Istoriografia modernă numeşte „secolele obscure”, în Grecia antică, epoca cuprinsă între sec. XII – VIII î.e.n. Invaziile care au dus la distrugerea civilizaţiei myceniene marchează exact această perioadă.
„Epoca arhaică” este una din cele cinci epoci ale istoriei greceşti definită pe baza stilurilor de ceramică. Ea începe în jurul anului 620 î.e.n. şi se termină în 480 î.e.n.
Epoca clasică corespunde părţii majoritare a secolelor V – VI î.e.n., adică după căderea tiraniei din Atena în 510 şi până la moartea lui Alexandru cel Mare în 323.
Grecii au avut conştiinţa că lumea care exista înainte de epopeea lui Alexandru cel Mare şi dilatarea lumii greceşti putea fi considerată ca o „vârstă de aur”. Altfel spus, epoca clasică serveşte de a desemna perioada în timpul căreia valorile şi instituţiile fundamentale ale lumii greceşti se găsesc în plină expansiune şi ajung la maturitate.
Considerată ca perioadă de referinţă, nu există o ruptură între diferitele epoci. „Epoca clasică” este fascinantă şi descoperirile arheologice sau ruinele rămase din această perioadă istorică o demonstrează cu prisosinţă.
Epoca elenistică (sec. IV – I î.e.n.), dacă facem abstracţie de figuri precum Alexandru cel Mare şi Cleopatra, este relativ necunoscută. Ea este adesea considerată ca o perioadă de tranziţie, uneori chiar de declin sau de decadenţă, între strălucirea epocii clasice greceşti şi puterea Imperiului Roman. În acest timp splendoarea oraşelor, ca Alexandria, Antiohia, Pergam, importanţa schimburilor economice, amestecurile culturale, rolul dominant al limbii greceşti şi difuzarea acesteia au schimbat profund faţa Orientului Mijlociu antic, inclusiv mai târziu sub dominaţie romană.
Perioada elenistă a fost definită de istoricii din sec. XIX .Termenul „elenistic” este folosit pentru prima oară de istoricul german Johann Gustav Droysen în Geschichte des Hellenismus (1836 şi 1843), plecându-se de la un criteriu lingvistic şi cultural de a şti creşterea spectaculoasă a regiunilor unde se vorbeşte limba greacă şi astfel a fenomenului de expansiune a elenismului.
Cu toate acestea, fenomenul de elenizare a populaţiilor şi de întâlnire între vechiile civilizaţii orientale şi greceşti se continuă şi sub „Imperiul greco – roman”.
Limitele cronologice ale perioadei elenistice sunt convenţionale şi politice: ele încep cu cuceririle lui Alexandru cel Mare şi se termină cu sinuciderea ultimului mare suveran elenistic, regina Egiptului Cleopatra a VII – a, făcând loc dominării romane.
Lucrări arheologice şi istorice recente conduc la reevaluarea acestei perioade şi în special a celor două aspecte caracteristice ale epocii, existenţa şi greutatea marilor regate conduse de dinastii de origine greacă sau macedoneană (Lagidă, Seleucidă, Antigonidă, Attalidă etc.) dar mai ales rolul determinant a sute de oraşe a căror importanţă, contrar unei idei îndelung răspândită, este departe de a fi în declin.
Perioada de dominare romană în Grecia se întinde convenţional din 146 î.e.n. după jefuirea Corintului până la reconstruirea Bizanţului de Constantin I şi proclamarea sa ca a doua capitală a Imperiului Roman în anul 330.
