Din cei 1 110 prizonieri americani și englezi existenți în România în august 1944, 110 fuseseră capturați în urma raidului din 1 august 1943, 270 în aprilie 1944 (115 ofițeri și 155 subofițeri), 221 în mai (202 americani 95 ofițeri și 107 subofițeri și 19 englezi 6 ofițeri și 13 subofițeri), 339 în iunie iulie același an (334 americani 141 ofițeri și 193 subofițeri și cinci englezi patru ofițeri și un subofițer). Majoritatea erau americani, foarte tineri, cu o vârstă medie de 22 de ani, deși unii dintre ei aveau la activ o vechime de 2 3 ani în armată. Asupra fiecărui prizonier s au găsit câte o hartă, o busolă mică de mărimea unui ban de 1 leu, un ferăstrău mic de formă dreptunghiulară (11 cm/1,5 cm), ingenios camuflat într o cămașe de cauciuc, un săculeț cu un carnet (fotografie, vaccinări etc.) și cu două plăcuțe de identitate din tablă pe care erau imprimate: numele și prenumele aviatorului, numărul matricol, numele părinților sau al celor ce trebuiau anunțați în caz de deces, cu localitatea și adresa, grupa de sânge și religia (marcată la marginea plăcii prin inițiale; P protestant etc.). În caz de deces, o plăcuță rămânea pe cadavru, iar cealaltă era trimisă pentru identificare și anunțarea familiei. Echipamentele erau ,,dintre cele mai bune și complete, inclusiv cu materiale pentru salvare pe mare (bărci de cauciuc, lopeți, undițe, aparate de semnalizare optică și radio electrică), truse medicale complete, bani (echivalentul a 48 $). Cu foarte mici excepții, pentru care prizonieratul însemna sfârșitul peripețiilor și a riscurilor războiului, cei mai mulți manifestau o stare de spirit foarte bună, fiind gata să participe din nou la luptele aerian, convinși că luptă pentru o cauză dreaptă. ,,Atât pericolele vieții de aviator, cât și starea lor actuală de captivitate menționa o sinteză a Secției a 2 a a Marelui Stat Major sunt privite de ei într un spirit de sportivitate incontestabilă”. În unanimitate, prizonierii au declarat că prin bombardarea României se urmărea ,,scurtarea războiului”, că au avut ordine stricte să bombardeze ,,numai obiective militare” și că ,,regretă în mod sincer cele întâmplate”, atribuind lovirea cartierelor de locuit marii altitudini de zbor, instrucției incomplete a echipajelor și reacției ferme a artileriei antiaeriene și a aviației de vânătoare române și germane, care i au pus în situații dificile. Numeroasele situații în care au fost bombardate orașe și localități rurale, miile de victime făcute printer civili au dovedit că nu toți au procedat așa, că în multe situații s-a urmărit uciderea și terorizarea populației civile.
În aprecierea Marelui Stat Major român, prizonierii americani erau pătrunși de ,,un spirit rigid de disciplină pe care-l înlocuiesc, de cele mai multe ori cu conștiința datoriei împlinite”. Având o experiență mai îndelungată de zbor, aviatorii britanici erau ,,foarte disciplinați și respectuoși, în contrast cu prizonierii americani nepătrunși de disciplina militară și foarte degajați în discuțiuni”, după cum consemna un document de epocă. Respectau ,,cu strictețe păstrarea secretului militar”, refuzând la interogatorii ,,în cea mai politicoasă formă” să dea relații cu caracter militar. Cultura lor generală era superioară celei a aviatorilor americani, cunoscând mai bine problemele specifice românești. Și ei au ignorat însă pericolul rusesc, apreciind că în momentul în care se va dovedi că Uniunea Sovietică va urmări ,,anexiuni teritoriale și răspândirea comunismului în dauna libertății și democrației” se vor lua măsuri. Erau convinși că mai târziu sovieticii ,,vor fi siliți să și retragă trupele”.
