La un moment dat, m-am simţit neglijată de prietenul meu. Sunt o puştoiacă brunetă, tunsă scurt, cu buze senzuale şi forme frumoase. Nu ştiam, pe atunci, că el mă înşela cu o femeie matură.
Nu mai făceam dragoste, mereu pretexta că este foarte obosit. Îi era teamă să discute cu mine, de parcă ascundea ceva. Nu ştiu ce ne mai ţinea împreună. Nu mai doream să-l văd, în unele momente. Era absurd şi nedrept. Situaţia dintre noi era profund tensionată, explozivă.
Am cunoscut o perioadă de frustrări sexuale şi de tristeţe, pe care nu o doresc nimănui. În singurătate, plângeam ca proasta şi mă rugam la bunul Dumnezeu ca prietenul meu să revină la sentimente mai bune faţă de mine. Ardeam după dragoste. Dar el, după câte se părea, nu mai avea ce să-mi mai ofere. Sau nu dorea.
Adevărul este că, în multe momente, căutam o soluţia compensatorie. Un amant putea să acopere golul pe care îl lăsa prietenul meu prin lipsa sa de implicare emoţională, aşa credeam. De calitatea alegerii depindea echilibrul meu. Doream să găsesc un bărbat exclusiv pentru relaţii sexuale, care să mă respecte şi să fie discret, tandru şi atent întotdeauna cu mine. Un om de care el însă să nu ştie. Să fie doar secretul meu.
Timpul trecea nemilos şi-mi făceam din ce în ce mai multe griji. Deşi era lângă mine, prietenul meu era ca şi absent. Mă ignora cu desăvârşire. Mă uitam la el cu nişte ochi plini de duioşie. Eram tânără şi dorinţele zvâcneau din mine, gata să se spargă. Dar el nu mă vedea, era absent şi acaparat de gândurile sale.
Nici acasă nu mai puteam să stau şi să tai frunză la câini, după cum spunea tata. Părinţii mei nu mă mai lăsau să vegetez. Nu se mai descurcau cu banii şi aveam nevoie şi eu de ei, ca orice tânăr. Mi-era şi ruşine să le cer lor tot timpul.
M-am decis prin urmare să-mi caut un serviciu şi să încerc să fiu pe propriile mele picioare. Pe prietenul meu nu mă mai puteam baza (sentimental vorbind, nu material, pentru că nu i-am cerut niciodată bani). În aceste circumstanţe, a devenit o prioritate faptul de a lucra.
Am lăsat peste tot curriculum vitae însă nu am obţinut decât promisiuni deşarte. Mă loveam de refuzuri tranşante, de cele mai multe ori. Ce puteam eu să ofer? Nu aveam experienţă în niciun domeniu, deşi arătam bine (măcar asta). Nu îndeajuns de a convinge…
Eram din ce în ce mai descumpănită. Soluţiile erau din ce în ce mai puţine şi mă simţeam frustrată. Şi care femeie nu se poate plânge de infidelitatea partenerului său? A partenerului meu, era evidentă! Brusc, la un interviu, şansa mi-a surâs. O vecină a pus o vorbă bună pentru mine şi un prieten de-al său, un om bogat, a binevoit să mă primească pentru a discuta.
– Ai grijă, îi plac tinerele! Nu-i ceda! m-a prevenit ea.
– Fiţi fără nicio grijă, am asigurat-o.
Într-adevăr, tipul a fost mai mult decât interesat de mine. Şi nici nu arăta rău! Prezentabil, fin, vesel, m-a invitat la restaurant <unde putem discuta în linişte>, a spus el. M-a convins. Tandreţea cu care m-a înconjurat m-a făcut să fiu foarte sensibilă la farmecul său. Avea dreptate vecina mea, tipul se dovedea un neîntrecut cuceritor. Nu mă deranja!!
Nu era nimic grav, în fond, dacă mă tăvăleam şi eu cu el puţin, nu? Pentru a ajunge undeva, multe femei recurg şi la asta, se ştie. Mă dorea, se vedea şi vârsta care ne despărţea nu mă interesa câtuşi de puţin. Imediat mi-am propus să-i cedez (pentru că, sigur, îmi plăcea de el).
Îndrăzneala lui era acum accentuată. Mi-a spus în cele din urmă ce dorea de la mine şi am acceptat, fără probleme. Nu sunt o femeie interzisă bărbaţilor maturi… Eram gata de orice pentru a câştiga experienţă. Iar el era gata de a-mi face toate poftele.
Până la urmă, i-am spus aşa, mai în glumă mai în serios:
– Mi-ar plăcea să fiu amanta ta!!
– O, vrei tu asta, frumoaso? Tocmai mă pregăteam să lansez oferta… dar mi-ai luat-o înainte.
– Şi mă bucur sincer.
M-a angajat, vă daţi seama. Şi mi-am luat rolul de amantă în serios. Sunt mereu la dispoziţia sa, însă ne vedem practic o dată pe lună (este mult prea ocupat). Nu duc lipsă de nimic acum, din fericire. Iar prietenului meu, i-am dat papucii, între timp. Este un capitol încheiat din viaţa mea. Degeaba a încercat el să mă caute, n-are decât să rămână cu prietena lui (o vecină arţăgoasă şi diabolică). Eu am ce-mi place.
Iar dacă vreţi să ştiţi, fiul protectorului meu s-a îndrăgostit de mine lulea şi se ocupă de toate nevoile mele amoroase. Cred că a fost ideea tatălui său (care se gândeşte la toate). Sunt la dispoziţia familiei, prin urmare şi mă bucur. Mă simt împlinită şi nu duc lipsă de nimic. Am fost fidelă, dar ce folos? Fidelitatea este o prostie, în multe cazuri.
Irina
