Este 5 aprilie, 1994, ora 21: președintele țării afrcane, Habyarimana, își găsește moartea în avionul său, care explodează în timpul zborului. Este un semnal pentru a începe genocidul, noaptea, unde au murit milioane de oameni, majoritatea tutsi, într-un masacru fără precedent.
Trei zile mai târziu, ura se dezlănțuie în regiunea unde locuiește frumoasa familie a lui Jean R. Casele tutsi-lor sunt incendiate după băuturi incredibile. Supraviețuitorii acestor prime masacre s-au refugiat în biserici, dispensare, stadioane etc., dar au fost atacți sistematic. Aproape toți refugiații au fost exterminați (peste goy dintre ei). La Cyanika, de exemplu, au fost asasinate 30.000 de persoane care se găseau în catedrală și în imprejurimi la răsăritul soarelui. Acest gen de masacru s-a repetat în zeci de locuri în toată Ruanda.
În paralel cu ginocidul, războiul declanșat în țară a făcut ravagii și la determinat ca peste 2 milioane de oameni să ia drumul exilului. Ei s-au refugiat în țările vecine unde au format numeroase lagăre de refugiați. televiziunile din întreaga lume au arătat, de multe ori aceste evnimente dramatice.
În acest timp, Jean R. și soția sa Claire, ca toți tutsii au căzut în disperare totală. Nu credeau că-și vor mai vedea vii rudele sau prietenii. Într-o seară de la sfârșitul lui iunie, privind jurnalul de la ora 20 de pe Antenne 2, s-a produs incredibilul: acolo în fața ei, pe ecran, Claire a putut să-și recunoască mama, din profil, surprinsă de o cameră timp de câteva secunde. Trăia și se găsea în tabăra de la Nyruhishi, în sudul Ruandei, nu departe de orașul zairez Bukuavu. Jean R. s-a decis să meargă acolo pentru a o lua pe soacră-sa și a o duce în Elveția.
Astfel, la 20 iulie 1994, el se găsea la Cyangugu, în extremitatea sudică a Ruandei, însoțiind un detașament de legionari francezi, conduși de căpitanul G. Ancel. Armata franceză acceptase să-l ajute în tentativa sa de a-i salva pe cei ai săi. Jean a ajuns la tabăra de la Nyrushishi, unde a găsit 12 membri ai familie sale. Era extrem de emoționat. De acolo, legionarii i-au condus la Bukavu, în Zair. Dar partea cea mai dură acum începea: orașul-frontieră era teatrul unui veritabil haos, unde se găseau câțiva refugiați tutsi, mai multe sute de mii de hutu, amestecați cu zairezi și chiar cu ruandezi ucigași.
În fine, cu prețuri a mari eforturi, Jean R. a găsit un mijloc de transport pentru a fugii cu membri familie sale și cu alți tutsi, în total 60 de pesoane, ori acest infern în care fiecare secundă însemna moartea. În timpul traversării de la Bukavu la Bujumbura, în Burunde, țara vecină, minibusul închiriat de Jean a trebuit să părăsească pista unei cornișe, pe care se instalaseră mai mulți ucigași ruandezi, care îi văzuseră trecând. Erau puternic înarmați și doar la câțiva metri distanță. Era ziua de 28, într-o vineri… În fine, nu există loc de a alege.
Deodată, Jean a rămas ca hipnotizat. De-a lungul a 25 km de drum unde barajele s-au suscedat, i s-a părut că vehiculul se deplasa într-o realitate diferită: așezat în față, alături de șofer, a mai încetat de a mai auzi murmurul junglei, drumul i se părea rectilin… și nu întâlnesc nici un soldat pentru a-i opri!
Este ora 4 sau 5 dimineața, în ziua de 24 iulie. Jean este extenuat, după zile de mers traversând un oraș în care tensiunea este la maxim și în care a vut prea puține clipe pentru somn. Și brusc, s-a simțit protejat de o forță inexplicabilă.
Apoi, pe neașteptate, totul a revenit la normal.
Pasagerii din spatele mașinii au început să se miște, copii să plângă, mirosurile pădurii ecuateriale să împânzească iute cabina. A apărut și primul punct de control. Soldații zairezi vorbesc despre lichidarea tuturor pasagerilor din mașină (sunt tutsi), pe care îi cred vinovați de uciderea președintelui rundez, dar în cele din urmă renunță și autobuzul trece de perimetrul mortal.
Aparent, Jean este singurul care a resimțit de realitate… Vărul său Sylvain, participant la această epopee, a trăit însă normal. Mai târziu, în Elveția, pe când se găsea la tratament, în cadrul unui exmen microscopic, lui Jean i s-a spus că părul său prezenta caracteristici non-umane!!! Mai mult, că ar fi fost “protejat” printr-o tehnică necunoscută oamenilor care l-ar fi făcut invizibil. Sylvain, vărul său, a declarat că scăpase dintre ucigașii ruandezi în mod miraculos: “La 14 aprilie 1994, ne găseam la 30 de minute de tabăra de la Nyarushishi. Ploaia cădea cu rafale intermitente. Către ora 21, un obiect s-a apropiat foarte lent pe cer, proiectând o rază de lumină către noi. Cele 5000 de persoane care se găseau acolo au văzut-o. Credeam că era televiziunea, pentru a ne filma. Toată lumea era mulțumită: dacă lumea știa, ne vor sări în ajutor! Obictul era triunghiular și se deplasa foarte încet, cu vârful către înainte. După ce a rămas staționat, a plecat în același mod. Se găsea la circa 20 la orizont. Aceeași mașinărie a reapărut la 29 aprilie 1994. După ce a încercat de a ne face să evadăm de pe stadionul Cyangugu, pentru a scăpa de o execuție care ne părea inevitabilă, timp de o jumătate de oră. Nu l-am văzut sosind, nici plecând, atât de ocupați eram de a ne salva viețile. A doua zi, RFI a anunțat, că 3000 de persoane au fost masacrate. Crucea-Roșie nu a putut accede la stadionul din oraș decât la 4 mai.
