1 decembrie 1942
Generalul Ilie Şteflea raportează mareşalului Ion Antonescu situaţia dificilă a trupelor române de pe frontul de la Stalingrad: „Oamenii din elementele luptătoare sunt: complet extenuaţi fiziceşte, din cauza lipsei de alimentaţie, frigului şi oboselii; mulţi bolnavi şi degeraţi: ca moral sunt deprimaţi şi încă sub impresia evenimentelor pe care le-au trăit; au o bună parte din echipament lipsă, pierdut sau luat de ruşi”. Apoi conchide: „În concluzie, nu se poate conta nici pe oamenii care fac parte din elementele luptătoare şi nici nu se poate lua în considerare trecerea celor de la formaţiunile de servicii în elementul luptător pentru că aceştia sunt contigente bătrâne şi slab instruiţi”.
2 decembrie 1942
Comandamentul suprem sovietic ordonă executarea unei contraofensive pe direcţia Millerovo-Kamensk-Şahtinsk (operaţia „Saturn”).
Unitățile Diviziei 20 infanterie continuă lupta impotriva tancurilor sovietice, pe un ger de pana la -30°C și pe zapadă care depășea 50 de centimetri. Se remarcă îndeosebi Regimentul 82 infanterie, care a repins contraatacul a doua divizii sovietice, fiind citat prin ordin de zi de catre comandantii Diviziei 294 infanterie, Corpului 4 armata și Armatei 4 blindate germane, fapta sa fiind relevata inclusiv de radio Berlin. Concomitent, autoritatile romane au decorat regimentul cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa III-a, iar cele germane au acordat militarilor romani 50 de ordine „Crucea de Fier”, clasa II-a și unul clasa I-a. Referindu-se la comportarea generalului Nicolae Tătăranu, generalul Jaenecke, comandantul Corpului 4 armata german, aprecia că acesta a fost activ în toate situatiile ,,lucrând fără să aștepte ordine, în spiritul intențiunilor comandamentului german superior”. Impulsionându-și trupele în luptă, generalul român ,,s-a îngrijit ca fiecare ostaș român, capabil de luptă, să fie încadrat în frontul de apărare” și nu a ezitat să ia masuri ,,împotriva unor ofiteri și trupe care nu au corespuns”. În momentul în care în încercuire au intrat și Divizia 1 cavalerie si Detasamentul ,,colonel Voicu” le-a luat în subordine ,,angajindu-le în lupta dupa aceleași principii”. Lupta în incercuire a fost dramatica. ,,Acum – releva maiorul Niculescu din statul major al marii unitați – începe pentru luptatorii încercuiti calvarul destinului lor nemilos, fara apa, fara combustibil, fara munitii si fara speranta, suportand ziua si noaptea o avalanșe de gloanțe, proiectile, mine si bombe aruncate din toate direcțiile, atacuri masive de tancuri, lupte corp la corp. După ce au tras și ultimul glonț bravii ostasi ai Diviziei 20 infanterie, în ultima lor sforțare se năpustesc asupra inamicului cu baionetele, cu lopețile și cazmalele în mâini înscriind astfel in istoria neamului cele mai stralucite pagini de glorie si eroism, izvorate din spiritul de abnegatie, netarmurita iubire de patrie si spirit de sacrificiu total pentru Neam si Cruce”. La o lectură superficiala aceste cuvinte ar putea fi interpretate ca având o menire propagandistica, de circumstanța, pentru diminuarea efectelor înfrangeri, însa corelarea lor cu documentele epocii și cu aprecierile germane relevă că militarii Diviziei 20 infanterie au luptat într-adevar eroic în cercul de la Stalingrad, încercand, alaturi de germani, să reziste până la sperata despresurare.
3 decembrie 1942
Mareşalul Ion Antonescu se adresează din nou generalului Ilie Şteflea: ,,Am dat de mai multe ori semnalul de alarmă. Alarma a fost fără rezultat. Istoria va judeca. Arătaţi generalului Dumitrescu şi comandanţilor că încrederea mea în ei a rămas neclintită, eu ştiu că s-au bătut ca cei mai bravi soldaţi din toate timpurile, că o greşeală de concepţie, de conducere şi de neputinţă din cauza lărgirii excesive a liniilor de comunicaţii şi a subestimării inamicului a dus fatal la distrugerea armatelor noastre. La judecarea cea mai sumară a situaţiei care se va face mai târziu, noi vom rămâne cu gloria şi alţii cu răspunderea. Comandamentele noastre de la cele mai mici până la mine şi-au făcut datoria, ele nu au deci de ce să se teamă de judecata istoriei şi resping cu dispreţ şi legitimă dreptate sugestiile incorecte şi ofensa morţilor noştri. Când 4 generali comandanţi de divizie luptă în capul ultimului om şi se sacrifică nedând un pas înapoi şi fiind fără muniţie şi fără hrană, armata din care au făcut parte iese din această titanică luptă cu onoarea nepătată. Noi toţi care am văzut clar, am prevăzut totul, nu puteam face altfel. Ca soldaţi disciplinaţi trebuia să executăm ordinul. Această supunere fără murmur constituie un punct de onoare în plus, de la soldat până la general. Răspunderea în faţa istoriei o port eu pentru că nu am făcut mai mult pentru a împiedica masacrarea armatelor, datorită uşurinţei cu care a procedat conducerea germană, a lipsei totale de prevedere şi a impsasivităţii cu care a primit semnalele noastre de alarmă şi pregătirile, ştiute din vreme ale inamicului. Comunicaţi generalului Hauffe acest răspuns al meu. El este după mine principalul vinovat pentru că deşi de mai multe ori i-am atras, în scris şi verbal, atenţia asupra condiţiilor în care accept să trimit eşalonul II pe front şi să intre în sector, nu şi-a respectat promisiunile şi nici cuvântul dat în numele Comandamentului Superior… Insulta se întoarce contra acelora care i-au aruncat-o”.
