În faţa numărului imens al duşmanilor, geniul strategic al lui Alexandru a creat un dispozitiv cu totul nou, care îi oferea posibilitatea să atace fulgerător masa duşmană, să o împiedice astfel ca să îl prindă în cleşte. La aripa lui dreaptă în faţa lui Darius, şi-a aşezat cavaleria de hetairi condusă chiar de el, iar în centru a rânduit falanga ajutată de pedestraşii aliaţi uşor înarmaţi. Comanda aripii stângi ce trebuia să facă faţă masei cavaleriei persane a fost încredinţată lui Parmenion, generalul său cel mai destoinic, care dispunea de cavalerie uşoară şi de alte unităţi. Flancurile frontului lui Alexandru erau ferite de învăluire prin dispunerea unor unităţi de arcaşi ale căror săgeţi puteau lovi la mare distanţă. Misiunea rezervelor strategice din urma frontului macedonean era în primul rând de a face faţă unui eventual atac al inamicului, dacă acela ar încerca o învăluire prin spate.
Lupta a început în dimineaţa zilei de 1 octombrie 331 î.Hr. şi a fost mult mai înverşunată decăt precedentele. Atacul l-au deschis carele persane cu coase care atacau în şiruri. Soldaţii lui Alexandru s-au dat la o parte din drumul lor. Arcaşii şi aruncătorii de suliţi bine pregătiţi ai lui Alexandru au ştiut să lovească la timp cu armele lor în caii şi conducătorii acestor care, făcându-le inofensive. Ordinea, disciplina şi rutina în luptă a armatei lui Alexandru au asigurat victoria asupra masei eterogene de perşi care putea intra uşor în debandadă. Atacul hotărâtor l-a deschis Alexandru însuşi, în fruntea hetairilor săi, năvălind nebuneşte peste rândurile persane unde se afla însuşi Darius. A urmat o luptă disperată de cavalerie în care macedonenii şi-au dovedit superioritatea. În acelaşi timp falanga macedoneană dădea peste cap centrul frontului persan intrat în panică. “Văzându-se deodată ameninţat din toate părţile, Darius, fricos ca întotdeauna, întoarse cel dintâi spatele, luând-o la fugă; îndată frica puse stăpânire pe perşi…” (Arrianus). Dimpotrivă, pe aripa stîngă comandată de Parmenion, situaţia devenise extrem de gravă pentru macedoneni. Călărimea grea persană spărsese frontul macedonean şi Parmenion pieduse controlul asupra oamenilor săi risipiţi şi gata de fugă. Aceasta l-a făcut să ceară disperat ajutorul lui Alexandru. Spre norocul lui Parmenion, victorioşii barbari au patruns în lagărul cu bagajele macedonenilor, au uitat de luptă şi se preocupau numai de jaf. Cu aceasta, ultima rezistenţă a duşmanilor a fost lichidată tot prin intervenţia salvatoare a lui Alexandru. Dar aceasta l-a întrerupt din iureşul lui pe urmele fugarului Darius, pe care spera să-l captureze viu. A doua zi era prea târziu “Marele rege” fugise departe. În mâinile învingătorului cădeau şi de data asta” carul, scutul, arcul şi săgeţile lui”. Din învălmăşagul luptei de la Gaugamela, la căderea nopţii, s-au retras în ordine numai mercenarii greci din solda marelui rege şi cavaleria bactriano- sogdiană comandată de strategul Besos. Pierderile macedonene erau destul de însemnate. Căzuseră 60 de hetairi din jurul lui Alexandru; comandanţi de seamă, ca Hephaistion, Coinos şi Medidas, fuseseră grav răniţi. Dar victoria era strălucită. În timp ce Parmenion punea stăpânire pe lagărul inamic, pe bagajele persane, pe elefanţi şi pe cămile, Alexandru sărea în şa şi relua urmărirea lui Darius în cursul nopţii. În goană secera cetele de fugari, captura mereu prăzi şi pătrundea în Gaugamela (după o cale de 80 km fără popas). Fugarul, mai iute, ajunsese în oraşul Ecbatana. Atâta timp cât Darius era liber şi în viaţă, Alexandru nu putea dormi liniştit. Deocamdată renunţă la urmărirea fugarului în folosul ocupării marilor oraşe persane şi a capturării tezaurelor regale.
