Anchetatorii au realizat rapid că nu exista nicio legătură între crima micuței Rachel Runyan și disparițiile băiețeilor din Salt Lake City. De la un capăt la altul al statului, ei primeau o puzderie de rapoarte privind bărbații care acostau copii pe stradă, în parcurile publice sau în grădinile pentru copii. Dar în ciuda acestora, nimeni nu îi contacta cu privire la subiectul Arthur Bishop, alias “Roger Downs.”
Zvonurile circulau potrivit cărora ar fi existat un mobil ocult pentru crimele sale dar poliția a îndepărtat această posibilitate, luând în considerare că niciun băiat nu a fost răpit în timpul perioadei de Halloween. Teoria “sacrificiului uman” a dispărut de la sine când în octombrie 1982 a trecut fără ca un nou băiat să fi fost răpit. Autoritățile erau în impas. În speranța de a găsi noi piste, anchetatorii s-au adunat la Metropolitan Hall of Justice din Salt lake City. Reprezentanții poliției din oraș s-au reunit cu anchetatorii șerifilor din Comitatul Salt Lake City și din Davis, cărora li s-au adăugat agenți ai FBI-ului. Ei și-au examinat muncile în desfășurare, dezorientați de lipsa aparentă de puncte comune. Fiecare dintre copii a fost răpit la o oră diferită, într-o zi diferită a săptămânii, împiedicând orice speculație asupra ucigașului. Majoritatea ucigașilor atacă persoane de aceeași culoare a pielii cu ei, dar Alonzo Daniels și Danny Davis erau albi și blonzi. Kim era aproape de trei ori mai în vârstă decât Alonzo și Danny, aruncând îndoiala asupra imaginii unui pedofil care atacă copii foarte tineri. De fapt, această adunare nu a dus la nimic.
La 23 iunie 1983, dosarul era aproape clasat. S-au scurs aproximativ doi ani de la ultima dispariție la Salt Lake City, dar ucigașul era de negăsit. Troy Ward și-a aniversat șase anișori într-o după-amiază… Părinții lui i-au permis de a se juca singur în grădina publică alături de ai lui, așteptând un prieten al familiei care trebuia să sosească la ora 16. Acesta trebuia să-l ducă acasă, unde îl așteptau pe Troy cadourile și un tort. Totuși, la ora 16, prietenul nu l-a găsit pe băiat în parc. S-a dus la părinții acestuia, crezând că Troy era deja acolo, dar nu era cazul. A fost chemată imediat poliția și anchetatorii l-au căutat pe băiat în jurul parcului și pe străzile învecinate.
Un martor și-a amintit că un băiețaș, a părăsit parcul cu un bărbat tânăr, pe jos, cu câteva minute înainte de ora 16. Cei doi păreau să se cunoască și martorul s-a gândit că erau tată și fiu. De fapt, tânărul bărbat era Arthur Bishop și cea de-a patra sa victimă care a dispărut. Încă o dată la el acasă, Bishop și-a repetat ritualul sinistru de mângâieri și de lovituri. Mai târziu le va spune anchetatorilor că dorea să-l elibereze pe Troy viu, însă micuțul s-a amenințat că va vorbi părinților săi și Bishop și-a schimbat părerea. Ciocanul său era în mână și cada era plină. Apoi, în loc să ducă corpul lui Troy la Cedar Grove, Bishop s-a dus la est și l-a îngropat în apropiere de Big Cottonwood Creek, în Twin Peaks Wilderness Area. Era atât de simplu. Nu-i mai trebuia să aștepte doi ani înainte de a ucide. De fapt, nici chiar o lună.
Graeme Cunnin, de 13 ani, se pregătea pentru un weekend în cort, la 14 iulie 1983. Discuta despre asta de câteva săptămâni. În această aventură urma să-l însoțească un prieten de școală și un anume “Roger Downs.” Dar Graeme nu a participat la weekend. Pe când se juca nu departe de el, a dispărut în natură. Părinții săi, înnebuniți de a nu-l fi văzut venind la masă, au chemat poliția. Toate posturile de televiziune au semnalat dispariția lui Graeme și “Roger Downs” s-a oferit să-i ajute pe părinții acestuia pentru a-l găsi pe băiat. Mai târziu, Bishop le va explica anchetatorilor că a fost sincer. Dorea cu adevărat să-i ajute și nu știa cum să le spună că el era cel care le-a ucis fiul.