Pe raportul generalului Ilie Şteflea din 1 decembrie 1942, referitor la situaţia trupelor române care luptaseră în Cotul Donului şi Stepa Kalmukă, mareşalul Ion Antonescu pune următoarea rezoluţie: ,,Armatele 3 şi 4 române au nevoie de completă reorganizare, valoarea lor combativă fiind nulă. Este deci o crimă a se împinge la distrugerea ultimului om din cele două armate. Germanii au posibilităţi mari să-şi înlocuiască pierderile în material; noi nu le avem decât foarte reduse. Din cauza unor greşeli de conducere ale comandamentelor locale care au trecut peste toate angajamentele luate, peste toate cererile şi semnalele mele de alarmă şi care au pus trupa să lupte fără muniţie, subnutrită, fără întărirea serioasă a terenului, fără nici o eşalonare în adâncime, înşiruind luptătorii marilor unităţi române ca mărgelele pe aţă şi pe sute de km România a pierdut ¾ din forţa ei militară şi este total la discreţia vecinilor. Nu mai admit procedurile care ne-au adus, din vina altora, în această tragică situaţie. Trupele noastre trebuie retrase din front mult înapoi, trebuie regrupate, reorganizate, dotate cu tot ce le trebuie pentru luptă şi numai după un timp suficient de odihnă mai pot fi întrebuinţate. Arătaţi deci acest punct de vedere, arătând în scris şi rezoluţia mea şi conţinutul integral al acestui raport… Mai arătaţi comandamentului german că eu am răspunderea faţă de poporul român şi voi purta în viitor ponosul catastrofei noastre militare. Răspunderea mea creşte dacă nu fac tot ce se poate face pentru salvarea resturilor unei armate care a făcut admiraţia tuturor. Opinia publică românească, necunoscând adevărul şi neputându-i-l arăta, mă condamnă pe mine şi nu pe cei care nu m-au ascultat şi n-au ţinut seama de strigătele mele de larmă şi de angajamentele luate. Să nu uite nimeni, mai ales cei vinovaţi, că după şase ceasuri de luptă, soldaţii noştri nu au mai avut muniţie şi totuşi ei au fost insultaţi. Ei bine: arunc în faţă ofensa aceluia care ne-a insultat”.
5 decembrie 1942
Generalul Ilie Şteflea prezintă generalului Erich von Manstein situaţia umilitoare în care comandamentele germane pun comandamentele şi trupele române: ,,a) La Armata 3 statul major a fost înlocuit cu un stat major german, cu toate că generalul Arbore, fostul şef de stat major al Armatei 3, este unul din cei mai pricepuţi şi, cred, cei mai bravi generali din oştirea noastră; b) De asemenea, Armata 3 a primit comanda a două grupări germane, formate din unităţi de lucrători, pază, alarmă şi construcţii, iar marile unităţi române, chiar corpuri de armată, au fost trecute sub comandamente de corpuri de armată germane; c) Corpul 1 armată român a fost pus sub comand a unui corp de armată german care tratează acest comandament într-un mod necunoscut în oştirea noastră şi după câte ştiu nici în oştirea germană; d) Au fost ofiţeri români cărora trupele germane le-au smuls revolverele de la centură iar unităţi române au fost dezarmate şi insultate. Acest tratament este cu totul nedrept, crează o demoralizare în rândul trupelor române, ceea ce nu poate fi decât în detrimentul operaţiunilor ulteriore şi al legăturii de strânsă camaraderie între cele două armate aliate. Această atitudine din partea comandamentelor şi trupelor germane se face cunoscut fulgerător în rândurile ostaşilor români şi provoacă o stare de indignare şi totală demoralizare”.
8 decembrie 1942.
Generalul Florea Mitrănescu, comandantul Corpului 7 armată, ordonă ca fiecare comandant de regiment din cadrul Diviziei 4 infanterie ,,să instaleze mitraliere în spatele liniei de luptă şi să tragă în toţi acei care părăsesc poziţia fără ordin”.
9 decembrie 1942
Mareşalul Ion Antonescu atrage atenţia feldmareşalului Erich von Manstein că jertfa armatei române în Campania din Est ,,nu trebuie privită ca o obligaţie fără restricţii”, că ,,nimeni nu ne poate cere altceva decât ceea ce consimţim noi a da, între Germania şi România neexistând până la această dată nici o convenţie ,nici politică, nici militară”. Protestând faţă de modul în care erau trataţi militarii români pe front de comandamentele şi trupele germane, Ion Antonescu continuă: ,,Am o răspundere politică şi istorică şi am o datorie sacră faţă de ostaşii mei. M-aş dezonora dacă aş lăsa să fie dezonoraţi. Aş fi un laş, dacă aş tolera să se comită laşităţi în contra lor. Sunt informat în ultimul moment că sunt soldaţi de ai mei, care au luptat ca nişte bravi şi care acum sunt împuşcaţi de soldaţii dvs. în încercuirea de la Stalingrad. Sunt informat că sunt ofiţeri şi subofiţeri de ai noştri cărora le sunt smulse revolverele şi armele lor de către soldaţi de ai dv. Care au stat mult departe în spatele frontului sau de soldaţi din unităţi de lucrători. De asemenea, mi se raportează că trupele române aflate sub comandament german sunt supuse unui tratament neomenos”. După ce prezintă apoi, pe pagini întregi cazuri concrete, mareşalul cere ,,să înceteze cu un minut mai devreme această stare de fapt şi în privinţa tratamentului soldatului român şi în privinţa comandamentului lor”, deoarece: ,,Soldatul român nu poate fi comandat decât de ofiţerul şi comandamentul român. El nu poate fi umilit de un străin, cu atât mai puţin de un camarad de arme, chiar când greşeşte. El nu poate fi masacrat în atacuri inutile, cum nu au fost masacrate nici diviziile germane nr. 62 şi nr. 294. El nu poate fi pedepsit decât de ofiţerul român. De bravele noastre unităţi nu poate dispun oricine după bunul său plac, după cum nu poate dispune de ale dv. Constituţia ţării mele opreşte acest lucru, după cum opreşte pentru dv. Constituţia ţării dv. Eu sunt dator să vă previn că, dacă nu încetează această atitudine şi aceste fapte, voi avea de examinat situaţia forţelor noastre în cadrul frontului dv.”.
