Istorie

Eşecul politicii coloniale a lui Napoleon (II)

0 105
5.00 avg. rating (99% score) - 1 vote

Bonaparte a ales forţa

Ştirile venite din Antile nu puteau să-l bucure pe Bonaparte, care a ales imediat de a fi dur. Autoritatea sa risca de a fi zdruncinată. În plus, se simţea profund lovit în orgoliul său nemăsurat. Perspectiva păcii cu Anglia l-a împins de a crede că putea să restabilească rapid imperiul colonial aşa cum fusese înainte de război, în care Santo Domingo ocupa un loc primordial. La o săptămână după semnarea preliminariilor păcii cu Londra (octombrie 1801), Decres (care l-a înlocuit pe Forfait la minister) a primit primele sale instrucţiuni privind coloniile: menţinerea „libertăţilor negrilor” în Guadelupe, trimiterea de întăriri în Senegal şi în Mauriţius, plecarea amiralului Ganteaume în Indii în scopul de „a arăta pavilionul francez”. Cât despre Santo Domingo, a fost aleasă calea forţei: mai întâi 12000, apoi după câteva zile, 30.000 de oameni, sub ordinele generalului Leclerc, spre a prelua controlul insulei.

Dar Bonaparte l-a avertizat pe Louverture de sosirea lui Leclerc, numit căpitan general al Santo Domingo! Curierul său l-a flatat pe stăpânul insulei şi i-a promis multe lucruri pentru viitor: „Asistaţi cu sfaturile dvs., cu influenţa şi talentele dvs. pe căpitanul general. Ce-aţi putea dori? Libertatea negrilor? Ştiţi că, în toate ţările în care am fost, am dat-o popoarelor care nu o aveau. Consideraţie, onoruri, avere? Oare nu după serviciile pe care le-aţi adus, vă puteţi bucura de această circumstanţă, cu sentimentele speciale pe care le avem pentru dvs., încât poate că sunteşi nesigur pentru consideraţia dvs., pe norocul dvs. fără rezerve pe stima noastră şi conduceţi-vă după cum trebuie s-o facă unul din principalii cetăţeni ai celei mai mari naţiuni a lumii.”

În timp ce au început negocierile de la Amiens, Primul ministru britanic, Addington, a lăsat să se înţeleagă că nu avea nimic împotriva unei expediţii în Antile. El a considerat chiar că restabilirea ordinii în colonii făcea parte din interesele comune ale celor două naţiuni. Guvernele de la Paris şi de la Londra au decis deci de a se informa mutual despre ceea ce se petrecea sau pregătea. Evident, Anglia nu avea altă alegere: sau lăsa metropola de a-şi face ordine în colonia sa, sau Franţa proclama pretutindeni libertatea negrilor, servindu-se apoi de ei pentru a-şi întâlni armatele cu oamenii liberi şi proclamând dintr-o dată o mare dezordine în posesiunile britanice unde se exprimau des revendicările negrilor.

Lecrec a părăsit Brestul la 14 decembrie 1801. Urma să se lupte cu Louverture, care avea o mare admiraţie pentru Bonaparte. Dar pe plan militar, cumnatul Primului Sonsul nu urmărea să caute lupta cu orice preţ, căci generalul negru dispunea de forţe superioare ca număr. El s-a decis deci de a-şi diviza forţele pentru a putea debarca în mod pacifist în mai multe puncte ale insulei. Această strategie avea interesul de a-l obliga pe Louverture de a face faţă pe mai multe „fronturi”. Numai că aceste precauţii s-au adeverit extrem de costisitoare.