Polițiștii și-au continuat ancheta în același mod ca de obicei “rutina.” Cercetările nu au permis de a-l găsi pe Graeme. Persoanele interogate nu au văzut nimic, nu au auzit nimic și nu știau nimic. De data asta, în ciuda a orișice, s-a produs un declic la polițiștii care îl urmăreau pe “ucigașul de copii” din 1979. Anchetatorii au remarcat în fine numele de “Roger Downs.” Nu-i cunoșteau încă adevărata identitate, dar au realizat deodată că “Downs” a fost interogat de fiecare dată după fiecare din cele cinci dispariții. A trăit în apropiere de patru din cele cinci victime și părinții celui de-al cincilea, Graeme, îl cunoșteau. Putea fi atât de simplu, după atâtea eforturi extenuante și sterile? Cu 4 ani înainte, fusese arestat John Wayne Gacy din cauza unei erori similare: fusese văzut discutând cu ultima din cele 33 de victime ale sale cu puțin înainte ca ea să dispară. De fapt, problemele ucigașilor în serie sunt adesea rezolvate în acest mod, atunci când ucigașul lasă garda jos și comite o eroare stupidă.
Sergentul Bruce White și detectivul Steven Smith s-au întors la interogatoriul lui “Downs.” Nu aveau nicio probă contra lui dar ceva în comportamentul său sugera că avea ceva să-și reproșeze. “Downs” a acceptat de a-i urma pe cei doi anchetatori la cartierul general al poliției. El le-a explicat că dorea să-i ajute de a-l găsi pe Graeme. Dar la sosirea sa, un polițist experimentat de la criminalistică, Don Bell, îl aștepta. Lent dar sigur, el a distrus minciunile lui “Roger Downs”, care i-a declarat rapid adevărata sa identitate. Înainte de căderea serii, Arthur Bishop a mărturisit cele cinci răpiri și crime. Bell și Bishop au petrecut o bună parte din noapte împreună, înregistrând și scriind totul în detaliu.
A doua zi, Bishop a condus poliția până la mormintele unde își îngropase cele trei victime la Cedar Grove și două la Big Cottonwood Creek. Unele corpuri fuseseră mutilate. După anunțul arestării lui Arthur Bishop, poliția a fost asediată cu apeluri de către părinții care îl acuzau pe Bishop de a fi agresat copilul sau copilul unui prieten. Nimeni nu a luat această inițiative atunci când Bishop se afla în libertate și autoritățile au fost uimite de această lungă tăcere. Căpitanul Jon Pollei a explicat publicației Salt Lake Tribune: “Ceea ce mi-ar plăcea să știu, este unde erau toți acești oameni care ne apelau, acum doi sau trei ani, atunci când nu aveam nicio pistă!”
Ultima locuință a lui Bishop a fost percheziționată și poliția a descoperit obiecte compromițătoare. Anchetatorii au găsit un revolver de calibrul 38, un ciocan și un ciocan de lemn cu două capete acoperite de sânge cât și zeci de fotografii dintre acestea au fost încadrate în sensul să nu li se vadă fețele, pentru a face identificarea copiilor imposibilă, dar ele au oferit mărturia mută a lungii cariere criminale a lui Bishop. O carte “100 de moduri de a dispărea și de a trăi liber” le indica anchetatorilor faptul că Bishop și-a studiat roul de eventual fugar. El a fost inculpat de cinci crime “de gradul 1”, de cinci răpiri, de două agresiuni sexuale și de abuz sexual asupra unui minor. Această din urmă acuzație nu se aplică însă decât ultimei sale victime, Graeme Cunnigram, căci probele violului erau însă “disponibile” pe corpul său, contrar celorlalți patru băieți îngropați de mult timp. În orice caz, acuzațiile de crime erau cele mai importante. Dacă se putea demonstra că Bishop i-a ucis pe cei cinci copii, el putea fi condamnat la moarte.