Deși se înțelegeau foarte bine între ei, prizonierii aviatori englezi și americani se tachinau deseori și în ceea ce privește lucrurile serioase. Sugestive sunt replicile referitoare la eficacitatea bombardamentelor, primii considerând pe americani ,,novici în aviație și amatori în război” așa cum rezultă dintr o dare de seamă a Secției a 2 a a Marelui Stat Major. La rându le, americanii ironizau pe englezi imputându le lipsa de precizie în bombardamente (,,De ce mai vizați când bombardați, că tot nu nimeriți nimic?”), inclusiv lansarea a șase bombe în curtea Regimentului ,,Mihai Viteazul” din București, în fața dormitoarelor aviatorilor americani. În replică, englezii răspundeau că trecând prin București au văzut ,,vreo 6 000 de bombe americane căzute în alte locuri decât obiectivele cărora le fuseseră destinate”.
Percepția prizonierilor despre România. Deși noțiunile pe care le aveau despre România se confundau, în general, cu acelea despre Balcani (cu excepția faptului că românii erau un popor de origine latină), în special cei foarte tineri, pe care îi considerau un ,,izvor al discordiei europene”, majoritatea au declarat că nu au nici un fel de ostilitate față de poporul român pe care nu l considerau inamic, că bombardamentele executate vizau în special pe germani, distrugerile făcute făcând parte din ,,prețul alianței cu Germania”.
Înaintea plecării în misiune (1 august 1943), membrilor echipajelor li s-a spus că poporul român nutrea sentimente de simpatie față de americani și că, nici S.U.A., nici România, nu aveau motive să fie considerate țării cu adevărat inamice. În acest sens, în Nota cu sfaturi practice găsită asupra aviatorilor americani capturați conținea următoarele aprecieri asupra românilor: ,,Poporul românesc, în special țăranii, sunt onești, prietenoși, amabili și ospitalieri cu străinii. Simpatizează cu francezii, englezii și americanii, se tem de ruși. Nu suferă pe germani, care în ultimul război au venit în țară ca dușmani și i-au tratat cum numai germanii știu să trateze țările cucerite. Acum au venit ca prieteni să despoaie România dă alimente și petrolul ei”„. Considerând România ca un ,,teritoriu ocupat de germani, lipsit de libertate și autonomie politică” au declarant că raidurile lor era îndreptate ,,împotriva rezistenței germane și nu împotriva poporului român, pe care nici nu-l consideră inamic”. Reproșau faptul că România furniza Germaniei petrol, ,, oferindu i, astfel, un sprijin mai eficace chiar decât colaborarea de arme”. Alți prizonieri considerau că ,,România se afla de partea celor care au pierdut războiul”, dar că ,,prin lupta ei pentru libertate se situează însă și alături de noi”. Apreciau, din acest punct de vedere, că și americanii și românii ,,au interese comune deoarece și unii și alții luptă pentru libertate, pentru pace și pentru principiul integrității teritoriale”. Convinși fiind că lupta alături de germani era ,,definitiv pierdută” ei atrăgeau atenția că ,,România ar trebui să și dea seama din timp că singura ei salvare nu putea veni decât tot de la anglo americani, de care îi leagă comunitatea de interese în viitor”. Majoritatea erau convinși că la sfârșitul războiului Statele Unite ale Americii aveau să fie în stare să dicteze Uniunii Sovietice ,,frontierele Europei de mâine, care vor fi determinate în lumina principiilor de libertate și democrație”. Considerând că alianța cu U.R.S.S. ul convenea S.U.A. atâta timp cât ,,noi dăm material și ei sânge”, apreciau că eforturile americane urmau să fie dirijate ,,în sensul organizării unor mari confederații care să conducă finalmente la crearea Statelor Unite ale Europei”.