11 decembrie 1942
În baza ordinului lui Hitler, Generalul Weichs retrage ordinul de a se face cercetare judiciară împotriva generalului Gheorghe Stavrescu, comandantului Diviziei 14 infanterie române pentru modul în care s-au comportat trupele marii unităţi în Cotul Donului.
12 decembrie 1942
Armata 4 blindată germană declanşează operaţia ofensivă ,,Wintergewitter”, pe direcţia Kotelnikovski-Stalingrad, în lungul căii ferate, cu misiunea de a relua legătura cu Armata 6 germană. La acţiune participă şi trupe din Armata 4 română, care este subordonată Grupării ,,Hoth”. Cele mai grele lupte aveau să se dea în jurul localităţii Gromoslavka, unde germanii au introdus în lupte 125 tancuri.
13 decembrie 1942
În cadrul operaţiunii ,,Wintergewitter” Armata 4 blindată germană ajunge pe valea Esaulovski Aksai pe care o intersectează în zona Salivski. Concomitent, la nord-vest de Nebâkov, blindatele germane duc lupte grele cu cele sovietice. * Unităţi din Divizia 18 infanterie română şi grupurile germane ,,Panwitz” şi ,,Prowskovski” (circa 2 000 de oameni) constituie un dispozitiv de apărare a localităţii Kotelnikovski şi a zonei de la vest, până la Don.
14 decembrie 1942
În zona Stalingrad, blindatele germane ocupă Samkin şi se îndreaptă spre Jutov 2, în timp ce diviziile 5 şi 8 cavalerie române încercuiesc din trei părţi localitatea Dorganov şi ocupă Baldakin. * Ca urmare a scrisorii primite de la mareşalul Ion Antonescu, care ,,în forma cea mai aspră” a protestat împotriva ,,abuzurilor unor comandamente, unităţi şi soldaţi germani, faţă de autorităţile, respectiv soldaţii români, precum şi contra jignirilor aduse la cunoştinţă de autorităţile militare române”, feldmareşalul Erich von Manstein cere comandamentelor germane implicate să ,,să-şi arate punctul de vedere” pentru a dispune apoi măsurile care se impuneau. Concomitent, comandantul Grupului de armate ,,B” atrage atenţia asupra necesităţii de ,,a ţine ridicată onoarea militară comună şi a întări frăţia de arme” şi cere ca trupele române să beneficieze ,,de acelaşi ajutor şi de aceeaşi grijă în toate domeniile ca şi trupele germane” în cazul în care aprovizionarea acestora se făcea prin intermediul structurilor germane. În mod corect, Erich von Manstein solicită trupelor germane să rezolve, ca şi până atunci ,,misiunile grele de luptă”, să ţină seama, la angajarea în luptă a marilor unităţi române ,,de armamentul şi de instrucţia lor în parte mai slabe” şi cere ca ,,măsuri cu forţa şi imixtiunile în treburile trupei aliate nu trebuie să aibă loc”, deoarece ,,onoarea militară a unuia este tot atât de înaltă şi tot atât de inviolabilă ca şi a altuia”.
15 decembrie 1942
În cadrul ofensivei declanşată de germani spre Stalingrad, Divizia 4 infanterie română cucereşte satele Şoşaldakin, Biuliuka, Naceal şi Konuka şi ocupă înălţimile situate la nord-est şi nord-vest de confluenţa văilor Kamhurke şi Kenkria. Diviziile 5 şi 8 cavalerie cuceresc Şarnutovski şi Somin Ekin, iar unităţi din Corpul 7 armată organizează apărarea localităţii Verh. Iablocini.
16 decembrie 1942
Trupele române angajate în operaţia ,,Wintergewitter” desfăşoară acţiuni locale sau îşi consolidează dispozitivele din ziua precedentă.
16 decembrie 1942, generalul Constantin Constantinescu raporta MStM că marile unităţi ale armatei ,,au ajuns la limita puterii lor operative. A fi lăsate mai departe în operaţiuni ar însemna ca le să se pulverizeze fără a le mai putea recupera. Se impune deci transportul lor în ţară sau într-o zonă îndepărtată pentru totală refacere”.
17 decembrie 1942
În cadrul ofensivei spre Stalingrad, Armata 4 blindată germană respinge contraatacurile sovietice date împotriva capetelor de pod de peste Aksai.
Diviziile de cavalerie române atacă spre Jutov 2, apărat puternic de către inamic.
18 decembrie 1942
Forţe sovietice aparţinând Fronturilor ,,Sud-Vest” şi ,,Voronej” ajung în spatele Armatei 8 italiene, în cadrul operaţiei ,,Malîi Saturn”.
Armata 4 blindată germană, după ce a introdus în luptă şi Divizia 17 blindată, reia atacul spre nord şi ajunge în seara zilei pe aliniamenetul Cerelenîi, 5 km nord-vest Verrhne Kumski.
Diviziile 5 şi 8 cavalerie române ocupă Jutov 2.
