Iancu s-a născut în jurul anului 1407 (după alte surse 1387) într-o familie innobilată în 1409, pentru merite deosebite, de către împăratul Sigismund de Luxemburg în calitate de rege al Ungariei. Tatăl lui Iancu a fost Voicu, iar bunicul se numea Şerb. Mama lui a fost Erzsebet Morzsinai.
Conform unei legende prezentate de istoricul din secolul XVI Gaspar Haltai, Ioan de Hunedoara ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg cu Erzsebet de Morzsinai, având un frate tot cu numele Ioan – duplicarea numelui era un obicei când unul dintre copii avea tatăl diferit.
În 1431-1432 îl întâlnim în solda episcopului de Zagreb, comandând o trupă de 12 călăreţi. Apoi pleacă în Italia unde serveşte doi ani de zile lui Filip ducele Milanului, desăvârşindu-şi în acelaşi timp cunoştiinţele tehnice militare.
Reîntors în ţară are o ascensiune fulminantă incununată cu titlul de voievod al Transilvaniei între anii 1441-1456. Se remarcă prin calităţile sale de comandant militar și prin faptul că a studiat mult timp tactica de luptă a otomanilor, constituind detaşamente de cavalerie uşoară, capabile să execute lovituri rapide asupra adversarului.
Încă din anul 1438, şi-a demonstrat calităţile militare în luptele din Serbia împotriva otomanilor.
După ce a devenit voievod al Transilvaniei, în 1441, a învins din nou oastea otomană, iar în 1442 a obţinut o altă victorie la Sântimbru, lângă Alba-Iulia, asupra forşelor comandate de beiul de Vidin.
Iancu a acordat importanţă şi necesităţii ca în fruntea Moldovei şi Ţării Româneşti să se afle domnitori care să-i fie aliaţi şi pa care să se sprijine la nevoie. Ca urmare , l-a înscăunat Pe Basarab al II-lea pe tronul Ţării Româneşti, în anul 1442, iar pe cel al Moldovei, în anul 1448, pe Petru al II-lea .
Împreună cu Vladislav I al Ungariei începe campania cea lungă, desfăşurată la sud de Dunăre în condiţiile în care nici papa Eugeniu al IV-lea, nici principii Europei nu le-au oferit ajutor în lupta antiotomană. Această campanie, începută în septembrie 1443 şi încheiată în ianuarie 1444, a fost încununată de succes. Dintre victoriile importante datorate priceperii militare a lui Iancu amintim pe cele de la Nis, Sofia şi Zlătiţa. Vremea nefavorabilă i-a împiedicat pe Iancu şi pe regele maghiar să continue înaintarea către Adrinopol, ei luând decizia de a se întoarce la Buda.
Victoriile obţinute i-au făcut pe principii creştini, cât şi pe papa de la Roma să se gândească la organizarea unei cruciade pentru alungarea otomanilor din Europa. Au fost strânse fonduri pentru echiparea unei armate şi, cu toate că încheiase o pace avantajoasă, pe 10 ani, cu sultanul Murad al II-lea, regele Vladislav I a fost determinat de Papa de la Roma să nu mai recunoască tratatul semnat cu otomanii şi să se alăture coaliţiei creştine. Din aceasta făceau parte oştile multor nobili apuseni şi flota veneţiană. Iancu s-a alăturat şi el în septembrie 1444. Dar cruciada de la Varna a fost un eşec total, deoarece Vladislav I a folosit o tactică greşită declanşând un atac nesăbuit la 10 noiembrie 1444. Oastea otomană a obţinut o victorie uşoară şi nesperată, intervenţia energică a lui Iancu neputând schimba soarta luptei, mai mult regele Vladislav I a fost ucis în luptă.
În aceste condiţii, în Ungaria s-a declanşat o criză politică internă.
În Dieta din februarie 1445 s-a format un guvern provizoriu, alcătuit din cinci căpitani generali, Ioan de Hunedoara primind în guvernare Transilvania, Banatul şi Crişana. Deoarece anarhia rezultată ca urmare a acestei diviziuni a scăpat de sub control, Iancu a fost ales regent al Ungariei la data de 5 iunie 1446 în numele regelui Ladislau V.
În 1448 a urmărit reluarea campaniilor antiotomane la sud de Dunăre. A fost învins în bătălia de la Kossovopolje (17-19 octombrie) din cauza trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul Valahiei şi a vechiului său rival Brankovic care i-a interceptat ajutoarele din Albania conduse de celebrul Gjerg Kastrioti Skanderberg. Brankovic l-a luat prizonier pe Iancu aruncându-l în temniţa fortăreţei Smederevo, de unde a fost răscumpărat de compatrioţii săi. După rezolvarea diferendelor cu numeroşii săi oponenţi din Ungaria, Iancu a condus o expediţie punitivă împotriva prinţului sârb, care a fost nevoit să accepte condiţii de pace foarte aspre.
Ultimul război pe care l-a purtat a fost la Belgrad în 1456. Stăpânirea acestei cetăţi însemna, de fapt, drum liber spre şesul din faţă, nu degeaba i se spunea „cheia regatului Ungariei”, aşa după cum Chilia şi Cetatea Albă erau „cheile” Moldovei.