Au declarat că au avut ordine stricte să bombardeze doar ,,obiective militare”, să urmărească doar ,,distrugerea petrolului și a căilor de comunicații pentru că acestea servesc scopurilor germanilor”, în caz contrar personalul militar urmând să fie ,,admonestat și pedepsit”. Aviatorii americani capturați în urma raidului din 1 august 1943, au afirmat că nu au urmărit producerea de victime în rândul populației civile, atacul fiind executat în zi nelucrătoare (Duminica), când muncitorii nu se aflau în rafinării, că situațiile în care s-a mitraliat populația au reprezentat ,,acțiuni izolate, neconforme ordinelor categorice date în acest sens”. Acuzați fiind că în raidurile de noapte asupra Capitalei nu au urmărit decât teroarea, prizonierii britanici au declarant, în primăvara anului 1944: ,,Nu avem de ce să urmărim teroarea în România, deoarece această țară nu are posibilitatea să facă altceva decât exact ceea ce face acum. Putem să bombardăm orașele ei zi și noapte; prin aceasta nu se poate spera nicio schimbare politică atâta vreme cât trupele roșii au invadat o mare parte din teritoriul ei și amenință cu invadarea restului. Situația României este din cele mai nenorocite și în Anglia se cunoaște lucrul acesta”. În aprilie 1944, după ce li s-a arătat ruinele provocate de bombardamente și s-au convins de modul umanitar în care au fost tratați, au lăsat impresia că regretă cele întâmplate. Cu toate că modul în care au bombardat a dovedit că s-a urmărit distrugerea obiectivelor ,,fără menajamente pentru populația civilă” – în aprecierea Secției 2 a Marelui Stat Major – au atribuit distrugerea cartierelor de locuit marii altitudini de zbor, a instrucției incomplete a echipajelor, reacției artileriei antiaeriene și aviației române și germane.
Atitudinea românilor față de prizonieri. Populația civilă și autoritățile române au făcut dovada unor sentimente la care aviatorii americani și englezi nu se așteptau. Cu mici excepții, majoritatea acestora au declarat că după parașutare, imediat ce au aflat că sunt americani și nu ruși, sătenii ,,au încetat orice acțiune de molestare”, i au dus în case unde ,,s au așezat la masă, le au dat să mănânce, să bea, au stat de vorbă cu ei, le au dat o mică provizie de merinde, după care au anunțat jandarmii și i au predat”. Singurele nemulțumiri, menționează documentele vremii, au provenit din faptul că, în multe locuri, jandarmii și polițiștii le au ridicat plăcile de identitate și unele obiecte personale (ceasuri de aur, inele și alte obiecte personale) fără a li se da adeverințe. În rest, au exprimat mulțumiri pentru modul în care au fost tratați și au rugat ,,să nu fie predați autorităților germane”.
Referindu-se la tratamentul care trebuia să li se aplice în lagăr, Ion Antonescu a ordonat următoarele, la 6 august 1943: ,,1. Toți vor fi grupați într-un singur lagăr – cei valizi – și într-un singur spital – cei răniți – pentru ca paza să se facă mai ușor și tratamentul să fie egal. 2. Nu se va permite contactul lor cu persoane străine de armată și chiar cu militari care nu au căderea a-i vedea sau a le vorbi. 3. Tratamentul va fi omenos, conform legilor internaționale și fără nicio exagerare. 4. Paza va fi astfel organizată ca nicio evadare să nu fie posibilă”. Spre a nu se exagera cu ,,bunul tratament”, la 24 septembrie 1943, a mai precizat: ,,Să se aplice convenția și nimic mai mult. Acte de servilism care dezonorează un popor nu trebuiesc făcute. Nimeni nu are dreptul să facă mai mult decât ceea ce trebuie”.
Tratamentul aplicat în lagăre. Prizonierii valizi (41), capturați în urma raidului american din 1 august 1943, au fost internați, inițial, în București, în curtea Seminarului Central, iar cei răniți (69) la Sinaia, în Spitalul de Zonă Interioară nr. 415. La 24 septembrie 1943, prizonieri din București au fost transferați la Timișul de Jos, în apropierea Brașovului (lagărul nr. 14), unde au fost cazați în două clădiri (vila funcționarilor Primăriei municipiului Brașov 56 de locuri și vila Primăriei orașului Giurgiu 30 de locuri), situate la 250 de metri una de alta, unde li s au asigurat, într o frumoasă zonă montană turistică, condițiile necesare unei conviețuiri civilizate.
