora se afla Maharbal.

În ziua de 2 august 216 î.Hr s-a declanşat bătălia de la Cannae care i-a asigurat celebritatea lui Hannibal . Dispunerea trupelor punice în formă de semilună a constituit o capcană pentru romani. Pedestrimea cartagineză a cedat mijlocul pentru atragerea adversarului, convins de un succes facil. Istoricul Polybios ne prezintă în continuare această luptă: ,,Apoi romanii, urmărindu-i pe aceştia către mijloc în locul unde duşmanii cedau, pătrunseră atât de mult, încât din amândouă părţile libienii greu înarmaţi ajunseră să se afle în flancurile lor. Cei de la aripa dreaptă se întoarseră către stânga şi atacând din dreapta, ameninţă din flanc pe duşmani iar cei de la stânga făcând o întoarcere la dreapta se rânduiră pe partea din stânga. De altfel, împrejurarea arată , deasemenea, ce aranjare trebuia făcută. Astfel, potrivit planului lui Hannibal romanii care ocupau mijlocul în timp ce urmăreau cu înverşunare pe celţi, fură impresuraţi de libieni. Întorcându-se deci către cei care îi atacau din flancuri, ei nu mai luptau pe manipul, ci om contra om şi rând contra rând.”

Victoria cartagineză a fost deplină. Confruntarea de la Cannae a fost cea mai gravă înfrângere militară romană. Polybios ne informează că 70.000 de soldaţi au căzut pentru salvarea Romei (din 6.000 de călăreţi numai 70 au reuşit să scape, 300 de aliaţi s-au refugiat în oraşele apropiate 10.000 de pedestraşi au devenit prizonieri).

Paullus a căzut eroic în apriga bătălie, iar nechibzuitul Varro “lua calea ruşinoasă a fugii şi care şi-a făcut magistratura mefolositoare pentru patrie”.

Titus Livius are o altă statistică a pierderilor militare: 45.000 de morţi şi au fost luaţi prizonieri 3.000 de pedestraşi şi 1.500 de călăreţi, iar pierderile punice s-au ridicat la 8.000 de morţi (Polybios consemnează 5.100 de morţi).

Dar această biruinţă nu a fost valorificată. Indecizia lui Hannibal de a pleca spre Roma (pe deplin justificată datorită epuizării armatei), a salvat Cetatea Eternă, de la o cucerire. Remarcabile au fost cuvintele lui Maharbal, comandantul cavaleriei punice care i-a spus lui Hannibal: “Hannibal tu ştii să învingi, dar nu ştii să profiţi de victorie”.

Această tactică a fost folosită şi de armata americană în operaţiunea “Furtună în Deşert” din Irak şi nu lipseşte din nici un manual modern de tactică militară.

În ciuda celor doi saci plini cu inelele de aur ale cavalerilor romani ucişi la Cannae, pe care Mago îi va expune în Cartagina, edilii cetăţii vor refuza, în mod inexplicabil, o nouă finanţare a campaniei lui Hannibal, asta în timp ce veştile proaste continuă să vină pentru acesta. Cartaginezul află cu stupoare că trupele strânse de Hasdrubal au căzut în ambuscadă şi erau anihilate de către romani iar fratele său a fost ucis în luptă.

Printr-o manevră demnă de un mare lider militar, noul comandant al legiunilor romane, Publius Cornelius Scipio, mută teatrul de luptă în nordul Africii, ameninţând direct Cartagina. Silit să părăsească Peninsula Italică după 14 ani de lupte, Hannibal îşi va mobiliza ultimele trupe şi va porni pe urmele celor 40.000 de veterani latini. Cartaginezul va improviza din nou, reuşind să îşi suplimenteze numărul soldaţilor cu noi luptători recrutaţi în grabă în timpul călătoriei sale. Deşi pentru prima oară,armata sa era superioară numeric romanilor, Hannibal conştientiza faptul că experienţa era acum de partea adversarilor.

Lupta dintre cele două armate se va da la Zama, în apropierea Cartaginei şi se va solda cu înfrângerea dureroasă a africanilor. Din cei 50.000 de războinici cartaginezi, 20.000 vor fi ucişi, 11.000 răniţi, în timp ce peste 15.000 vor fi capturaţi. Pacea fragilă care a urmat luptei impunea condiţii umilitoare fostei mari puteri africane. Cartagina era nevoită să îşi distrugă flota, având dreptul doar la 10 corăbii, să plătească o sumă imensă ca despăgubiri pentru daunele provocate şi să nu declare război nici unei alte ţări fără acordul Romei.

Silit să fugă în exil după o scurtă perioadă în care se aflase în fruntea statului, Hannibal se va refugia, pe rând, la curtea monarhilor orientali: Antiochus al III lea al Siriei, Artaxas I al Armeniei şi Prusias I din Bitinia, acolo unde se va angaja de fiecare dată în lupte împotriva romanilor. Geniul său militar va fi dovedit pentru ultima oară atunci când, în fruntea marinarilor bitinieni, Hannibal va învinge flota regelui Pergamului, Eumenes II, aliatul de nădejde al Romei. Cartaginezul va catapulta pe vasele acestora, amfore pline cu şerpi veninoşi, creând o panică de nedescris în rândurile vâslaşilor aproape goi cât şi în cele ale soldaţilor inamici, îngroziţi de atacul furibund al reptilelor.

Ajuns la vârsta de 64 de ani, Hannibal este trădat de către bitinieni şi este înconjurat în propria casă de către miliţiile romane care încă vedeau în el un pericol imens. Într-un ultim gest de sfidare la adresa imperiului căruia îi jurase ură eternă, bătrânul general se sinucide cu otravă. Se spune că ultimele sale cuvinte au fost: ”Haide să scăpăm în fine pe romani de teroarea care îi stăpâneşte, făcându-i să nu mai aştepte moartea unui biet bătrân…”

Se stingea astfel, în 183 î.Hr, unul dintre cei mai mari lideri militari din istoria omenirii. Paradoxal, în acelaşi an, învingătorul său, Scipio Africanul, murea la Roma, în dizgraţia Senatului şi a concetăţenilor săi.

Marius Luchis, istoric

Content Protection by DMCA.com

Leave a reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Banner 300x150 Vrajitoare Romania Israel1

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!