La 29 ianuarie 1802, expediţia venită din metropolă a ajuns la Cap – Francais. Ea a fost primită cu lovituri de tun. Generalul negru Christophe, care comanda în acel loc, a refuzat de a-i lăsa pe francezi să-şi debrace trupele. Acestea au ajuns însă pe pământ ferm în condiţii incofortabile abia la vest de marele fort. La 7 februarie, Lecrec a putut în sfârşit să intre în Cap – Francais. În acest timp, Port – au – Prince şi Santo Domingo (capitalul părţii spaniole) se supuseseră generalilor Boudet şi Kerversau (cu două zile înainte). Fort – Dauphin căzuse în mâinile generalului Rochambeau, în ziua de 4. În câteva zile, corpul expediţionar francez s-a instalat solit aproape în totalitate în Santo Domingo. Lecrec i-a scris lui Toussaint – Louverture pentru a-i cere să se întâlnească. Cum nu a primit niciun răspuns l-a pus pe generalul negru „în afara legii”, la 17 februarie 1802. O săptămână mai târziu, Rochambeau l-a surprins pe Louverture la Ravine – a – Couleuvres, în timp ce fortul de la Crete – a – Pierrot cădea în mâinile francezilor. Resturile armatei lui Louverture au fugit în munţi în vest şi s-au organizat. Insurgenţii contau pe mai mulţi factori pentru a-l înfrânge pe Lecrec: guerilla, pământul ars şi ravagiile pe care le făcea febra galbenă care începuse să facă victime masive printre europeni (în primele trei luni au murit aproximativ 2000 de soldaţi). După două luni al acestui regim războinic, Louverture a fost obligat de a se supune, la 6 mai. Ca şi cum nimic nu se întâmplase, Lecrec a acceptat ca generalii insurgenţi să-şi reia vechile posturi, în timp ce şeful lor s-a retras pe una dintre plantaţiile sale. Generalul căpitan, slăbit din cauza pierderilor provocate de boli de lupte, nu putea acum să ceară dezarmarea „armatei coloniale”. În acest timp însă, s-a apropiat de ofiţerii negri, a profitat de disensiunile lor pentru a se debarasa de Louverture fără a provoca tulburări.

La 7 iunie, l-a arestat. Transferat pe un vas al flotei, prizonierul a luat calea Franţei, unde a ajuns la 12 iulie. Două săptămâni mai târziu, Bonaparte l-a destituit din gradul său de general de divizie şi a ordonat închiderea sa la fortul Joung, în apropiere de Pontarlier. Interogat de generalul Caffarelli, el a refuzat de a recunoaşte că a complotat contra Republicii şi  i-a cerut iertare lui Bonaparte. Dar Primul Consul nu i-a răspuns. Nehrănit corespunzător, aproape mort de frig, supus unui regim de carceră severă, Jean – Dominigue Toussaint – Louverture a murit la 7 aprilie 1803, în indiferenţă generală.

Represiunea din Guadeloupe

Cucerită de englezi în martie 1794, Guadeloupe a fost reluată câteva luni mai târziu de trupele franceze. După lovitura de stat din Brumaire, trei reprezentanţi ai guvernului Franţei au fost deplasaţi în această insulă. Administraţia a fost epurată în timp ce armata colonială, compusă masiv din sclavi şi din „eliberaţi de culoare”, menţinea ordinea fără dificultate. Consulii au numit în primăvara lui 1801 noi administratori: contra – amiralul Lacrosse a devenit general căpitan, consilierul de stat Lescallier prefect colonial şi magistratul Coster comisar de justiţie.

Numai că aceştia nu au ştiut decât să pună şi mai tare paie pe foc: nu au aplicat legile revoluţionare, au impus impozitul şi au arestat personalităţile din insulă. La 21 octombrie 1801, la anunţarea unui nou val de arestări, Port – la – Liberte s-a ridicat. Cultivatorii şi soldaţii negri au preluat controlul oraşului. Lacrosse a fost arestat şi îmbarcat, cu Lescallier şi Coster, pentru insula engleză Domingo. Generalul Pelage, un mulatru originar din Martinique, a fost ales şeful armatei.