De la Gaugamela, Alexandru se deplasează spre legendarul Babilon, oraşul cu „o sută de porţi de bronz “, apărat de ziduri lungi de 90 km., de care el se apropie în linie de bătaie. Dar nu este întâmpinat cu săgeţi trimise de pe ziduri, ci cu flori aruncate pe carul pe care sta Alexandru, în marş triumfal spre palatul de odinioară al lui Nabucodonosor. Satrapul Mazaios I se supune şi rămâne ca guvernator al Babilonului, cu dreptul de a bate monedă, dar asistat de de un general macedonean şi de un trezorier grec. Alexandru petrece 30 de zile la Babilon admirând vechile monumente pe care le şi restaurează. In timpul zeului suprem Marduk aduce sacrificii în prezenşa magilor. Peste tot îşi arată respectul faţă de obiceiurile şi religia Caldeei, persecutate până acum de perşi. Reuşeşte prin asemenea comportament să câştige aceleaşi simpatii ca în Egipt. Dar odată cu şederea în Babilon, Alexandru începe să-şi dezvăluie îndrăzneţul său plan de a face colaboratori din supuşi, iar nu sclavi cum ar fi dorit anturajul său macedonean. Nobilimea persană îşi dă seama ca este preferabilă colaborarea cu acest cuceritor, decât împotrivirea fără rost. De acum, din ce în ce mai mulţi nobili persani îşi păstrau funcţiile administrativo- civile sau erau acceptaţi în anturajul militar al lui Alexandru.
In 20 de zile străbate drumul dintre Babilon şi Susa, unde îl astepta un detaşament macedonean care pusese mâna pe 50.000 de talanţi din palatul regal. In acest mare oraş al Elamului mai descoperă şi grupul statuar din bronz care îi reprezenta pe tiranoctonii Harmodios şi Aristogheiton, lucrat de sculptorul Antenor şi luat de Xerxes ca pradă in 480 î.Hr., atunci când jefuise Acropola Atenei. Opera este restituită atenienilor. Banii găsiţi la Susa îl ajută să achite obligaţiile faţă de soldaţi şi pregătirea de noi campanii, prin angajarea de noi mercenari. În palatul din Susa a instalat familia captivă a lui Darius.
După ocuparea Persepolisului (principala capitală persana),cucerirea imperiului era practic încheiată. Darius s-a refugiat la Media în Ecbatana, apoi în Bactria unde a fost prins şi ucis de satrapul(guvernatorul) acestei provincii, Bessos, care urmărea să se încoroneze ca rege al Persiei.
După moartea lui Darius, armata acestiua s-a destrămat, iar posesiunile teritoriale ale acestuia au intrat în stăpânirea lui Alexandru.
Totuşi are de înfruntat populaţiile de munte ale uxilor, obişnuite a cere sume mari de bani şi de la regii persani, când treceau prin văile şi potecile lor. Rezistenţa muntenilor a fost înfrântă numia printr-o nanevră de învăluire a lui Alexandru, în timp de noapte, când a reuşit să la cadă în spate.
In defileul cunoscut în antichitate sub numele de „Porţile Persidei” întâlneşte a doua împotrivire serioasă. Ariobarzanes, satrapul Persiei, îi opunea în acest loc o armată de 40.000 de ostaşi, adăpostiţi în spatele unor ziduri care barau văile. Ei au respins primul atac al macedonenilor. A fost nevoie de o nouă mişcare de învăluire nocturnă, condusă de însuşi Alexandru, ca o parte din armata sa să cadă în spatele persanilor şi să-i pună pe fugă.
Rezistenţa perşilor nu încetează decât o dată cu supunerea Sogdianei şi a Bactrinei, unde Alexandru se căsătoreşte după ritualurile persane cu Roxana, fiica nobilului Oxyartes. Pentru a realiza o uniune între învingători şi învinşi, Alexandru şi-a îndemnat adjuncţii să facă la fel şi i-a încurajat pe soldaţi să-şi găsească soţii persane.
Felul dezordonat de viaţă şi petrecerile bahice încep să îşi pună amprenta asupra sănătăţii lui Alexandru iar crizele sale de mânie s-au agravat (a pus să fie ucis fostul său general Parmenion şi l-a înjunghiat, în cursul unei orgi, pe unul din cei mai aporpiaţi prieteni ai săi, Clitos).