Divizia 1 cavalerie română, aflată în încercuire alături de alte mari unităţi germane, se află într-o situaţie dramatică: ,,Numărul bolnavilor şi degeraţilor – menţionează colonelul Constantin Brătescu într-o scrisoare trimisă generalui Socrate Mardari – este în creştere din cauză că lipseşte parte din echipamentul din echipamentul de iarnă (ciorapi de lână); multe cizme s-au stricat etc. Formaţiunile sanitare germane sunt arhipline şi nu mai pot primi decât răniţi grav. Un foarte mic procent de răniţi grav au fost evacuaţi cu avionul în afară de cerc. Răniţii uşor sunt trimişi de formaţiunile germane la trenurile de luptă ori regimentare. Cum unităţile diviziei nu mai au, propriu-zis, trenuri de luptă şi regimentare, am improvizat o ambulanţă la Gonceara, unde răniţii sunt chemaţi şi trataţi în condiţii destul de grele, în bordeie… Lipseşte săpunul. Aproape toţi oamenii sunt plini de păduchi. Moralul trupei, cu toate lipsurile şi greutăţile, este în general bun, ofiţerii germani se exprimă frumos despre felul cum luptă soldaţii diviziei. Ofiţerii şi trupe din divizie au primit ,,Crucea de fier”. Felul cum a luptat divizia, în general, este elogios apreciată de comandanţii germani. Comandantul Armatei 6 germane a afirmat categoric că dacă Divizia 1 cavalerie nu rezista atât de bine în zilele de 19-21 noiembrie, Corpul XI german ar fi fost cu siguranţă înconjurat şi capturat din primele zile”.
19 decembrie 1942.
Teodor Ionescu, comandantul Corpului 1 armată, raportează eşaloanelor superioare române: ,,După o lună de când sunt sub ordinele Grupului general Holidt rolul meu se reduce a fi intermediar care să execute fără nici o obiecţiune toate sugestiile ce mi se fac, de multe ori în contrazicere cu nevoile Corpului 1 armată, dar în profitul trupelor germane”.
20 decembrie 1942
La est de Stalingrad, Divizia 4 infanterie română atacă Kenkria şi Kanukovo.
Pe frontul de pe Cir, trupele Corpului 1 armată român şi Divizia 62 germană sunt încercuite ca urmare a celor două pătrunderi executate de forţele sovietice de la est spre vest pe valea Ceobaul, străpungând frontul Diviziei 294 germană, şi de la vest spre est prin dispozitivul Armatei 8 italiene.
22 decembrie 1942
Diviziile blindate germane continuă să înainteze spre Stalingrad, în timp ce marile unităţi române desfăşoară acţiuni locale.
23 decembrie 1942
Operaţia ,,Wintergewitter” este suspendată.
De pe frontul de la Stalingrad, generalul Ilie Şteflea informează: ,,Mişcarea înapoi, nici măcar a unui singur batalion, nu este permisă fără aprobarea specială a ordinului Führer-ului”.
24 decembrie 1942
Armatele 2 gardă şi 51 sovietice trec la ofensivă pentru zdrobirea trupelor germane care atacaseră spre Stalingrad.
Generalul Constantin Constantinescu-Klaps face cunoscut că Divizia 6 blindată germană a fost retrasă şi îndreptată ,,în cea mai mare grabă” peste Don, pe la Potemkinskaia, pentru a interveni în spărtura realizată de sovietici pe frontul italian. Resturile forţelor blindate german au format un cap de pod la câţiva km nord de valea Aksai, între Novo Aksaiski şi Şutov 1, legat la flanc cu frontul marilor unităţi române cărora comandantul armatei 4 blindate le-a ordonat ,,rezistenţă pe loc cu toate forţele în linie”.
Generalul Ilie Şteflea prezintă feldmareşalului Erich von Manstein situaţia dificilă în care se afla Armata 4 română şi cere să i se asigure ,,o apărare antitanc eficace şi o rezervă de care de luptă, pentru a putea executa îndeplinirea misiunii de rezistenţă pe loc”.
26 decembrie 1942
În urma luptelor desfăşurate în cursul zilei, diviziile 2 şi 18 române sunt ,,descompuse”, iar diviziile 5 şi 8 cavalerie ,,în cea mai mare parte distruse”.
27 decembrie 1942
În noaptea de 26 spre 27 decembrie, Armata 4 română rupe lupta şi se repliază fără incidente spre aliniamentul Kudinov pe Don, nord Kotelnkovski, Pimen cerni, Baldakin, Kiseleva.
Locotenent-colonelul Nicolae Dragomir se adresează din nou Marelui Cartier General: ,,Ne-ați ordonat să executăm întocmai ordinele armatei germane. În condiţiunile de mai sus, ordinele germane ca trupele noastre să reziste pe loc înseamnă condamnarea lor. Am făcut tot ce am putut pentru a evita aceasta. Nu putem face mai mult decât neexecutând ordinele. Rugăm interveniţi hotărâtor şi imediat pentru întărirea puternică contra tancurilor sau în caz contrariu pentru scoaterea trupelor noastre din misiunea actuală”.
28 decembrie 1942
Hitler ordonă retragerea Grupului de armate ,,A” din Caucaz spre Rostov pentru a fi în măsură să intervină în sprijinul forţelor germane încercuite la Stalingrad.
Feldmareşalul Erich von Manstein comunică generalului Ilie Şteflea că bătălia de la est de Stalingrad a fost pierdută pentru că ,,trupele române n-au opus rezistenţă serioasă”. Imediat, şeful Marelui Cartier General român protestează şi precizează: ,,Diviziile 5 şi 8 cavalerie au rămas pe poziţie, carele au trecut peste ele, dar nimeni n-a intervenit să salveze pe cei depăşiţi de carele de luptă. Din cauza temperaturii foarte scăzute (minus 20 grade) şi a terenului îngheţat, trupele n-au putu nici să se îngroape. Trupe foarte puţine (valoare a 8 batalioane şi 15 escadroane) pe un front de 130 km cu misiune să reziste la încercuire ceea ce este o imposibilitate. Nu numai că se distrug ultimele rămăşiţe, dar aceste divizii care s-au acoperit de glorie în trecut, au ajuns să fie tratate drept fugare, din cauza misiunii imposibile ce au primit şi a epuizării fizice complete în care se găsesc. Toate intervenţiile mele la domnul feldmareşal von Manstein s-au izbit de neînţelegerea situaţiei adevărate în care sunt puse să lupte rămăşiţele acestor glorioase divizii şi de acuzaţiunea că nu au voinţa de a lupta, urmată de cererea de a schimba pe comandanţi cu alţii având mai multă voinţă de a combate. Dacă se continuă conducerea operaţiunilor în această idee de rezistenţă pe loc în faţa atacurilor cu care inamice, în câteva zile şi aceste ultime resturi vor fi distruse sau capturate, iar drumul va fi lăsat total liber inamicului. Cum intenţiunile făcute de mine până în prezent au rămas fără rezultat şi mai mult la fiecare insucces tot trupele noastre sunt găsite vinovate, vă rugăm să binevoiţi a hotărî”.