Armata lui Leclerc a părăsit Brestul în direcţia Santo Domingo de doar câteva zile când au parvenit la Paris tulburările din Guadelupe. La 7 ianuarie 1802, s-a decis o a doua expediţie care să plece în Antile, formată numai din 3600 de soldaţi. Ei erau comandaţi de generalul Richepance. La 5 mai 1802, în timp ce trupele franceze au ajuns la Pointe – a – Pitre, nimic nu anunţa ce va urma. La apelul făcut în onoarea acestei armate, lipseau doar „generalul” Delgres şi circa 150 de dezertori, care se găseau la Basse – Terre, de unde şeful lor a făcut apel la o „ridicare în masă” a populaţiei. Dar nu a obţinut decât 1000 de luptători! Richepance a decis că trebuia să pună capăt acestei „rebeliuni”. Şi-a îmbarcat trupele şi s-a îndreptat spre coasta de vest a insulei.

Operaţia militară a fost condusă cu o brutalitate pe care au menţionat-o chiar locotenenţii săi în raporturile lor. De la 10 la 28 mai 1802, bătălia a fost teribilă. În total, Richepance a pierdut aproximativ 40% din efectivul său, fie în luptă, fie din cauza bolilor. Succesul său s-a datorat în mare parte unui număr de 600 de soldaţi negri din armata colonială care au participat la represiune. Insurgenţii care au scăpat de a pieri în luptă au fost prezentaţi unei comisii militare abilitate de a judeca „crimele revoltei”. S-au pronunţat 250 de condamnări la moarte!!

La Matouba, Delgres a fost încarcerat împreună cu 300 dintre luptătorii săi. Dar problema din Guadelupe nu era însă terminată… În insulă au rămas mai multe focare ale rezistenţei timp de câteva luni. O insurecţie izbucnită la Sainte – Anne a fost reprimată cu sălbăticie: s-au efectuat sute de execuţii capitale pentru care Lacrosse a căpătat un gust profund. Timp de mai multe luni, au fost organizate masacre de o mare amploare care au făcut mii de victime în populaţia neagră. Sclavagismul a fost restabilit prin simpla arestare a generalului căpitan şi aproximativ 5000 de negrii au fost expulzaţi din insulă pentru a fi duşi în alte colonii.

Richepance nu era totuşi singurul care purta responsabilitatea acestui episod sumbru din politica colonială a Franţei consulare. El a murit de febră, la 3 septembrie 1802. Contra – amiralul Lacrosse a condus represiunea, însă Bonaparte nu i-a dat niciun ordin de masacru. Nici măcar nu a ştiut ce s-a întâmplat…!! Toate măsurile teribile din Guadelupe au fost luate ad – hoc de generale care, de altfel, n-ar fi putut să aştepte ordinele de la Paris timp de câteva luni. La 8 mai 1803, un nou general căpitan, Ernouf, a fost numit în insulă, cu sarcina de a restaura calmul şi pacea civilă până la preluarea insulei de englezi, în ianuarie 1810.

Restabilirea sclavagismului

Pe plan moral, politica colonială a Consulatului a fost marcată de restabilirea sclavagismului. Regimul francez a decretat o regretabilă întoarcere înapoi.”Lobby- ul colonial” nu a reuşit să-l convingă pe Primul Consul şi a obţinut o serie de măsuri retrograde de care evenimentele i-a împiedicat de a profita. Bonaparte s-a arătat indiferent la „chestiunea neagră” şi de un rasism exagerat. Prin tratatul de la Amiens se restituiau Franţei unele colonii (Martinique şi dependinţele sale antileze) şi cele din oceanul Indian şi sclavagismul era „menţinut”, conform legilor şi reglementărilor anterioare anului 1789. Se estimează că 20.000 de indivizi au fost victime ale tratatului de sub Consulat şi Imperiu, în comparaţie cu un milion de sclavi transportaţi în sec.XVIII şi cu alţi 60.000 de indivizi care au suportat acelaşi tratament după căderea lui Napoleon. Dar acesta din urmă a abolit tratatul, în momentul celor 100 de zile. Şi până la urmă, beneficiara tratatului în lume a fost Anglia.

