Această tragedie inutilă a cauzat, la 3 mai 1945, moartea a 7.500 de prizonieri din lagărele naziste. Acești prizonieri fuseseră înbarcați cu forța de naziști în portul din Lubeck pe trei nave ale marinei comerciale germane: Cap Arcona, Thielbek și Athena. Ele au fost bombardate de Royal Air Force, de la care prizonierii așteptau însă salvarea…
Această poveste este o pagină a celui de-al Doilea Război Mondial, care a fost uitată. În mai 1945, lumea se află încă cu sufletul la gură! Înainte de a se sinucide, la 30 aprilie, în compania Evei Braun, Adolf Hitler a încercat să asigure transmiterea puterii celui de-al Treilea Reich, desemnandu-l pe Karl Donitz la președinție, pe Goebbels la Cancelarie și pe mareșalul Schorner la ministerul Apărării.
Dar toată lumea știa că zilele sistemului nazist erau numărate. Reichsfuhrer-ul SS Heinrich Himmler dăduse ordinul secret tuturor comandanților de lagăre de concentrare de a nu accepta nicio predare, de a evacua lagărele facând în așa fel că niciun prizonier să nu cadă viu în mâinile dușmanilor. Acest ordin a dat semnalul la ceea ce s-a numit “marșurile morții”. Naziștii au impus prizonierilor slăbiți de puteri deplasări lungi și penibile, epuizante.
În regiunea Hamburgului există cel mai important lagăr de concentrare din Germania, cel de la Neuengamme, compus din 96 de lagăre satelite din care 20 erau lagăre destinate femeilor. Unul din mijloacele reținute de Gauleiter-ul nazist Karl Kaufmann (șeful administrativ al regiunii Hamburg) pentru evacuarea prizonierilor a fost calea maritimă. El era totodată comisar la Apărare pentru Nordul Germaniei și Comisar al Reichului pentru Marina comercială, ceea ce-i permitea de a rechiziționa vasele încă disponibile pentru evacuarea prizonierilor.
Prizonierii evacuați din lagărele din Nordul Germaniei (Neuengamme, Hannover Stoccken, Stutthoz, Mittelbau Dora, Bergen Belsen, Celle) au ajuns între 19 și 26 aprilie 1945 pe cheiurile de la Lubeck. Erau aproximativ 11.000 de suflete! Cealaltă jumătate nu a supraviețuit călătoriei.
Naziștii au forțat căpităniile navelor de a-i îmbarca pe prizonieri: 4.500 de prizonieri și 600 de S.S-iști s-au urcat pe Cap Arcona, 2.800 de prizonieri pe Thielbeck și 1.998 de prizonieri pe Athena. Îmbarcarea a avut loc între sfârșitul lui aprilie și 3 mai, cu discriminări între prizonieri (în general, rușii erau privați de rația lor) și masacre în timpul transbordării, în pofida prezenței Crucii Roșii suedeze.
Struan Robertson a descris astfel situația la bord: “Pe punte erau culcușuri din paie și niciun pat în cale. Pe punte se găsea un stoc importat de provizii pe o prelată cenușie dar distribuția era dezorganizată. Bolnavii și rușii primeau foarte puțin. Latrinele nu erau adaptate. Gălețile erau coborâte în cale și urcau pline. Duhoarea era teribilă. Gastroenterita făcea ravagii” .
La 3 mai dimineața, o ecadrilă a flotei marine britanice a marine a survolat portul din Lubeck la 10.000 de picioare. Atacul navei Cap Arcana a survenit la începutul după-amiezei. Vasul a luat foc și nu au fost decât 350 de supraviețuitori.
O oră mai târziu, a venit rândul naveri Thielbeck, de pe care au supraviețuit numai 50 de prizonieri. Avioanele englezești au tras asupra bărcilor de salvare și a celor care încercau să fugă înnotând.
Totalul de 1.998 de prizonieri de pe Athena au fost salvați prin refuzul căpitanului de a încărca noi prizonieri, căci vasul se găsea încă în port când a avut loc atacul, în timp ce celalalte două se îndepărtaseră de acesta. Vizibilitatea mediocră, din dimineața zilei de 3 mai, nu a permis englezilor de a repera semnalele pe care prizonierii de pe Cap Arcona le-au făcut avioanelor. Nu au văzut nici măcar drapelul alb arborat de Thielbeck!!