Ultima sa victorie a fost pe râul Hydaspes din Punjab, unde a înfrânt o armată indiană cu 200 de elefanţi condusă de regele Porus. Referitor la această bătălie Arianuss povesteşte: „Alexandru campă pe malul râului Hydaspes… Falanga macedoneană se aproapiase, la rândul ei de elefanţi şi oamenii înconjuraseră animalele… Dar şi elefanţii erau înghesuiţi intr-un spaţiu restrâns şi deveniseră pentru indieni un pericol tot atât de mare ca şi pentru duşmanii lor, pentru că îi călcau în picioare ori de câte ori efectuau vreo manevră ori atacau… Majoritatea conducătorilor de elefanţi fuseseră ucişi de săgeţile macedonienilor, iar animalele lor… înnebunite de câte păţiseră, se năpusteau şi peste prieteni şi peste duşmani, fără să mai aleagă, îi călcau în picioare şi îi omorau.” La sfârşitul zilei calul lui Alexandru, Bucefal, care avea 30 de ani, a murit din cauza rănilor. A fost înmormântat cu onoruri militare, iar în acel loc Alexandru a fondat cetatea Bucefalia.
Dincolo de Indus, armata s-a revoltat şi la forţat să facă cale întoarsă.
Ajuns în legendara cetate a Babilonului, Alexandru Macedon îşi găseşte sfârşitul (13 iunie 323 î.Hr) la numai 32 de ani şi 8 luni. O moarte prematură care curmă fulgerător viaţa unui bărbat în plină putere a tinereţii, viaţa unui geniu inegalabil şi a planurilor sale măreţe de a realiya un imperiu universal, proiectul utopic al tuturor cuceritorilor.
Stăpânitorul lumii nu lăsase un testament şi atunci când Perdiccas l-a întrebat cui se gândeşte să lase moştenire imperiul a răspuns: „Celui mai vrednic…” Imperiul său se va diviza şi va fi împărţit între generalii săi astfel: Antigonos va lua Grecia şi Macedonia, Ptolemeu va lua Egiptul fondând dinastia Ptolemeilor, Seleucos, întemeitorul dinastiei Seleucizilor va prelua Siria, Mesopotania, Armenia şi Asia Mică.
Toţi erau convinşi că locul în care Alexandru va fi înmormântat va deveni centrul imperiului.
Strabon, Plutarh şi Pausanias, precum şi alţi autori antici menţionează că trupul său neînsufleţit ar fi fost înhumat la Alexandria, într-un mausoleu numit Soma, termen ce înseamnă , în greaca veche, mormânt. Un sarcofag de aur şi o construcţie grandioasă menită să-l adăpostească pe eroul zeificat care unise lumile greacă şi orientală au fost construite cu acest prilej. Cum a ajuns însă cadavrul lui Alexandru, mort la Babilon, tocmai aici?
Potrivit lui Diodorus Siculus, trupul a fost îmbălsămat şi cufundat în miere, pentru a scăpa neatins de căldurile toropitoare ale deşertului şi după o călătorie de doi ani, convoiul funerar a sosit în sfârşit în Egipt. În fruntea sa se afla fratele nevolnic la minte al lui Alexandru, Filip Arhideus, pe care generalii macedonieni îl aleseseră succesor la tron. Care era destinaţia finală a convoiului este greu de spus. Uni susţin că ar fi fost oaza Siwah, unde oracolul lui Ammon confirmase , cu câţiva ani în urmă originea divină a lui Alexandru.
Dar cel mai probabil este vorba de Alexandria egipteană, unde Ptolemeu Lagos susţine că ar fi fost înhumat, poate şi pentru a împlini astfel profeţia prezicătorului favorit al lui Alexandru, Aristander ce spusese cândva „ţara unde trupul lui va fi înmormântat va deveni cea mai prosperă din lume”.
Cert este că, atunci când procesiunea funerală a ajuns în Siria, o armată trimisă de generalul Perdiccas a interceptat-o, căutând să fure trupul lui Alexandru, spre a.-l duce la Aigai, în Macedonia. A avut loc o luptă în urma căreia oastea lui Perdiccas a fost înfrântă şi convoiul şi-a continuat drumul spre apus anjungând în cele din urmă la ţinta finală a călătoriei, Alexandria.
Deşi a devenit un om atât de influent şi unul despre care se vorbeşte până şi în zilele noastre, se spune că Alexnadru Macedon a vrut să fie înmormântat cu mâinile afară din sicriu pentru a demonstra lumii că nu a luat nimic cu el.