Generalul Arthur Hauffe comunică lui Ion Antonescu că Hitler nu consideră că trebuie ridicată problema vinovăţiei pentru dezastrul de la Stalingrad, că efortul trebuie făcut pentru îndreptarea situaţiei. Cuvântul de ordine trebuie să fie ,,a ajuta, a ajuta, a ajuta şi nu a discuta”.
29 decembrie 1942
Mareşalul Ion Antonescu cere să se comunice feldmareşalului Erich von Manstein ,,să ţină seama de condiţiunile grele în care au luptat şi luptă trupele Armatei 4” şi atrage atenţia că ,,Nu este momentul a se aprecia cauzele adevărate care au făcut ca acţiunea începută să nu reuşească”. Apoi solicită să se transmită militarilor români un ordin prin care precizează că aceştia au luptat bine şi le cere să lupte la fel şi în continuare ,,pe pământul şi în inima duşmanului decât în vatra şi în inima noastră”.
După o luptă extrem de îndârjită, trupe din Corpul 7 tancuri sovietic eliberează localitatea Kotelnikovski.
Generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3, apreciază că generalul Teodor Ionescu, comandantul Corpului 1 armată ,,nu mai posedă autoritatea morală necesară unui comandant de corp de armată” şi că ,,este cazul de a i se aplica una din soluţiile de îndepărtare din armată”. Invocă faptul că nu a respectat ordinul generalului Holidt de a-şi instala postul de comandă în apropierea liniei frontului pentru a fi ,,cât mai aproape de trupă”. Chiar şi la 21 noiembrie, când i s-a oferit un avion care să-l transporte în zona de luptă de marilor unităţi a amânat răspunsul până a doua zi când a comunicat că ,,socoteşte de prisos prezenţa lui acolo”.
30 decembrie 1942
Generalul Ilie Şteflea informează pe feldmareşalul Erich von Manstein că Armata 4 română a fost aproape distrusă şi cere ca resturile să fie regrupate pentru refacere la sud de valea Manici.
31 decembrie 1942
Forţele sovietice finalizează operaţia ,,Saturn”, zdrobind circa 20 divizii inamice, capturând peste 60 000 de prizonieri, 368 avioane, 176 tancuri, 1927 tunuri etc. şi eliberând 1 246 localităţi.
Feldmareşalul Erich Manstein aprobă propunerea mareşalului Ion Antonescu (făcută în ziua anterioară prin generalul Ilie Şteflea) ca Marele Cartier General român să se deplaseze în ţară, satisfacerea necesităţilor de ordin administrativ, disciplinar şi material ale trupelor române din zona frontului urmând a fi îndeplinite de comandamentul Armatei 3, atribuţiile sale tactice fiind preluate de către comandamentul Corpului 2 armată.
Generalul Ilie Şteflea informează că în urma luptelor duse la vest de Stalingrad din Divizia 1 infanterie au mai rămas 200-300 de oameni şi 2-3 baterii de artilerie, din Divizia 4 infanterie circa 250 de militari şi 10 tunuri, din diviziile 2 şi 18 infanterie un batalion de infanterie redus, o companie de pompieri, două baterii de artilerie de câmp şi o baterie de artilerie grea, din diviziile 5 şi 8 cavalerie două escadroane reduse şi două baterii de artilerie.
1 ianuarie 1943
Răspunzând urărilor de Anul Nou prezentate de decanul corpului diplomatic în România, nunţiul apostolic Andrea Cassulo, regele Mihai I afirmă: ,,Ne-aţi împărtăşit, Excelenţă, speranţa într-un an mai bun, într-un an care ne-ar aduce sfârşitul acestui război fără precedent în istorie, care pustieşte omenirea şi ameninţă cu prăbuşirea valorilor morale şi materiale. Unesc urările mele celor exprimate de Excelenţa voastră şi ţin s-o asigur că niciodată o dorinţă n-a fost mai vie decât aceea ce o am de a vedea din nou pacea şi armonia revenind printre oameni. Ar fi într-adevăr un an fericit dacă ne-ar putea aduce această binefacere, la care aspiră toate popoarele: o pace inspirată din credinţă în Dumnezeu, o pace întemeiată pe justiţie, libertate şi concordie”. Discursul pacifist al regelui Mihai I nu a fost pe placului lui Ion Antonescu şi nici al germanilor, Manfred von Killinger cerând explicaţii şi întrebând dacă guvernul român avea de gând să înceteze lupta.
