Istorie

Odessa: bătălia, atentatul şi represiunea (1941) (I)

1 248
5.00 avg. rating (99% score) - 2 votes

Contextul strategic al bătăliei de la Odessa

După eliberarea părţii de sud a Basarabiei (26 iulie 1941), Armata 4 română (comandată până la 9 septembrie 1941 de generalul Nicolae Ciupercă, apoi de generalul Iosif Iacobici) a desfăşurat, între 8 august şi 16 octombrie 1941, operaţia ofensivă de la Odessa. Importanţa acesteia a fost determinată de poziţia strategică a oraşului, portului şi zonei Odessa în ansamblul dispozitivului de luptă de la flancul sudic al frontului germano-sovietic, în imediata apropiere a spaţiului de securitate al României (150 km de Delta Dunării, 300 km de podul de la Cernavodă şi la circa 400 km de Bucureşti şi zona petroliferă a Văii Prahovei), unde inamicul dispunea de de peste 100.000 de militari, 1.000 de avioane şi de majoritatea flotei de război şi comercială din Marea Neagră. Aceste considerabile forţe militare ameninţau, totodată, şi flancului sud-estic şi spatele armatelor 11 germană şi 3 română, care înaintau spre Bug şi Nipru.

Prin urmare, în pofida poziţiilor exprimate, în epocă, dar si după aceea, continuarea operatiilor militare dincolo de Nistru, inclusiv în zona Odessa, a constituit o necesitate strategică, în condiţiile în care armatele sovietice nu fuseseră înfrînte. Ea a reprezentat, în acelaşi timp, o obligaţie ce a decurs din participarea ţării la războiul de coaliţie alături Wehrmacht, care acordase (prin Armata 11) un ajutor militar substanţial la eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei. Răspunzând celor care îi contestau decizia trecerii Nistrului, mareşalul Ion Antonescu a precizat următoarelor în Consiliul de Ministri, la 5 septembrie 1941: Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: La revedere!. „A ne fi mulţumit să înconjurăm Odessa – aprecia şi generalul Radu R. Rosetti – ar fi însemnat să păstrăm mereu un spin în coasta noastră şi să dăm posibilitatea ruşilor să adune, transportându-le pe mare, numeroase forţe cu care să ne fi atacat la momentul ce l-ar fi socotit prielnic.

Odessa bătălia, atentatul şi represiunea (1941)

Desfăşurarea bătăliei

La cererea lui Ion Antonescu, în operaţia de la Odessa au fost angajate, în cea mai mare parte a timpului, forţe române, concepţia Marelui Cartier General român constând, iniţial, în executarea unei manevre cu Corpul 5 armată pe direcţia Katargi – Buzinovo – Bol. Bujalik şi apoi spre sud pentru a intercepta dinspre est şi nord-est comunicaţiile forţelor sovietice din Odessa şi executarea unui atac frontal cu Corpul 3 armată pe direcţia Ploskaia – Razdelnaia – Odessa.

Ofensiva a început la 8 august 1941. Până la 11 august, Corpul 5 armată a închis cu Divizia blindată, spaţiul dintre limanurile Kujalnik şi Adjalik, interzicând retragerea forţelor sovietice spre nord şi est. În zona centrală a frontului, Corpul 3 armată a întâmpinat puternice rezistenţe, ajungând, totuşi, la 14 august, în faţa poziţiei exterioare de apărare a Odessei, jalonată de localităţile Brilevka, Mihailovskoe, Manheim, Kagarlîk, Beleaevka. Pentru străpungerea acesteia, generalul Nicolae Ciupercă a restructurat dispozitivul de luptă, introducând în eşalonul întâi şi Corpul 1 armată.

Reluată la 18 august, cu efortul în lungul căii ferate Razdelnaia – Odessa, ofensiva Armatei 4 a avut ca rezultat ajungerea, după patru zile de lupte grele, în faţa celei de-a doua poziţii de rezistenţă: Maiaky, Freudental, Vakarjani, nord-est Gnileakovo, sud Kubanka, sud Sverdlova, nord Siskova. Deşi marile unităţi române au atacat din nou, la 22 august 1941, nu s-a reuşit să se realizeze decât mici progrese în zona Corpului 5 armată, la flancul stâng.

În acest context, pătrunderea realizată de diviziile Armatei 4 a fost considerată, la Berlin, a fi destul de redusă. Constatând deja o anumită nervozitate în Capitala Reichului, generalul Ion Gheorghe, ataşatul militar român, s-a deplasat, în prima parte a lunii august 1941, la Iaşi, unde se afla Cartierul Generalal al lui Ion Antonescu (în trenul de comadanament Patria) informând despre „nemulţumirea” constată în rândurile cercurilor de conducere superioară a armatei germane. Conducătorul statului român nu s-a arătat deloc surprins, exprimându-şi propria-i nemulţumire despre desfăşurarea operaţiilor. Interesele germane, dar şi române, au făcut ca nemulţumirile să nu fie amplificate.

