În Manciuria, începând cu anul 1931, o unitate specială de trupe japoneze a pus la punct un centru de experimentare privind utilizarea militară a armei bacteriologice.

În cel mai mare secret, doi ani mai târziu, o echipă condusă de medicul Shiro Ishii a început să utilizeze cobai umani pentru experienţele sale. Secretul a fost păstrat mult timp, inclusiv în SUA. În total, între 1933 şi 1945, în acest laborator al ororii au murit aproximativ 3 000 de persoane. S-a numit “unitatea 731.”

  Unitatea 731

 Recent, a fost dezvăluită amploarea şi oroarea acestor experienţe efectuate de “savanţii” perverşi niponi, care n-au egal decât cu medicii nazişti din lagărele morţii.

Medicul Shiro Ishii. Sursa Bulletin of Unit 731. Autor Masao Takezawa, Wikipedia.

Laboratorul morţii a fost instalat în statul Mandchuko, la Pingfan, aflat la sud de Harbin. Obiectivul sau principal era punerea la punct a unei arme bacteriologice. În acest scop, s-a construit un complex enorm de 150 de clădiri. În perioada sa de activitate cea mai mare, începând cu 1938, complexul regrupa mii de colaboratori. Obiectivul lor principal era de a pune la punct armele bacteriologice cele mai distrugătoare.

În una din clădiri, “blocul Ro”, cercetătorii au făcut experienţe pe fiinţe umane. De unde erau ele recrutate? Din oraşul Harbin, în special. Soldaţi chinezi, intelectuali sau orice persoană presupus agitatoare deveneau victimele experimentelor atroce comise de japonezi. Şeful unităţii 731 era generalul Shiro Ishii.

Cobaii umani

Se ştie că au fost încarceraţi în lagărul de la Mukden, aflat la 500 km de Pingfan, soldaţi americani, australieni, neo-zeelandezi şi englezi. Şi ei au fost victime ale acestor “savanţi” nebuni! Trimişii delegaţi de medici i-au supus pe soldaţi la diferite tratamente cu bacterii, după care cadavrele lor au fost sistematic autopsiate şi rezultatele trimise unităţii 731.

Atunci când prizonierii au ajuns în blocul Ro, nu ştiau că nu vor mai ieşi niciodată vii de acolo. Încă de la sosirea lor, deveneau cobai. Adică nu li se recunoştea faptul că erau oameni. Erau pur şi simplu obiecte cărora li se puteau face cele mai mari atrocităţi.

Iar imaginaţia “savanţilor” japonezi depăşea orice limită. Pentru ei, orice era bun pentru a dezvolta armele bacteriologice şi a mări rezistenţa soldaţilor niponi. Trunchiuri selecţionate de diferite boli, ciumă, holeră, dezinterie, tifos, erau inoculate pe diferiţi indivizi, după care se observau efectele şi evoluţia lor. Când un pacient supravieţuia unui prim virus, îi era injectat al doilea. Şi se continua astfel până la moartea acestuia în cele mai mari suferinţe.

Au fost încercate alternativ bombe cu gangrenă, cianură şi diferite gaze, sub pretextul de a se studia durata şi efectele agoniei. Dar pe japonezi îi interesa mult şi efectele frigului. Prizonierii erau lăsaţi să îngheţe pur şi simplu afară, în plină iarnă, apoi se încerca să li se încălzească membrele obervându-se rapiditatea necrozei individului. Nu era uitată nici testarea rezistenţei umane: cât timp îi trebuie unui om pentru a muri, privat de somn, de foame sau de deshidratare?

Unele experienţe nu pot fi însă legitimate de niciun fel de raţionalitate ştiinţifică. Au fost operele unor spirite sadice şi bolnave: grefe de animale pe corpuri umane, expunere prelungită la razele X, expunere la o suprapresiune atmosferică, vivisecţie, corpuri fierte de vii etc.

Sfârşitul coşmarului

În 1944, pe când trupele americane înaintau în Pacific, unitatea 731 este gata de a furniza un mare număr de arme bacteriologice. Totuşi, statul major nipon nu dă ordin de a le utiliza. După distrugerea Hiroşimei, în august 1945, şi invazia Manciuriei de către trupele sovietice, laboratorul este pustiu.

Dar, înainte, toţi prizonierii încă vii sunt executaţi. Cadavrele sunt incinerate, construcţiile distruse. Familiile “savanţilor” sunt mutate sau fug în Japonia.

Orice urmă compromiţătoare este ştearsă şi peste locurile crimei domneşte tăcerea. SUA acceptă de a uita această barbarie în schimbul normalizării raporturilor. Nu a avut loc niciun proces contra medicilor, iar “savanţii” japonezi nu au trebuit să răspundă vreodată pentru faptele lor. Dar, la apusul vieţii lor, unii, ca locotent – colonelul Toshihide, s-au decis de a rupe tăcerea.