În discuţiile avute cu generalul Constantin Constantinescu-Claps, generalul Ilie Şteflea relatează despre intervenţia feldmareşalului Erich von Manstein de înlocuire a locotenent-colonelului Nicolae Dragomir ,,care ar fi lucrat împotriva vederilor generalului Hoth” şi precizează că a fost obligat să aprobe decizia feldmareşalului german în numele mareşalului Ion Antonescu ,,deşi este convins că locotenent-colonelul Dragomir a lucrat în cele mai bune condiţiuni pentru interesul trupelor române şi că merită toate laudele pentru aceasta”. Comandantul Armatei 4 mai precizează că ,,nu poate lăsa să se sancţioneze colaboratorul domniei sale şi că înţelege să ia asupra sa toate actele comandamentului armatei. În acest sens, arată că a predat generalului Ilie Şteflea un raport în care a menţionat că mutarea înlocuirea locotenent-colonelului Nicolae Dragomir fără asentimentul său îi crează o situaţie morală, care îl pune ,,în imposibilitatea de a mai exercita comanda armatei”. În acest sens a precizat următoarele în raportul către şeful Marelui Cartier General român: ,,Cum ordinul domniei voastre îl execut de a da drumul domnului locotenent-colonel Dragomir de aici, rog respectuos pe domnul mareşal de a-mi ridica comanda ce o deţin şi pe care o consider că o mai pot exercita provizoriu până la sosirea înlocuitorului”.
Cu ocazia Anului Nou 1943, Hitler avansează pe comandantul Armatei 6 la gradul de general-colonel şi i-a trimis un mesaj de încurajare, la care acesta a răspuns: ,,Vom fi la înălţimea încrederii dumneavoastră. Puteţi fi sigur că noi – de la cel mai în vârstă general până la cel mai tânăr infanterist- vom rezista inspiraţi de o voinţă fanatică şi ne vom aduce contribuţia la victoria finală”. Mult mai realist, feldmareşalul Erich von Manstein aprecia că în ajunul Anului Nou 1943, Armata 6 germană a început ,,lupta cu moartea”.
4 ianuarie 1943
Comandamentul suprem sovietic aprobă concepţia operaţiei ,,Cercul” care viza lichidarea grupării germane încercuită la Stalingrad.
5 ianuarie 1943
În Consiliul de Colaborare, Ion Antonescu acuza pe germani că nu și-au îndeplinit obligațiile față de români la Stalingrad: ,,Ni s-a promis că vom avea frontul cel mai uşor şi că ni se va da totul. În schimb nu ni s-a dat nimic. Astfel, nu ni s-au dat autocamioane şi trenuri decât dacă prisoseau peste nevoile germane”.
7 ianuarie 1943
Răpunzând felicitărilor guvernului cu prilejul zilei sale onomastice, Ion Antonescu precizează (în replică la declaraţia regelui Mihai I din 1 ianuarie): ,,Să fiţi siguri că nu voi înceta lupta decât atunci când se va trece peste trupul meu. Soldatul român va lupta până la ultimele lui puteri ca să apere graniţele şi să le aşeze acolo unde cere dreptatea”.
Trei armate sovietice din Frontul ,,Don” atacă spre Rostov şi ajung la 40 km de oraş.
8 ianuarie 1943
La Stalingrad, în încercuire, sovieticii propun germanilor noi condiţii de capitulare. Din dispoziţia lui Hitler, generalul von Paulus le ignoră. Trupele sovietice reiau ofensiva.
9 ianuarie 1943
Generalul Friedrich von Paulus refuză ultimatumul sovietic privind capitularea fără condiţii.
10 ianuarie 1943
Trupele Frontului ,,Don” trec la ofensivă, după o puternică pregătire de artilerie (7 000 de tunuri şi aruncătoare de mine pe km de front) şi cu sprijin de aviaţie, provocând mari pierderi grupării germane încercuite, care a rezistat eroic atacurilor trupelor sovietice, care trăgeau ,,în tot ce mişcă”, deşi alimentele, muniţiile şi carburanţii erau pe sfârşite. ,,Foametea şi frigul – avea să consemneze Wilhelm Adam – fac mai multe victime decât inamicul. Spitalele şi punctele medicale principale sunt supraaglomerate cu mii de răniţi, oameni pe jumătate îngheţaţi şi sleiţi de puteri, iar pentru îngrijirea lor lipseau lucrurile strict necesare”.
La Rastenburg, Adolf Hitler şi Ion Atonescu discută probleme politice şi militare. Mareșalul roomân înaintează un lung Memoriu referitor la situaţia militară, economică, financiară şi socială României la începutul anului 1943, prin care se solicita: imediata refacere a armatei române; luarea de măsuri pentru a pune capăt ,,poziţiei ambigue a Ungariei, care prezintă un pericol nu numai pentru România”; sprijin din partea Germaniei pentru a se evita dezastrul economic al ţării; precizarea situaţiei politico-militare din Europa şi perspectivele generale ale războiului. După ce Ion Antonescu relevă modul eroic în care au luptat românii la Stalingrad şi critică ,,atitudinea autorităţilor militare germane care au imputat pe nedrept armatei române incapacitatea când în realitate a fost vorba de o dotare cu echipament de calitate inferioară”, Hitler precizează că nu era momentul pentru ,,a stabili răspunderile sau de a ridica problema vinovăţiei”, ci de a se clarifica,,cât mai grabnic situaţia de perspectivă” în vederea luării de măsuri corespunzătoare pentru ,,respingerea ofensivei ruseşti”. Führer-ul a mai insistat asupra necesităţii ca România să livreze cantităţi sporite de petrol pentru susţinerea frontului. În aceeaşi direcţie, Joackim von Ribbentrop a reproşat lui Mihai Antonescu că livrările românşti de petrol ,,au scăzut de la 3,9 la 3,3 milioane tone, deci cu 600.000 tone” în timp ce ,,consumul intern a crescut cu 25%” şi a conchis că ,,România trebuie să livreze mai multă benzină” spre a se ajunge din nou la ,,cel puţin 4 milioane tone”, acest lucru fiind ,,de cea mai mare însemnătate pentru ducerea războiului”. În schimbul petrolului şi a alimentelor cerute de germani, Mihai Antonescu au cerut ca Reich-ul să livreze la rândul său produsele necesare economiei româneşti, sau să achite mărfurile româneşti în aur sau monedăă convertibilă. Având absolută nevoie de petrolul şi alimentele româneţti, Joackim von Ribbentrop a acceptat ca guvernul german să pună la dispoziţia celui român o cantitate de aur valorând 60 milioane de mărci. La insitenţele ministrului român de Externe, după ce s-a consultat cu Hitler, Ribbentrop a pus, a doua zi, la dispoziţia României aur în valoare de 84 milioane mărci (30 tone de aur), fapr consemnat într-un Protocol semnat cu acelaşi prilej (11 ianuarie). Tot atunci, generali români şi germani au semnat mai multe acorduri referitoare la livrarea de către germania a armamentului şi muniţiei necesare pentru refacerea armatei române la nivelul a 19 divizii (dintre care una blindată), care trebuiau să fie apte de luptă în primăvara anului 1944.