În conformitate cu prevederile Convenției de la Geneva și ale altor documente adoptate pe plan internațional pe care România le a aplicat în spiritul și litera lor, ofițerii prizonieri au primit solda corespunzătoare gradelor din armata română, au dispus de popotă (cantină) separată, costul mesei (în limita sumei de 200 lei) reținându se din soldă. Suma rămasă disponibilă era folosită de fiecare prizonier pentru cumpărături, inclusiv pentru alimente neraționalizate. Deoarece art. 11 al Convenției de la Geneva nu prevedea acordarea de soldă și pentru subofițeri și trupă, acestora li s au alocat sume pentru hrană, igienă, tutun etc., egale cu ale ostașilor români. Ulterior, guvernul român a hotărât să plătească soldă și subofițerilor și trupei și să înființeze și pentru ei o popotă, cheltuind pentru fiecare 120 lei zilnic. Cazarmamentul a constat din paturi individuale (cu somieră pentru ofițeri), saltele și perne (din lână pentru ofițeri și din paie pentru subofițeri și trupă), cearșafuri și fețe de pernă, pături etc. În ceea ce privește echipamentul, prizonierii au purtat, inițial, uniformele avute în momentul capturării, ulterior, Marele Stat Major hotărând echiparea lor cu efecte românești, tip aviație. ,,Cazarea consemna un document al Marelui Stat Major este asigurată în foarte bune condițiuni și pentru iarnă, toate camerele având sobe de teracotă, instalații de baie și closete în interior”.
Condițiile bune de cazare a prizonierilor americani în lagărul de la Timișul de Jos au fost constatate și apreciate de delegații Crucii Roșii Internaționale și ruci Roșii din România. Cu ocazia uneia din aceste vizite, maiorul american Jaeger a apreciat că ,,nu au a se plânge de nimic și sunt mulțumiți de modul cum sunt cazați și tratați”. Cu acel prilej, a cerut să li se distribuie echipamet de iarnă. Subofițerii s-au arătat nemulțumiți de cazare și de hrană, care se făceau în limita sumei de 65 de lei, echivalentă pentru drepturile unui soldat român. În lagăr, programul era lejer, zilele și nopțile fiind petrecute, așa cum arăta și Donald R. Falls, ,,jucând bridge și citind diferite cărți puse la dispoziție de Crucea roșie”. Uneori făceau câte o partidă de volei pe terenul de joc amenajat de ei.
În primăvara anului 1944, în urma sporirii numărului de prizonieri americani și englezi, ca urmare a reluării bombardamentelor efectuate asupra României, în București a fost înființat și Lagărul nr. 13. Chiar dacă, așa cum releva și Donald R. Falls, grupul din București ,,nu s a bucurat de stilul de viață luxos al camarazilor lor de la Timișul de Jos” și aceștia au avut posibilitatea ,,să se întreacă în turnee de bridge, să monteze un spectacol de estradă și alte mijloace de amuzament”. Cu toate acestea ei și-au manifestat nemulțumirea afirmând că erau expuși pericolului bombardamentelor aeriene ale conaționalilor. Au cerut să li se permit să-și construiască singuri un local din barăci, în afara orașului. În urma bombardamentelor efctuate de aviația germană asupra Capitalei, prizonierii de război au cerut ministrului de Război (25 august) să fie scoși din București și să fie organizați într-o unitate militară, condusă de ofițeri români, spre a lupta împotriva germanilor. Ca urmare a cestui demers, generalul Mihail Racoviță a aprobat ca cei 896 de prizonieri internați în incinta Spitalului militar ,,Regina Elisabeta” și în localul Școlii Sfânta Ecaterina (lângă Patriarhie) să fie evacuate în cazarma Regimentului 4 vânători, pe șoseaua București-Alexandria.
Percepția prizonierilor despre tratamentul din lagăre. Modul civilizat în care au fost tratați în lagărrul de la Timișul de Jos a fost reliefat chiar de către prizonieri în scrisorile pe care le au trimis celor dragi de acasă.