Procurorul Robert Scott, îl descria pe Bishop într-un interviu la Salt Lake Tribune, ca un ucigaș fără milă și un pervers sexual posedând “un spirit calculat și insidos.” Totuși, Bishop, în timpul interogatoriilor, a dat impresia că crimele sale erau teribil de simple. Cum a povestit apoi detectivul Bell, Bishop i-a spus: “Puteți oferi tot ceea ce doriți unui copil și va veni cu dvs.”
Se pare că această lecție i-a servit de asemenea tânărului frate al lui Bishop, Douglas: Arthur Bishop aștepta să fie judecat când a aflat că Douglas fusese arestat pentru abuz sexual asupra unor tineri din Provo, la sud de Salt Lake City. Aceste crime erau aparent fără legătură cu cele ale lui Arthur Bishop și nimic nu sugera că cei doi frați și-ar fi “împărțit” vreodată victimele, dar noutatea a provocat speculații privind trecutul lor, al părinților, educația lor și sursa dorințelor lor criminale. Arthur Bishoș nu a făcut niciun comentariu privindu-l pe fratele său. Se pregătea pentru procesul său.
Acesta a început în 1984. Echipa de avocați a lui Bishop, condusă de doamna Jo Carol Nesset-Sale, nu avea nicio speranță de a câștiga o achitare pentru clientul său. Spera doar să nu fie condamnat la moarte! Totuși, avocații lui au încercat să evite vina capitală și să-i atenueze crimele, pentru ca să nu fie recunoscut vinovat decât de un singur asasinat de gradul 1, argumentând că era “deficitul” emoțional și psihologic care l-a împins pe Bishop să ucidă. Nesset-Sale a explicat curții că “Arthur a devenit, nu se știe din ce motiv, obsedat de atracția sa sexuală față de copii mici. El nu a depășit niciodată stadiul de senzații erotice. Era un copil singuratic și temător.” Conform avocaților săi, unul dintre motivele pentru care Bishop a început să ucidă era pornografia. Un expert în acest subiect, dr. Victor Cline, a fost chemat de apărare pentru a mărturisi de faptul că pornografia a “deformat” spiritul lui Bishop în așa fel încât nu mai era capabil să reziste atracției sale față de copii și dorințelor de a ucide care au urmat. Această “explicație” era deja cunoscută pentru a fi fost folosită de Ted Bundy în timpul crimelor sale filmate în 1979. Bishop a explicat apoi: “În timpul procesului meu, doctorul Cline a explicat efectele devastatoare ale pornografiei. pe când ascultam explicațiile sale, au putut înțelege cum propriile mele dorințe s-au intensificat. Aceste sentimente normale au devenit insensibile și au avut tendința de a realiza ceea ce au văzut. Și ele erau în mine. Sunt un pedofil sexual vinovat de crimă și pornografia a fost factorul determinant în căderea mea. Am devenit atras sexual de copiii tineri și am fantasmat la copiii nud… Aveam nevoie de fotografiile cele mai excitante și, rapid, acest gen de imagine a devenit pentru mine acceptabilă și comună. A-mi procura “material” sexual excitant a devenit o obsesie. Pentru mine, a privi pornografia, era ca a aprinde un baton de dinamită. Asta mă stimula și trebuia să-mi satisfac dorințele și am explodat… Dacă, de la început, tot acest “material” pornografic nu ar fi fost disponibil, este probabil ca activitatea mea sexuală să nu se fi intensificat până la gradul în care a ajuns.”
Poate. Dar asta nu a făcut nicio diferență pentru jurați, cinci bărbați și șapte femei. Ei l-au recunoscut pe Arthur Bishop vinovat de cinci crime de gradul 1, de cinic răpiri și de un abuz sexual asupra unui minor. În timpul celei de-a doua faze a procesului său, care urma să decidă vina pe care o avea, procurorul le-a pus juraților să asculte înregistrările lui Bishop. Împietriți sau în lacrimi, l-au ascultat pe criminal explicând că a violat corpurile copiilor după moartea lor, a început să râdă sau a căpătat tonul pentru a imita vocea unui copil care cerea milă. Nimeni nu a fost surprins atunci când jurații au recomandat vina capitală. Judecătorul Jay Banks i-a explicat lui Bishop că legea în statul Utah îi permitea de a alege între plutonul de execuție și injecția mortală. Fără a ezita, Bishop a ales injecția. El a refuzat de a face apel și a fost executat la 9 iunie 1988.
Marian Deaconu