13 ianuarie 1943
În seara zilei, generalul Nicolae Tătăranu, comandantul Diviziei 20 infanterie (însotit de locotenent-colonelul Pădureanu, seful de stat major, de adjutandul sau – maiorul Binder- și de subofiterul de arministratie Marmurache) parăsește, marea unitate unitate pe care o comanda, aflată într-o situație extrem de dificilă, în incercuire la Stalingrad, îndreptandu-se pe calea aerului spre Bucuresti ,,pentru a raporta situatia” – asa cum mentioneaza jurnalul de operatii al diviziei. Plecarea generalului s-a facut în baza ordinului generalului Paulus, comandantul Armatei 6 germane, in care se preciza: ,,Generalul Tătăranu Nicolae paraseste astazi vremelnic cetatea pe calea aerului pentru a expune învăâămintele importante culese aici in vederea reorganizarii trupelor romane. Concepțiile și experiențele mele coincid cu acelea ale generalului Tataranu. Trupele române, care au luptat și lupta încă vitejește pentru apărarea cetății, merita să li se dea ajutor din afara. Este imperios necesar să li se aduca pe calea aerului hrana, muniție si echipament de iarna”.
16 ianuarie 1943
După ce sovieticii au ocupat aerodromul Pitomnik, luand trupelor din încercuire de orice posibilitate de evacuare a răniților, aprovizionările s-au mai putut face doar prin lansari cu parasuta. ,,Conditiile de trai – preciza jurnalul de operatii al Diviziei 20 infanterie – devin din ce in ce mai grele. Inamicul, gerul și lipsa fac ravagii în rândul oamenilor ale căror eforturi devin titanice. Cercul se strânge neincetat până ajunge sub zidurile Stalingradului”.
17 ianuarie 1943
Trupele române încercuite la Stalingrad nu mai pot fi aprovizionate decât prin lansări cu paraşutele. Condiţiile de trai devin ,,din ce în ce mai grele” deoarece ,,inamicul, gerul şi lipsa fac ravagii în rândurile oamenilor ale căror eforturi devin titanice”.
În după-amiaza zilei, Ion Antonescu primește, in prezenta lui Mihai Antonescu, vice-presedintele Consiliului de Ministri, a generalului Constantin Pantazi, ministru de război, și a generalului Ilie Șteflea, șeful Marelui Stat Major. După ce i-a ascultat motivele care l-au determinat să-și abandoneze camarazii, în plină bătălie, și să vină la București, i s-a adresat astfel: ,,Rău ai făcut că ai plecat. In calitate de comandant al trupelor române din Stalingrad trebuia sa pleci cel din urmă. Nu te-ai gândit ce vor spune ostașii români din Stalingrad când vor afla că dumneata, comandantul lor, i-ai părăsit în momentele cele mai grele. Gestul ostașesc al generalilor, în frunte cu generalul Lascăr, a fost pătat de plecarea dumitale. Nu trebuia sa pleci. Chiar dacă primeai un ordin categoric trebuia să răspunzi că onoarea dumitale de ostași te împedidică să pleci de langă generalul Paulus. Dumneata știai bine că nu avem avioane de transport cu care să aprovizionăm trupele romane din Stalingrad. Prin urmare din ce cauză ai plecat cu o insarcinare de care erai convins ca n-o poti indeplini? Ai facut o faptă urâtă care dezonorează oștirea română. Acum nu mai ai decât o singură soluție. Să te întorci și să ramăi acolo. Dacă nu vei putea ajunge înapoi la Stalingrad nu vei mai putea ramâne în oștire”. In fața de mareșalului, generalul Tătăranu nu a avut nici o obiectie, însa la plecare, în timp ce coborau scările, cunoscand foate bine infernul de la Stalingrad, i-a spus lui Mihai Antonescu: ,,Mai bine mă împusc decât să mă întorc la Stalingrad”. În final, generaalul Nicolae Tătăranu a trebuit să plece spre front, la 19 ianuarie 1943. Boala de care suferea a făcut să poată ajunge numai pînă la Rostov. Inapoiat la Bucuresti, a fost spitalizat și pus la dispoziția Ministerului de Razboi până la 1 octombrie 1943 când i s-a incredințat comanda părții-sedentare a Corpului teritorial de la Sibiu.
La Stalingrad, trupele sovietice declanșează ofensiva generală pe frontul încercuirii.
22 ianuarie 1943
Trupele sovietice reiau ofensiva, determinând forțele germane să se retragă pe ,,un îngust petic de infern” (de aproximativ 90 km pătraţi). După pierderea aerodromului de la Gumrak, situația acestora sse agravează prin prăbuşirea ,,podului aerian”.
Chiar dacă a acceptat la un moment dat reducerea zonei încercuite, Hitler respinge categoric ideea capitulării şi a ordonă: ,,Capitularea nu intră în discuţie, trupele să lupte până la ultima clipă. Dacă este posibil apăraţi fortăreaţa redusă cu trupele încă apte de luptă”.
24 ianuarie 1943
De la Stalingrad, din încercuire, generalul von Paulus solicită lui Hitler aprobarea pentru capitulare. Decizia Führer-ului este însă categorică : ,,Intergic orice capitulare. Armata trebuie să reziste până la ultimul cartuş”.