Legea stipula că regimul coloniilor era supus timp de 10 ani regulamentelor făcute doar de guvern, fără intervenţia Legislativului. În primele sale articole, legea nu făcea decât să confirme o situaţie de fapt pe care abolirea din 1794 nu i-a permis să o modifice. Dar sclavagismul nu s-a „restabilit” formal la Santo Domingo şi în Guadelupe unde textul Convenţiei a fost atât de bine aplicat încât a reuşit, prin cuceriri succesive de a fi puse în aplicare de puterile negre. În acest timp, din iulie 1802, Richepance a restabilit sclavagismul în Guadelupe, ceea ce a dus la revoltă în insulă. Cât despre Santo Domingo, Bonaparte îi scria lui Decres că nu trebuia să se gândească de a abroga textele din 1794 „înainte de ceva timp”, ceea ce arată că Primul Consul dorea să prezinte principiile legii din 20 mai 1802 în adunarea coloniilor franceze.

Revenirea Vechiului Regim în posesiunile franceze de dincolo de ocean a fost accentuată prin mai multe texte posterioare: menţinerea tribunalelor „existente înainte de 1789” schimbându-li-se denumirea (legea din 18 iunie 1802), interdicţia oamenilor de culoare de a pătrunde pe teritoriul metropolei fără o autorizaţie expresă. Conform unei anchete din 1808, în Franţa erau între 1500 şi 2000 de negri, majoritatea locuind în regiunea Bordeaux. Niciunul dintre ei nu era sclav, contrar a ceea ce se petrecea în rarele colonii pe care le păstra Franţa.

Sfârşitul poveştii din Santo Domingo

Eşecul politicii coloniale a lui Napoleon 2

Joseph Bonaparte, fratele lui Napoleon, rege al Spaniei

Povestea din Santo Domingo nu s-a terminat după plecarea lui Toussaint – Louverture. La începutul lui august 1802 a sosit în insulă vestea restabilirii generale a sclavagismului în colonii. Înfuriaţi deja de informaţiile alarmante care veneau din Guadelupe, – negrii care nu au fost dezarmaţi – s-au revoltat. Vechii locotenenţi ai lui Louverture se aflau în fruntea acestei mişcări, care a devenit brusc violentă, spre marea disperare a lui Leclerc, deprimat din cauza ravagiilor pe care le-au făcut bolile în unităţile sale. El a scris notă după notă la Paris pentru a regreta deciziile luate privind soarta negrilor. Pentru a restabili calmul, el le-a promis libertatea în mai multe reprize. Acum, Napoleon îl obliga să-şi încalce principiile şi promisiunile. Dar scrisorile pe care le-a expediat în Franţa nu l-au împiedicat totuşi de a conduce represiunea. Cumnatul lui Bonaparte nu a stat însă la originea celui mai mare rău: atins la rândul său de febra galbenă, el a murit la 2 noiembrie 1802. I-a succedat Rochambeau, care s-a lansat în bătălie cu o anume înfocare. Torturi, dresaj de câini specializaţi în vânătoarea de negri şi execuţii sumare, iată ce a marcat conducerea sa, fără ca situaţia militară să se amelioreze.

Din contră, generalii negri au repurtat succese cu consecinţe atât de dezastruoase încât efectivele franceze s-au diminuat simţitor. Imediat, albii autohtoni au început să-l abandoneze pe generalul căpitan al cărui zel i-a făcut să creadă că nu va putea menţine ordinea la Santo Domingo. În primăvara lui 1803, Rochambeau nu mai controla decât o mică parte din insulă. Reluarea războiului cu Anglia a pus capăt aventurii din Santo Domingo.

Dar imediat ce Napoleon a proclamat Imperiul, a vrut să recucerească Santo Domingo. Metropola păstra încă controlul în partea spaniolă şi dorea să se folosească de aceasta ca bază de plecare pentru recucerire. Numai că în insulă, situaţi evoluase: independenţa republicii Haiti (noul nume al părţii franceze din Sando Domingo) a fost proclamată la 1 ianuarie 1804. Ea era guvernată de generalul Jean – Jacques – Dessalines care, mai târziu, s-a proclamat… împărat, sub numele de Jacques I. Dessalines era un fost sclav, născut în Africa în jurul anului 1750. El a fost numit general de Toussaint – Louverture în timpul primei revolte din Haiti. Luase de asemenea parte la războiul contra metişilor din sudul insulei, în 1800, moment în care îşi arătase calităţile militare cât şi cruzimea sa ordonând primele sale masacre contra prizonierilor. După supunerea lui Toussaint – Louverture, s-a aliat un timp cu francezii după care a condus a doua fază a revoltei, contra lui Leclerc şi Rochambeau. A reuşit să unifice câteva fracţiuni ale negrilor şi a impus capitularea armatei franceze decimată de boli, după care s-a proclamat împărat. Dar el a pregătea şi cucerirea părţii „spaniole” a Santo Domingo, pe atunci condusă de generalul Ferrand. Înainte de asta, la 25 martie 1804, a procedat la masacrul coloniştilor.

