Kurdistanul („ţara kurzilor”) se confundă adesea cu Estul Turciei unde 20% din populaţie este de origine kurdă. Regiunea a reprezentat mereu poarta de intrare în Irak şi Iran, de aceea a fost revendicată de multe puteri datorită importanţei sale strategice extrem de importante în Orientul Mijlociu.
Ea se întinde pe teritoriul actual a patru ţări: în sud-estul Turciei, în nord-estul Irakului, în nord-vestul Iranului şi peste două mici regiuni în nord-estul şi nord-vestul Siriei.
În Antichitate, sumerienii o numeau Kur-a, Tritium sau ţara Karda, elamiţii îi ziceau Kurdasu, akkadienii Kurtei, babilonienii Qardu, grecii Kardoukhoi şi romanii Corduena.
Sultanul seldjukid Sanjar (Ahmad Sanjar) din Transoxiana (astăzi corespunde aproximativ teritoriului Uzbekistanului) şi din Khorasan (regiune din nord-estul Iranului, care se poate traduce prin „de unde vine soarele”) a creat în 1150 o provincie numită Kurdistan, care era situată între Azerbaidjan şi Lorestan (teritoriu istoric iranian, situat în vest, lângă munţii Zagros şi la sud-vest de oraşul Ispahan).
Ea cuprindea regiunile Hamedan, Dinavar, Kermanshah şi Sinneh. Se întindea în est până la Kirkuk şi Khuftiyan pe râul Micul Zab, numit Caprus de greci, un afluent al Tigrului.
În Antichitate, regiunea muntoasă de la sud şi sud-est de lacul Van, între Persia şi Mesopotamia, se afla în posesia kurzilor înainte de epoca istoricului şi filosofului grec Xenofon. Ea era cunoscută ca „ţara carduchilor” de către greci, Cardyana sau Cordyana.
Romanii au stăpânit-o şi ei vremelnic, între anii 66 î.e.n. şi 384 şi şi-au pus amprenta asupra regiunii.
În a doua jumătate a secolului X, Kurdistanul era divizat în patru mari principate kurde. În nord, stăpâneau caddadiţii (951-1174), la est, hasanvayhidii (959- 1015) şi cei din tribul Banu Annaz (990-1096) şi la vest marvanideii (990-1096) din Diyarbakir (Amed).
Dar principatele au căzut pradă năvălirilor barbare venite din Asia centrală, până au fost integrate Imperiului seldjukid. Ultimul mare sultan al său, Sandjar, a creat în 1150 provincia numită Kurdistan, a cărei capitală era la Bahar, lângă Hamadan (vechea capitală a Mediei, un punct de trecere obligatoriu pentru drumurile comerciale între Mesopotamia şi restul Iranului).
În 1171, Saladin, din dinastia Ayyubidienilor, de origine kurdă, a înfrânt califatele fatimide şi s-a proclamat sultan. Kurdistanul şi-a pierdut independenţa şi a fost integrat în califat, înglobând Siria, Egiptul, Kurdistanul şi Yemen.
După invaziile turco-mongole, Kurdistanul şi-a căpătat puţină autonomie, dar nu era un teritoriu unit, ci era divizat în stătuleţe numite emirate: Baban, Soran, Badinan şi Garmiyan aflate pe teritoriul actualului Irak. În Turcia se aflau Bakran, Botan şi Bitlis. Iar în Iran se găseau emiratele Mukriyan şi Ardalan.
La 10 august 1920, Tratatul de la Sèvres, semnat de mandatarii sultanului Mehmed al VI-lea, prevedea faptul că Imperiul Otoman nu păstra în Europa decât Istanbul şi în Asia decât partea occidentală a Anatoliei, mai puţin regiunea Smyrna (Izmir), adică o regiune de aproximativ 420.000 kilometri pătraţi.
Articolele 62 şi 64 prevedeau crearea unui „teritoriu autonom al kurzilor” înglobând sud-estul Anatoliei.
Dar prin Tratatul de pace semnat la 24 iulie 1923, la Château d’Ouchy, la Lausanne, în Elveţia, Orientul Mijlociu era împărțit în mai multe țări care nu aveau în vedere dreptul kurzilor de a dispune de terenurile lor. Într-adevăr, având o mare importanță geopolitică în regiune, Kurdistanul este bogat în ulei și apă.