25 ianuarie 1943
În Stalingrad, militari sovietici din armatele 21 şi 62 fac joncţiunea pe colina Mamai. Deoarece situaţia Armatei 6 germane devenise extrem de critică, zona de încercuire reducându-se la circa 10 kmp, generalul Friedrich von Paulus cere din nou permisiunea pentru a capitula.
26 ianuarie 1943
La Stalingrad, forţele reduse ale Armatei 6 germane sunt presate de sovietici în cartierul ,,Barikadî” şi în zona Fabricii de tractoare.
31 ianuarie 1943
Trupele Frontului sovietic ,,Don”, care atacaseră dinspre vest, realizează joncţiunea cu forţe ale Armatei 62 pe Colina lui Mamai, pecetliund situația grupării grupării germmane din sudul oraşului.
28 ianuarie 1943
La o noua cerere făcută de generalul von Paulus pentru capitulare, Hitler răspunde: ,,Vă interzic să capitulaţi. Armata 6 va menţine poziţiile până la ultimul om, până la ultimul cartuş”.
30 ianuarie 1943
Hitler avansează pe von Paulus la gradul de feldmareşal şi declară: ,,Niciodată un mareşal german nu se va preda”.
31 ianuarie 1943
La Stalingrad, în încercuire, feldmareşalul von Paulus şi şeful său de stat major se predau sovieticilor, fiind conduşi la comandamentul Armatei 64.
2 februarie 1943
Ultima zi de rezistenţă a trupelor germane încercuite la Stalingrad. Gruparea comandată de generalul Strecker se predă în cartierul Alexandrovka. Aceeași soartă au avut-o și trupele române din încercuire. ,,Copleșite de numarul inamic – menționează jurnalul de operații al Diviziei 20 infanterie – trupele române din încercuire cad definitiv alături de camarazii lor germani”. Marea unitate română a pierdut 234 de ofițeri, 209 subofițeri, 6 601 trupă, 5.600 cai și tot armamentul. Au scapat doar părți din formațiunile de servicii, care în momentul contraofensivei sovietice erau grupate la Sety, în esalonul 2 al marii unitati. Înfrângerea zdrobitoare s-a datorat situației dificile în care fusese introdusă divizia în lupta de către comandamentul german (pe un front mare – 18 km, care facea ca un batalion ăa lupte pe un front de până la 2 km; cu organizare redusa – 7 batalioane de infanterie, 4 divizioane de artilerie și un batalion de pionieri; cu încadrare insuficientă – 75 % la ofițeri, 42 % la subofițeri si 65 % la trupa, în cazul unitatilor de infanterie), dar și propriilor greșeli în ducerea luptei, insuficienței instrucții din timp de pace, în special în ceea ce priveste lupta contra tancurilor, care a făcut ca în unele locuri să se produca panică urmată de părăsirea poziției de luptș, chiar în situațiile în care pierderile nu erau prea mari.
Victoria trupelor sovietice a fost categorică, Wehrmacht-ul (şi aliaţii) pierzând (între 19 noiembrie 1942 şi 2 februarie 1943) 32 de divizii şi 3 brigăzi etc. (alte 16 divizii au rămas cu jumătate din efective, sau mai puţin), numărul morţilor, răniţilor şi prizonierilor ridicându-se la 1 500 000 de oameni. Printre militarii germani capturaţi s-a numărat 2 500 de ofiţeri, 24 de generali (primii generali germani capturaţi în campania din Est) şi un feldmareşal (comandantul Armatei 6, feldmareşalul Friedrich von Paulus, înaintat în grad cu o zi înainte). În afara sacrificiilor umane, germanii au mai pierdut 3 500 de tancuri şi tunuri autotractate, peste 3.500 de avioane, peste 12.000 de tunuri şi aruncătoare de mine şi 75 000 de autovehicule, tehnică de luptă care s-ar fi putut dota mai mult de 70 de divizii. Pierderi mari au înregistrat şi sovieticii (1,1 milioane morţi, răniţi şi dispăruţi, din care 485 751 morţi).
Zdrobitoarea înfrângere înregistrată de germani la Stalingrad a avut importante consecinţe negative asupra aliaţilor Reich-ului, care au antamat, la scurt timp, preliminarii de armistiţiu cu Aliaţii. Concomitent, ea a zdruncinat prestigiul Germaniei, influenţând decisiv poziţia Japoniei şi Turciei de a nu intra în război contra URSS. Rezistenţa Armatei 6 germane la Stalingrad, până în ultimul moment, a permis Înaltului comandament german să retragă trupele din Caucaz şi să restabilească echilibrul strategic pe frontul de est în primăvara anului 1943. Referindu-se la acest lucru, feldmareşalul Erich von Manstein conchidea: ,,Deşi sacrificiul ostaşilor Armatei a 6-a a fost până la urmă inutil, dat fiind rezultatul final al războiului, valoarea morală rămâne incontestabilă… Această armată a îndeplinit cea mai grea sarcină ce poate cpdea pe umerii unei formaţiuni militare: aceea de a lupta până la ultimul om, doar pentru binele celorlalţi camarazi, ştiind că nimic nu o mai poate salva”. ,,Denumirea Stalingrad – aprecia istoricul german Manfred Kering – a devenit sinonimă cu noţiunea de unităţi încercuite care trebuie să lupte până la capăt, până la nimicirea totală, fără vreun ajutor mai substanţial din afară. Pentru trupele germane bătălia a constituit o înfrângere militară de proporţii uriaşe, iar pentru trupele sovietice o operaţie clasică de încercuire, un element semnificativ al unei apărări dârze într-o situaţie limită, un punct de cotitură hotărâtor, în urma unui lanţ de eşecuri şi înfrângeri… Nici o bătălie, cu excepţia celor de la Jena şi Auerstedt, nu a avut consecinţe atât de profunde asupra conştiinţei poporului”.
Col. (r.) dr. Alesandru Duțu