„Chiar dacă astăzi cunoaştem o mulţime de lucruri despre armurile străvechi, cele purtate de macedonienii lui Alexandru cel Mare, aşa numitul material linothorax, a rămas un mister până recent, asta şi datorită perisabilităţii armurii. Cu toate acestea, am reuşit să demonstrăm că lâna laminată a reprezentat una dintre cheile succesului armatei macedonene şi a celor mediteraneene pentru mai bine de 1000 de ani” susţine Gregory Aldrete, profesor de istorie la Universitatea din Wisconsin.
Poate cea mai clară dovadă a faptului că Alexandru purta linothorax este faimosul mozaic descoperit la Pompeii. În aceasta, tânărul general macedonean este reprezentat cu o armură alcătuită din fasii de lână lamiată. În plus, istoricul grec, Plutarh, afirmă că în celebra Bătălie de la Gaugamela (331 î.Hr), Alexandru purta o armură de lână împletită, un argument în favoarea celor care susţin teoria armurii de linothorax.
Pentru multă vreme s-a crezut că armurile de lână au fost inferioare celor metalice. Ei bine, testele noastre arată că nici săbile, nici topoarele sau săgeţile nu pot pătrunde cu uşurinţă o astfel de armură. Este practic kevlarul lumii antice. Concluzionează acelaşi Gregory Aldrete.
Referitor la moartea lui Alexandru, versiunea oficială este că a murit de malarie, dar există şi versiunea potrivit căreia ar fi fost otrăvit. Istoricul Justinus afirma categoric acest lucru, iar Quintus Curtius Rufus susţine că Alexandru a căzut victimă unei otrăvi macedoniene „care distruge chiar şi fierul” şi care „nu poate fi păstrată decât intr-o copită de cal”. Există şi două versiuni legate de data morţii lui Alexandru, 10 iunie şi 13 iunie 322 î.Hr.
O pagină neagră în istoria lui Alexnadru o reprezintă distrugerea oraşului Persepolis. În anul 330 î.Hr, ajuns la Persepolis, Alexandru a ordonat devastarea oraşului şi incendierea minunatului palat de la Apadana. Tavanele splendide din lemn de cedru, încrustate cu pietre preţioase, sipete încărcate cu bogăţii, tapiserii din mătase, comori fantastice şi obiecte de artă- totul s-a prefăcut în scrum. Unii au susţinut că Macedoneanul a cedat atunci unui acces de furie nejustificată, din cele care îl cuprindeau uneori. Plutarh afirmă că a luat hotărârea de a incendia palatul la beţie, ca să îi facă pe plac unei curtezane pe nume Thais, dar cea mai plauzibilă ipoteză este aceea că Alexandru a vrut să pună capăt definitiv dorinţei arzătoare de răzbunare pe care amintirea războaielor medice o păstra încă trează la greci. Dând foc capitalei persane, el a considerat că spală grava ofensă adusă de Xerxe Atenei, cu un secol şi jumătate în urmă. Acum se făcuse dreptate, zeii erau răzbunaţi şi resturile fumegânde ale Apadanei compesau ruinele Erechteionului. Putea să înceapă o nouă eră în relaţiile dintre greci şi perşi, dintre occident şi orient
Obositoarele campanii întreprinse de Macedonean, în timpul cărora acesta împărtăşea suferinţele soldaţilor de rând, au deschis noi căi de comunicaţie şi transport foarte importante pentru acea vreme între Europa, Asia şi Africa stabilind traseele cele mai scurte şi mai bune pentru drumurile comerciale pe uscat şi pe mare , înleslind astfel schimburile de mărfuri între India şi oraşele-porturi la Marea Mediteraneană. Flota lui Alexandru, condusă de Nearh, a stabilit un drum maritim de la Delta Indusului până la Golful Persic. De asemenea, a stabilit o legătură maritimă cu Egiptul, unde cuceritorul a înfiinţat oraşul-port Alexandria- poate cea mai înfloritoare colonie din cele aproximativ 35 fondate, punct vital în legaturile economice dintre Europa şi Orient, oraş cosmopolit, însă având un pronunţat caracter grecesc, limba şi cultura elenică punându-si puternic amprenta asupra dezvoltării lui.
Pe tot parcursul lungului drum de cucerire, Alexnadru a purtat o mică „armată” de savanţi topografi, naturalişti, medici etc. care întocmeau hărţi şi cadastre ale bogăţiilor naturale ale teritoriilor cucerite, câutau drumuri caravaniere noi, cercetau minele şi locurile pentru porturi , studiau sisteme de culturi agricole noi; Alexandru s-a arătat deosebit de încântat faţă de culturile agricole bazate pe irigaţii din Egipt şi Mesopotamia, pe care a căutat să le perfecţioneze şi să le extindă.
