Capitulțiile imperiale din Mainz din 1235 sunt o organizație juridică regională promulgată la 15 august 1235 de împăratul Frederick al II-lea în timpul Dietei din Mainz. Au avut valoare constituțională până la dizolvarea Sfântului Imperiu Roman. Au fost, de asemenea, primul decret regal german care trebuie scris atât în limba latină, cât și în limba germană.

Henric al IV-lea de Bourbon, pictără de Frans Pourbus cedl Tânăr, secolul 17 sau 18, sursă Wikipedia.

De la începutul secolului al XI-lea, Capitulațiile s-au înmulțit în tot Sfântul Imperiu, prelungind discuțiile despre pacea lui Dumnezeu. Prima capitulație din Mainz a fost acordată pentru o perioadă de patru ani de către Henric al IV-lea, în 1103, reînnoindu-se astfel pacea lui Dumnezeu pe care a proclamat-o în Mainz, în 1085.

Până atunci, toate capitulațiile nu erau acordate decât pentru un termen fix. În 1152, Frederick Barbarossa a acordat Marea capitulație imperială, care se aplica întregului Sfânt Imperiu.

În 1186, înainte de pregătirea unei înțelegeri și respectarea unei perioade de trei zile, au fost făcute obligatorii pentru logodnă „faidele“, aceste răzbunări prin care se presupunea că se vor rezolva conflictele dintre indivizi. Sub domnia lui Frederick Barbarossa, dreptul roman a început să apară ca „legea imperială“ apoi, cu Frederick al II-lea, codificarea legii a devenit și mai sistematică: și Constituțiile din Melfi, promulgate în 1231 și care se aplicau numai regatului Siciliei, care permiteau urmărirea penală de către Inchiziție și, în același timp, Oglinda saxonilor, un cod civil compus în limba vernaculară.

Capitulațiile din Mainz, care se stabileau pentru o durată efemeră, nedeterminată, erau în fapt rezultatul politicii regionale a împăratului în Evul Mediu. În același timp, ele reprezentau punctul culminant al politicii lui Frederick al II-lea, care subordona puterea prinților la tronul împăratului.

Capitulațiile din Mainz includeau 29 de articole care, în afară de sistemul penal, reglementau, de asemenea, funcționarea instanțelor, atelierelor de monetărie, subvențiile și drepturile de circulație, garantau securitatea juridică și dreptul de a întări proprietatea, dar specificau și statutul executorii judecătorești și al judecătorilor.

Dar, mai presus de toate, ele aduceau primele limitări la legea represaliilor, pe care capitulația perpetuă din 1495 o va abroga, 260 de ani mai târziu. Până atunci, orice cavaler, prinț sau municipalitate avea dreptul să apeleze la „faida” atunci când considerau că li s-au încălcat drepturile.

Capitulații din Mainz nici măcar nu interziceau această prerogativă: pur și simplu prezentau un protocol de urmat, și apăra pe oricine pentru a se răzbuna pe o persoanele incapabile care nu puteau să poarte arme: femei, țărani, evrei, grefieri, comercianți etc. precum și biserici și cler. Orice încălcare a acestor reguli era de acum sancționată.

Înainte de a întreprinde orice faida, infractorul trebuia să meargă în fața unei instanțe și să obțină o condamnare formală. Numai în cazul nerespectării acestei aplicări de condamnare, vendeta devenea legală. Astfel, autoritatea legală avea o anume prioritate față de justiția privată.

Principiul fundamental este menționat în art. 5 paragraful 1 al actului de capitulație: „Acest cod și instanța sunt instituite astfel încât nimeni să nu se considere judecător al propriei sale cauze; pentru că acolo unde lipsește autoritatea Legii, arbitraritatea și cruzimea sunt dezlănțuite. ”

Capitulația din Mainz a instituționalizat și o nouă jurisdicție, dispunând de numirea unui judecător permanent reprezentând Arhiepiscopia la Curtea Regală Germanică, care va fi în cele din urmă înlocuită în 1495 de Camera Imperială.

Securitatea garantată de Capitulații (adică garantarea dreptului de salvgardare și interzicerea violenței în bandele organizate prin promulgarea regulilor de drept obiectiv) rămâne și astăzi o temă esențială a menținerii ordinii.