Câteva dintre ele sunt semnificative:
,,Guvernul român face tot ce se poate ca să ne facă șederea cât se poate de confortabilă. Totul este splendid” (locotenent Paul A. Lahr);
,,Românii sunt într-adevăr splendizi oameni. Niciodată n aș fi crezut că pot să fie așa de ospitalieri cu inamicii lor. Sunt foarte umani cu prizonieri lor, îi hrănesc și-i îmbracă bine și lumea ne duce de mâncare, țigări și dulciuri. Simt ca și orice american care le distruge frumoasele lor orașe, în special acuma când aud teribelele pierderi printre civili. Chiar dacă m-aș întoarce acasă aș refuza cu energie să mai iau parte la așa ceva. Asta este nenorocirea cu războiul făcut cu bombardamentele aeriene. Este așa de impersonal și nu poți să-ți dai seama de dezastrele făcute până nu le vezi cu ochii tăi” (locotenent John J. Roades);
,,Natural că, fiind prizonieri de război, suntem lipsiți de câteva (puține) libertăți, dar suntem tratați foarte bine. Românii sunt foate cumsecade și le plac americani foarte mult” (locotenent James C. Lombadi);
,,Românii fac tot posibilul ca să ne facă cât mai fericiți și confortabili. Noi nu mai denumim lagărul nostru închisoare, deoarece nu este condus ca o închisoare. Mâncarea a fost bună de la început și devine din zi în zi mai americanizată. Ei au vederi largi și încearcă tot ce le sugerăm” (locotenent W.A. Kine);
,,Sunt într-o stare excelentă și perfect sănătos. Suntem tratați, într adevăr, bine, mai mult ca niște musafiri, nu ca niște prizonieri. Doar că suntem închiși” (locotenent James W.Stone);
,,Suntem bine tratați și este ca o vacanță pentru nebunul nostru de echipaj” (locotenent John A. Leins);
,,Românii sunt excepțional de cumsecade cu noi și ne tratează mai bine ca pe soldații lor” (locotenent Frederich C. Mee);
,,M-am îndrăgostit de România. Este o țară foarte frumosă, aproape cu tot ce vrei, de la păduri și până la râuri” (locotenent Ros N. Buzzard);
,,Sunt într-un lagăr de prizonieri în România și ne tratază excelent. Nu spun aceasta din cauză că ei ne spun așa, dar pentru că este un lagăr cum nici nu ați citit voi în vreo carte sau ziar” (locotenet Harold W. Brazier);
,,În fiecare duminică ni se oficiază slujba religioasă, lucru pentru care sunt recunoscător” (Thomas Fallon);
,,Ceea ce mă miră mai mult este că deși suntem în mod legal în război cu acest popor, totuși nu ne poartă pică, sau așa se pare. Chiar și jandarmul care m-a prins a sosit cu un aer de afaceri, m-a salutat și mi-a spus camarad, mi-a stâns mâna într-un fel foarte prietenesc și a spus că-i pare rău că trebuie să mă percheziționeze pentru armă” (locotenent Jackson F. Dunn);
,,Am fost tratați ca oaspeți de cinste de români care ne-au prins și chiar după ce am fost înmânați autorităților militare române, am fost tratați cu camaraderie și bunăvoință” (locotenent Jimmy P. Robinsson);
,,Toate zilele noastre se scurg în același fel. Dejunul la ora 8, prânzul la 12 și cina la 6. Ne putem plimba prin grădină de la ora 10 – 12 și de la 4 – 6 p.m. Hrana este bună. Avem și o mica cantină care pregătește prăjituri, bomboane etc.” (Louis Falvo);
,,Să n-ai nicio grijă de mine, deoarece guvernul român ne-a dat un lagăr care din toate privințele poate fi comparat cu lagărele noastre de prizonieri” (locotenent Arhur W. Mack);
,,Românii sunt buni și cumsecade. Bineînțeles sunt furioși pentru că îi bombardăm” (sergent Thomas C. Cabb);
,,Românii, spre marea mea mirare, nu iubesc războiul. Ei ne trateză bine, ne dau 3 mese bune pe zi și locuință curată” (sergentul Bernard Artz);
,,Tratamentul nostru este foarte bun. De fapt, sunt încă nedumerit de felul cum suntem tratați” (locotenent Frederick L. Modorin);
,,Românii ne tratează foarte bine și nu pot înțelege de ce le bombardăm oraele” (sergent John v. Szezun);
,,Suntem reținuți de către guvernul român care se conformează după regulile interaționale de la Geneva pentru deținerea prizonierilor de război. Aceasta ne asigură îngrijiri medicale și alte lucruri pentru bunul nostru trai” (locotenent Roscoe H. Wilkes);
,,Sunt într-un spital românesc; ei au aici cel mai bun echipament medical european și lumea ne tratează întocmai ca și cum am fi de-ai lor. Poți fi sigură că nimeni nu-mi sucește mâna, ca să spun aceasta. Mâncăm aceeași mâncare pe care o mănâncă soldații și civilii. Trebuie să știi că suntem prizonieri la români, nu la germani. Aceasta este un mare avantaj în favoarea mea” (James E. Mann);
,,Dacă n-ar fi să-mi lipsești atât de mult nu mi-ar părea rău să aștept sfârșitul războiului, stând în România. Oamenii aicea ne tratează bine și cu timpul tratamentul va fi și mai bun” (sergent Stanley Kochnover);
,,Aici avem slujbă religioasă catolică și este foarte frumos din partea lor că fac aceasta pentru noi și n-am cuvinte destule ca să le mulțumesc” (sergent Albert Cassanelli);
,,Este tare bine din partea României că ne trimite aici un preot pentru slujba religioasă și toți băieții sunt foarte recunoscători” (sergent Arthur F. Kull);
,,Am primit îngrijire medicală bună și cel mai bun tratament de la români. Ei sunt cel mai minunat popor ce am întâlnit vreodată” (sergent Arthur F. Kull) etc.