În fruntea unei armate uriaşe, unele izvoare vorbesc de 200.000 de oameni, 300 de tunuri şi 200 de vase, sultanul soseşte la începutul lunii iulie în faţa cetăţii. Iancu, la rândul său, luase măsurile cuvenite de apărare. Întăreşte garnizoana Belgradului şi o pune sub comanda cumnatului său Mihail Szilagyi, o aprovizionează cu cele necesare-alimente şi muniţii şi concentrează o flotă de 200 de vase la Petrovaradin. Asediul a început în ziua de 4 iulie, în ziua de 14 a avut loc lupta navală de la Salankemen în care turciiau fost învinşi, îndată după aceea soseşte şi Iancu, a cărui armată cuprinde şi un corp de cruciaţi, organizat de călugărul Ioan de Capistrano.
Asaltul general are loc in ziua de 21 iulie. Turcii reuşesc în cele din urmă să pătrundă în oraş, cetatea însă rezistând cu îndârjire, un contra atac viguros îi sileşte să se retragă. A doua zi are loc o nouă luptă la marginea oraşului. Izbiţi în plin de artileria lui Iancu la care se adăugaseră şi câteva piese luate de la duşman, atacaţi cu furie de cavalerie, precum şi de cruciaţii lui Capistrano, turcii sunt respinşi şi se retrag în noaptea de 22 spre 23 iulie. O pradă uriaşă rămâne în mâinile biruitorilor.
Vestea că Belgradul nu a putut fi luat şi că Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a trebuit să fugă, rănit, produce o extraordinară bucurie în toată Europa. Papa trimite o scrisoare entuziastă, numind pe Iancu „atletul-cel mai puternic-unic- al lui Christos”.
La scurt timp soseşte şi o veste dureroasă aceea a morţii celui ce făurise victoria. Armatele turceşti aduseseră cu ele şi molima grozavă a ciumei. Iancu nu a putut rezista bolii şi la 11 august 1456 închide ochii la Zemun, în faţa Belgradului eliberat.
L-au plâns cu lacrimi fierbinţi tovarăşii de luptă, i-au adus apoi trupul ţi l-au îngropat, aşa cum dorise, în biserica din Alba Iulia, alături de fratele său.
În epitaful scris de Ioan de Capistrano, călugărul ostaş citim: „A CĂZUT COROANA REGATULUI, S-A STINS LUMINA LUMII”.
Originea blazonului familiei Huniade, care prezintă un corb cu un inel de aur în cioc, nu sunt foarte clare. Anuarul Silezian spune că un corb a smuls inelul din mâna tânărului Matei, iar acesta l-a ucis cu o săgeată, pentru a comemora acest incident, a ales corbul ca simbol pentru blazonul său. Altă legendă spune că mama lui Matei a reuşit să-i trimită un mesaj cu un corb, pe vremea când se afla închis la Praga (ceea ce explică motivul pentru care Serviciul Poştal din Ungaria a avut ca simbol un corb mai bine de un secol).
Cea mai importantă moştenire lăsată de Iancu o reprezintă fără îndoială castelul Huniazilor de la Hunedoara.. În 18 octombrie 1408, regele Sigismund, drept răsplată pentru strălucitele sale rezultate, dovedite în diferite împrejurări ca oştean al Curţii, îi dăruieşte lui Voicu domeniul regal de la Hunedoara, cu toate locurile sale de arătură, fâneţele, păşunile, pădurile, apele, heleşteele, după vechile şi adevăratele hotare. Ridicat în secolul al XIV-lea, pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlasti, castelul este o construcţie măreaţă, cu acoperişuri înalte şi divers colorate, cu turnuri şi turnuleţe, ferestre şi balcoane împodobite cu dantelarea pietrei cioplite.
Fiind una din cele mai mari şi vestite proprietăţi ale lui Iancu, castelul cunoaşte în timpul acestuia însemnate transformări. Cu trecerea anilor, diverşii stăpâni i-au modificat înfăţişarea îmbogăţindu-l cu turnuri, săli şi camere de onoare. Galeria şi donjonul-ultimul turn de apărare (turnul „Ne boisa”= Nu te teme), rămase neschimbate de pe vremea lui Iancu, precum şi Turnul Capistrano (după numele vestitului călugăr ostaş) reprezintă câteva dintre cele mai reprezentative părţi ale castelului.
Mai pot fi amintite Sala Cavalerilor, Turnul Buzduganelor şi Bastionul Albcare servea drept depozit de alimente, Sala dietei, având medalioane pictate pe pereţi. În aripa castelului numită Matia se mai desluşeşte vag, o pictură referitoare la legenda cu corbul de la care se zice că îşi trag numele urmaşii lui Iancu (Corvinii).
În curtea castelului, alături de capela zidită tot în timpul lui Iancu, se află o fântână adâncă de 30 de metri. După legendă, această fântână a fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă stăpânii nu s-au ţinut de cuvânt. Se spunea că inscripţia de pe zidul fântânii înseamnă „Apă aveţi, dar suflet, nu”. În realitate, conţinutul descifrat de specialişti este „Cel care a scris această inscripţie este Hasan, care trăieşte ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”.
Marius Luchis