Acelaşi lucru avea să fie făcut după mai bine de 2 mileni de un alt mare cuceritor şi anume Napoleon Bonaparte, în campania din Egipt.
În domeniul religiei s-a arătat tolerant, considerând-o, alături de cultură, un important instrument de guvernare. Deşi vastitatea imperiului său evidenţia utilitatea realizării unui sincretism religios, el nu a incercat să îl caute manifestând respect şi atenţie faţă de toţi zeii, fie ei macedonieni, greci, egipteni sau persani. În Egipt, de pildă, Alexandru a adus sacrificii pentru zeii egipteni Ptah şi Apis şi a întreprins un periculos şi obositor pelerinaj la templul-oracol al zeului suprem Ammon. Aici se spune că Alexandru a avut o întrevedere mistică cu preoţii templului, care i-ar fi dezvăluit originea sa divină, direct din zeul Ammon, odată cu promisiunea înfăptuirii unui imperiu universal. Alexandru a acceptat şi şi-a însuşit zeificarea şi, treptat, a început să pretindă supuşilor săi îngenuncherea obligatorie (proskinesis). Această atitudine-acceptată mai uşor în Orient, unde zeificarea regilor se practica de mult timp iar în lumea greacă acceptată din servilism şi teamă- se explică prin substratul politico-religios, având ca scop să impună teamă şi supunere, pe care, în calitate de zeu pe Pământ, le putea pretinde şi obţine mai uşor.
Concepţiile şi proiectele de guvernare ale lui Alexandru Macedon băteau departe, evidenţiind tendinţele către un stat mondial unitar, visul utopic al cuceritorilor, în care să dispară amalgamele etnice, economice, culturale şi morale.
Cele aproximativ 10.000 de nunţi de la Susa (324 î.Hr), care au celebrat unirea dintre soldaţi şi ofiţeri macedonieni cu tinere persane, adoptarea ceremonialului şi costumul persan, educarea copiilor aristrocaşiei persane la curtea mecdoneană, colonizarea cu elemente greco-macedonene în Orient, înfăţişarea coloniilor-oraş ale lui Alexandru, adevărate laboratoare de contopire a neamurilor europene şi asiatice, care au contribuit la unificarea limbii greceşti şi la răspândirea culturii elenice în Asia, precum şi recrutarea de soldaţi asiatici (aproximativ 30.000) în armata macedoneană care constituia cel mai important instrument de guvernare şi instruirea lor după tipicul macedonean, toate aceste elemente fac parte din vastul plan al lui Alexandru de a contopi greco-macedonieni cu preorientali, de a construi o lume nouă, un stat mondial unitar, caracterizat de o unitate morală, culturală şi politică unviersală.
Rămând însă certe realizările concrete ale lui Alexandru Macedon; dacă din punct de vedere etnic şi econimoc imperiul acestuia era lipsit de coeziune, în schimb beneficia de unitate culturală. Fără a manifesta, percum mentorul lui, Aristotel, dispreţ faţă de limba, religia sau arta lumii orientale, Alexandru a deschis drumul elenismului în Orient, impunâd limba greacă în adimistraţia, curtea şi cercul aristocratic iranian şi, prin organizarea de concursuri de gimanstică, de spectacole muzicale şi dramatice, răspândind arta şi literatura greacă apre răsărit. Alexandru a reuşit de asemenea să realizeze unitatea monetară, monezile bătute de el în aur şi argint circulând în imperiu încă la cucerirea romană.printr-un uriaş efort material şi uman şi cu dureroase sacrificii, Macedoneanul a reuşit să rupă barierele strâmte ale oraşelor-state greceşti, să impună culutra grecească în Orient, să deschidă căi economice şi culturale noi, spre o mai bună cunoaştere reciprocă a popoarelor de pe trei continente, intr-o unitate spirituală unversală, campaniile sale constituind o etapă nouă în dezvoltarea lumii antice şi deschizând epoca elenistică de mare înflorire culturală, care a adus o contribuţie remarcabilă în dezvoltarea artelor, stiinţei, tehnicii ş.a. în antichitate şi având o influenţă implicită covârşitoare asupra dezvoltării ulterioare a omenirii.
Marius Luchis