O impresie deosebită a produs permisiunea de a se oficia, în fiecare duminică, ,,slujba religioasă catolică” pentru care ,,toți băieții sunt foarte recunoscători”, după cum își informa familia Thomas Fallon, precum și excelentele condiții din spitale, unde ,,lumea ne tratează ca și cum am fi de ai lor” (James E. Mann).
Chiar dacă au trebuit să suporte, în special, în vara anului 1944, alături de întreaga populație a Capitalei, consecințele intensificării bombardamentelor aeriene ale propriilor camarazi, prizonierii americani și englezi s au putut convinge în continuare de ,,spiritul de umanitate și de sentimentele creștinești cu care au fost întâmpinați” de către români. Concluzionând asupra tratamentului aplicat, maiorul Donald R. Falls consemna: ,,Omenia instituției militare și administrației din lagăr au demonstrat un respect adevărat pentru adversar. În multe ocazii americanii au fost tratați la fel sau chiar mai bine decât recruții lor”.
Repatrierea. La 25 august 1944, o delegație a prizonierilor aviatori americani a solicitat ministrului de Război aprobarea ca un ofițer de aviație american, însoțit de un ofițer român sau o personalitatea politică desemnată de guvern, să plece în Italia cu avionul spre a aduce la cunoștința Comandamentului aliat situația din România. Ca urmare, locotenent-colonelul James A. Gunn, comandantul Grupului 454 bombardament, căzut la Ploiești, la 17 august 1944, ofițerul cu cel mai înalt grad dintre prizonierii americani, a fost transportat în Italia (27 august, în compartimentul de radio al fuselajului unui avion Messerschmidt 109 G, condus de căpitanul Constantin Cantacuzino-Bâzu), la sediul Flotei 15 aeriene americană, spre a organiza, împreună cu autoritățile americane, repatrierea prizonierilor. În aceeași zi, după o recunoaștere prealabilă a aeroportului Popești-Leordeni de către 3 avioane de vânătoare americane (P.51), două fortărețe B.17, cu escortă de avioane de vânătoare P.51, au decolat de la bazele italiene (cu colonelul Kraiglier) și au aterizat în aceeași zi pe aerodromul Popești-Leordeni, aducând personalul necesar evacuării și echipamentele de comunicație. După stabilirea detaliilor cu autoritățile de la București, căpitanul Constantin Cantacuzino-Bâzu a zburat din nou în Italia (29 august, ora 20.00), ducând o scrisoare din partea colonelului Kraiglier prin care se cerea declanșarea operațiunii de repatriere.
Ca urmare, la 31 august, 36 de fortărețe B.17, escortate de 91 avioane de vânătoare P.38 și 146 avioane de vânăîtoare P.51, au evacuat, în 4 valuri, de pe aerodromul Popești-Leordeni, 747 foști prizonieri de aviatori americani valizi, inclusiv 25 de englezi, 10 răniți pe targă, 17 răniți în cârjă și 23 răniți care puteau să meargă. La 1 septembrie, 16 B.17, cu escortă de 6 avioane P.51, au mai transportat încă 392, iar la 3 septembrie, 3 B.17 au evacuat pe ultimi 27 de oameni din personalul de aviație. În cele 3 misiuni au fost evacuați 1 160 de foști prizonieri, din care 1 135 erau americani, echivalentul a 106 echipaje de luptă de bombardiere grele.
Alesandru Duţu (apud alesandrudutu.wordpress.com)