La jumătatea anului 1805, ofensiva lui Sessalines asupra părţii spaniole a Santo Domingo a fost respinsă. Jacques I a renunţat la visurile sale de cucerire şi s-a ocupat de asministrarea „imperiului” său. După ce a efectuat masacrul albilor, au urmat metişii şi micii agricultori. Încet, încet, el a produs revolta metişilor din sud, condusă de vechii feideli, generalii Christohe (viitorul rege), Guerin şi Petion (viitorul preşedinte al republicii).

La 17 octombrie 1806, cariera lui Jacques I s-a sfârşit în lupta de la Pont – Rouge, când a fost ucis de un glonte. Imediat a fost proclamată republica şi Alexandre Petion a fost ales preşedinte, post pe care l-a ocupat până în 1818, făcând faţă cu brio succesiunii lui Christophe (devenit regele Henric I) în nord şi al cărui „regat” s-a destrămat după sinuciderea lui la 8 octombrie 1820. Dar acest personaj curios a introdus totuşi codul civil şi educaţia gratuită.

În faţa acestor „suverani”, Napoleon nu a rămas indiferent. Pentru a relua Santo Domingo din mâinile lor, el a încercat să se bazeze pe Statele Unite. Aceasta s-a arătat deschisă deoarece în două rânduri, Congresul a votat legi interzicând comerţul între mărfurile americane şi ieşirile din partea occidentală a Santo Domingo. Dar acest blocus a fost total ineficient. Mărfurile americane nu au respectat embargoul. Abia în 1807, Jefferson a instaurat embargoul asupra produselor şi comerţului tuturor beligeranţilor europeni. Operaţiile militare în partea orientală a insulei s-au dovedit a fi imposibile pentru francezi, din cauza efectivelor insuficiente. Instalat la Santo Domingo, generalul Ferrand nu dispunea decât de circa 20.000 de oameni, pentru a apăra insula şi pe albi (în special pe spanioli). El a încercat de a aduce întăriri din Cuba sau din Florida (unde numeroşi învinşi din 1803 îşi găsiseră adăpost), dar care nu avea capacitatea operaţională. Şi-a pierdut orice speranţă atunci când amiralul englez Duckworth a distrus escadrila de întăriri franceze a lui Lessiegues (trei vase din cinci au fost scufundate şi doar 500 de soldaţi au debarcat), în rada portului Santo Domingo, la 6 februarie 1806. În sfârşit, operaţiile clandestine n-au dat nici ele vreun rezultat.

Autoritatea lui Ferrand s-a redus şi mai tare la aflarea veştii răsturnării Bourbonilor la Madrid şi prin înlocuirea lor cu Joseph Bonaparte. Populaţia spaniolă s-a ridicat. La 8 noiembrie, Ferrand a murit. I-a succedat generalul Barquier care a constatat că, în pofida eforturilor sale, nu putea face nimic mai mult decât predecesorul său. El s-a închis în Santo Domingo, a abandonat terenul revoltaţilor spanioli şi a invadatorilor negri veniţi din partea occidentală. A trebuit însă să capituleze, la 7 iulie 1809, după ce garnizoana sa s-a luptat eroic. Napoleon a considerat că pierderea insulei Santo Domingo se datora slăbiciunii mijloacelor maritime ale Imperiului francez. Bilanţul în Antile a fost catastrofal. La sfârşitul Consulatului, Franţa avea mai puţine colonii ca în 1799 şi a contabilizat multe pierderi umane.

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!