Marea Britanie și Franța şi-au încredințat mandatele în favoarea Statelor Unite: prima pentru Irak, a doua pentru Siria și Liban. Dar populațiile, inclusiv kurdă, se vor răzvrăti curând împotriva noii dominații europene. În acest timp în Turcia a început transformarea kemalistă a țării prin negarea existenței unei minorități kurde puternice pe teritoriul său. Pe atunci kurzii nu aveau niciun drept, erau obligaţi să-şi uite cultura și de a se amesteca în societate. Forţele turceşti îi suprimau cu brutalitate.
Winston Churchill, Secretar de Război în Regatul Unit, a ordonat Royal Air Force să radă de pe faţa pământului diverse orașe și sate kurde. În 1925, s-a folosit o armă chimică, iperita în orașul kurd Sulaymaniyah (oraş fondat de Ibrahim Paşa, căruia i-a dat numele tatălui său, Suleyman Paşa) din nord-estul Irakului. Două treimi din populație au fost afectate de efectele gazului.
Imediat după Al Doilea Război Mondial, kurzii iranieni şi-au proclamat o republică kurdă independentă în Mahabad, în nord-vestul Iranului, între 1946 și 1947. Dar armata iraniană a înfrânt forţele kurde şi preşedintele statului kurd efemer, Qazi Muhammad a fost executat în public.
Cincizeci de ani mai târziu, la 11 martie 1974, Saddam Hussein a acordat o autonomie relativă în Kurdistan, cu „Legea pentru autonomie în zona kurdă”, care prevedea că „limba kurdă ar trebui să fie limba oficială pentru educația kurzilor. ” Această lege permitea de asemenea alegerea unui consiliu legislativ autonom care îşi controla propriul buget.
Cu toate acestea, 72 dintre cei 80 de membrii aleși ai consiliului primei sesiuni din octombrie 1974 au fost selectaţi de Bagdad. În octombrie 1977, întregul consiliu era ales de către regim.
Relațiile cu kurzii irakieni se vor degrada semnificativ ulterior. La 16 aprilie 1987, Saddam Hussein a lansat un raid cu arme chimice peste valea Balisan, unde se afla comandamentul regional al UPK. În timpul campaniei Anfal (Scopul), un fel de „soluţie finală” pentru kurzi, au murit în atentatele cu bombe chimice 182.000 de oameni. Operaţiunea a fost condusă de Hassan Ali Al Majid, vărul lui Saddam Hussein.
La 16 martie 1988, a avut loc un alt atac, de data asta asupra oraşului Halabja, situat în sudul Irakului. Localnicii au crezut iniţial că era vorba de represalii clasice ale armatei irakiene, dar bombele lansate din avioanele Mirage şi Mig nu au iertat pe nimeni. Raidurile aeriene au durat toată noaptea, mirosul era îngrozitor. A doua zi, imaginile teribilului masacru produs asupra civililor kurzi au făcut înconjurul lumii. În mai puţin de o oră au pierit 5.000 de oameni!
În decembrie 2005, tribunalul de la Haga a caracterizat campania drept „genocid”. La 24 iunie 2007, instanța penală irakiană l-a condamnat pe Ali Hassan al-Majid, supranumit „Ali chimicul”, și pe alți doi foști membri de rang înalt ai regimului lui Saddam Hussein, la pedeapsa cu moartea prin spânzurare pentru genocidul comis împotriva kurzilor din timpul operațiunii Anfal.
În primăvara anului 1991, în timpul primul război din Golf, Saddam Hussein a reprimat sever populaţiile kurde şi şiite.
În nordul Irakului trăiesc aproximativ 3.800.000 de kurzi, în timp ce în Siria trăiesc un milion regrupaţi în provincia Djezira. În Iran, guvernul numeşte provinciile kurde „regiunea occidentală”, unde locuiesc 6.000 de kurzi. Dar cei mai mulţi kurzi (sunt numiţi „turcii de la munte” de către turci) trăiesc în Turcia: 10 milioane!
Forţele kurde reprezintă actual principala forţă care se opune cu fermitate Statului Islamic. Bătălia pentru oraşul Kobane este numai un exemplu. Rezistenţa lor îndârjită a atras simpatia întregii lumii iar curajul neobişnuit al luptătoarelor kurde, admiraţia şi respectul tuturor.
Kurzii nu luptă numai pentru distrugerea jihadiştilor şi anihilarea terorii pe care au instaurat-o în Orientul Mijlociu, ci şi pentru realizarea unui ţel înalt: fondarea Kurdistanului.
