S-a desfășurat începând cu sfârșitul anului 1941 și până în toamna anului 1943. Ea trebuia să rezolve chestiunea evreiască din Polonia ocupată, unde se găseau peste 2 milioane de evrei. A fost condusă de șeful poliției și SS-ului din Lublin Globocnik, el fiind supus direct lui Himmler.

În noiembrie 1941 și până în vara anului următor, s-au construit trei lagăre: Belzec, Sobibor și Treblinka, echipate cu camere de gazare sau alimentate prin motoare.

Începutul exterminării masive a avut loc în martie 1942  (după mărturia SS-istului Kurt Gerstein). În vara aceluiași an, s-a dat ordin de a se suprima urmele, deci de a arde cadravele îngropate, iar la sfârșitul anului de a se închide lagărele. În noimbrie 1943, Operația Reinhard a fost terminată și toate umele s-au șters. Estimarea victimelor: 1,5 milioane de oameni.

Auschwitz (Oswiecim)

Lagărului de concentrare Auschwitz I, creat în 1940 cu Hoss, i se mai adaugă un lagăr de exterminare, Auschwitz II – Birkenau, cu camerele sale de gazare și cuptoarele sale crematorii, care vor funcționa din februarie 1942 până în noiembrie 1944 cu un ritm crescător (24.000 de evrei unguri exterminați într-o zi în augustt 1944). Numărul victimelor evreiești este estimat la 1 milion de persoane.

La Auschwitz, selecția la sosire sustrăgea la gazare imediat aproximativ 20-30% dintre deportați, care erau înmatriculați și puși la muncă (a supraviețuit o minoritate). Deportații “Sonder Kommando-urilor” erau însărcinați de a manipula hainele, obiectele și cadravele din camerele de gazare și de cuptoarele crematoriilor.

Germaniei i-au creat o organizație minuțioasă în toată Europa: evreii erau arestați, concentrați, li se punea triunghiul, erau transportați și recepționați în lagărele de exterminare (în trenuri cu 1000 de deportați), într-un mod regulat încât se asigura aprovizionarea continuă a camerelor de gazare evitându-se timpii morți sau supraîncărcarea. Contabilitatea era ținută minuțios, tren după tren, pentru deportații din Franța, Belgia și din Țările de Jos și parțial reconstituită, pentru sosiții la Auschwitz, prin numerele de înmatriculare notate clandestin de deținuți.

Numărul total de victime

La procesul de la Nuremberg, el a fost estimat la 5,7 milioane de oameni. S-a vorbit însă des despre 6 milioane. Istoricii au utilizat două metode:

• Prin adăugare, plecând de la contabilitățile parțiale consemnate în arhivele germane și completate prin deducere (ex. raportul făcut de ofițerul statistician S.S. Korherr pentru Himmler dădea, pe țări, cifra de “evacuate” de 2.670.000 la 31 martie 1943, verificată pentru Franța și Belgia prin listele nominative ale deportaților existente).

• Prin sustragere, comparând (în special pentru U.R.S.S. și țările baltice), cifrele populației evreiești ale recensămintelor de dinainte de război (1939) cu cele de după război (1959), cu toate calculele corective utile pentru a ține cont de mișcare naturală a populației sub toate formele sale. Calculele recente cele mai convingătoare sunt cele ale lui Raul Hilberg, care ajunge la un total de 5.100.000 victime evreiești ale genocidului.

Secretul

Autorii genocidului au folosit un limbaj codat (s-au ferit de un ordin scris clar), cum ar fi: soluție finală, acțiune specială, tratament special, evacuare, găzduire, reinstalare etc. Hoss, comandantul complexului de la Auschwitz, a prestat jurământ în fața lui Himmler pentru a păstra secretul. Lagărele și instalațiile de gazare au fost apoi distruse, iar arhivele arse. Această operație secretă a fost facilitată prin teroare, prin complicitatea celor care nu au vrut să vadă sau să știe și prin caracterul incredibil al dimensiunilor pe care l-a luat această acțiune fără egal in istoria omenirii. Niciodată un stat nu a decis și a aplicat exterminarea în întregime a unui grup uman pe întreg continentul.

Realitățile soluției finale (arestare, concentrare, deportare, selecție, gazare, arderea cadravelor) nu ar fi fost atât de crude dar martorii serioși le-ar fi făcut cunoscute întregii omeniri. Nimeni nu și-a putut imagina amploarea acestei tragedii umane, fără precedent.

Cunoașterea

În timpul războiului, înformațiile au fost filtrate, convingându-l pe G. Riegner care, de la Geneva, a transmis informația la Washington și la Londra, pentru mass-media. În noiembrie 1944, administrația americană a publicat cinci relatări, care au ajuns la aceasta, date în vara lui 1944 de evadații de la Auschwitz-Birkenau, printre care cele ale slovacilor Vrba și Wetzler. Ca și Vaticanul, Aliații au fost informați.

După eliberarea lagărelor, au fost arestați numeroși S.S.-iști care au declarat în cursul diverselor procese, începând prin Hoss care a oferit o lungă confesiune: dr. Kremer a explicat semnificația notelor codate din jurnalul pe care l-a ținut timp de mai multe luni la Auschwitz în 1942. El a asistat la o serie de “acțiuni special”. Ofițerul S.S. Gertein a scris în pușcărie, înainte de a se sinucide, mai multe rapoarte privind vizita sa la Belzec în august 1942, unde a asistat la gazarea unui întreg convoi, după care a încercat de a informa Suedia și Vaticanul. În 1961, Eichmann s-a explicat la procesul de la Ierusalem.

De la Birkenau s-au dezgropat mai multe documente ascunse în pământ de deținuți, scrisori sau caiete evocând operațiile de selecție, gazare și ardere: rarii supraviețuitori ai “Sonderko mmando-urilor” au oferit și ei, la rândul lor, în 1944, mărturii elocvente privind crimele la care au fost martori.

Arhivele germane (armată, administrații, întreprinderi industriale) au conservat bine documentele privind fabricarea camerelor de gazare, livrările de materiale și diverse activități legate de deportare și de genocid.

Toate aceste documente nu pot fi însă exploatate decât după un studiu critic, confruntare conform regulilor de metodă istorică. Așadar, studiul critic al documentelor, confruntarea diverselor surse, continuă. De exemplu, în Franța se cunosc numele, adresele și vârstele a 76.000 de evrei deportați între primavara lui 1942 și august 1944, dintre care doar 2500 au supraviețuit.