Cu toate acestea, comandamentele germane deveneau din ce în ce mai iritate. La 20 august 1941, generalul Eugen von Scöbert, comandantul Armatei 11 germane, care acţiona între Bug şi Nipru, a cerut generalului Arthur Hauffe, şeful Misiunii Militare Germane, să discute cu generalul Ion Antonescu situaţia de pe frontul Odessei şi să precizeze cuantumul forţelor germane necesare. A doua zi, Statul major al Comandamentului Armatei de Uscat Germane, a solicitat generalului Arthur Hauffe să informeze imediat dacă românii erau în măsură să cucerească singuri Odessa şi să comunice în caz contrar care ar fi sprijinul necesar din partea germană. De bunăcredinţă, dar nerealist, şeful Misiunii Militare Germane a răspuns, la 22 august 1941, că românii ar putea îndeplini misiunea până la 2 septembrie cu forţe proprii, apreciind că pentru impulsionarea acţiunii ar fi fost de dorit să se trimită un stat major de regiment de artilerie, două secţii de artilerie grea, un batalion de pionieri cu două companii, un grup de vânătoare, un grup de bombardament şi două secţii de artilerie grea antiaeriană. Faţă de generalul Alexandru Ioaniţiu, şeful Marelui Cartier General român, Arthur Hauffe s-a arătat a fi însă mai ferm, cerându-i,   ca noul atac preconizat asupra Odessei să înceapă la 28 august 1944, sugerând ca trupele să aibă obiectivele bine precizate, artileria să fie folosită în întregime şi cu toată eficienţa pentru a permite o înaintare impetuoasă, iar aviaţia să atace cu mare precizie .

Între timp, generalul Nicolae Ciupercă hotrâse (25 august 1941) să străpungă zona fortificată cu Corpul 11 armată pe direcţia Freudental – Tatarca şi cu Corpul 4 armată pe direcţia Gniliakovo – Dalnik, dispunând între cele două mari unităţi Corpul 1 armată.

Trecând la ofensivă (28 august 1941), aşa cum ceruse Arthur Hauffe, trupele române au reuşit – în urma introducerii în luptă (1 septembrie 1941) şi a Corpului 3 armată (între Gnileakovo şi Dalnik) să respingă, până la 6 septembrie 1941, forţele sovietice pe poziţia principală de apărare a inamicului (Gnileakovo, Dalnik, Tatarka, Suhoi Liman).

Rezultatele nu au mulţumit nici de această dată detaşamentele de legătură germane, care raportau, corect, că „nu s-a ajuns la un atac unitar”. Nemulţumite au fost şi comandamentele române, Ion Antonescu solicitând, în final, cu insistenţă, intervenţia aviaţiei germane şi trimiterea a cinci batalioane de pionieri. Conştient de importanţa cuceririi Odessei, comandamentul german a dislocat în zonă noi forţe germane, care au fost puse la dispoziţia generalului L`Homme de Courbiere, subordonat, la rându-i, direct mareşalului Ion Antonescu.

La 12 septembrie 1941, trupele române, sprijinite de artileria germană, au reluat atacul determinând retragerea trupelor inamice aflate la sud de linia Franzfeld, Josefsthal, înălţimea cu cota 66,8. Ofensiva a continuat la 17 septembrie pe direcţia Dalnik – Tatarca – Sauka, alături de trupele corpurilor 1 şi 11 armată române, participând şi trupe germane (batalioanele 1 şi 2 din Regimentul 123 infanterie, batalionul 2 din Regimentul 121 infanterie, două companii din batalionul 71 pionieri, statul major al Regimentului 601 pionieri cu Batalionul 70 pionieri). Insuficienta coordonare a acţiunilor de luptă şi reacţia puternică a inamicului au făcut ca atacul să nu reuşească nici în zilele următoare. În timpul luptelor au avut loc numeroase consultări între comandanţii români şi colonelul L`Homme de Courbièr.

Încercând să elimine pericolul reprezentat de artilerie grea română şi germană de la nord-est de Odessa, comandamentul sovietic a ordonat declanşarea (în noaptea de 21 spre 22 septembrie 1941) unei ample acţiuni de debarcare maritimă şi aeriană în zona Cebanka, în urma căreia trupele Corpului 5 armată au fost obligate să se retragă 10 – 13 km spre Kubanka, între limanurile Kujalnik şi Adjalik.

Sub impresia puternică produsă de contraatacul sovietic, Ion Antonescu a amânat reluarea atacurilor asupra Odessei spre nemulţumirea colonelului L`Homme de Courbièr, care dorea să atace cu un grup de forţe în sectorul de sud al frontului, la vest de Odessa. Cu prilejul analizei situaţiei militare din 24 septembrie 1941 mareşalul român a cerut angajarea în luptă a infanteriei germane şi sporirea sprijinului de artilerie şi aviaţie. În intervenţe sa, generalul Artuhur Hauffe, care fusese decorat chiar în acea zi cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa II-a, a încercat „să insufle din nou încrederea românilor” şi şi-a exprimat regretul că „în pofida tuturor pregătirilor făcute, nu se putea depune un ultim efort de luptă” . Ion Antonescu a rămas însă de neclintit declarând că nu va relua atacul decât atunci când vor sosi „puternice ajutoare germane” .

Atitudinea comandamentului român a dezamăgit comandamentele germane superioare, generalul Arthur Hauffe fiind chemat la 26 septembrie 1941 la generalul Hans Halder, la Cartierul General german din Prusia răsăriteană, unde în mod cavaleresc a luat apărarea comandamentului român şi pe a lui Ion Antonescu, în mod special.

Reîntors pe frontul de la Odessa, şeful Misiunii Militare Germane a avut o nouă discuţie cu conducătorul statului român (1 octombrie 1941) căruia i-a propus, din partea Comandamentului Armatei de Uscat germane, ca înainte de executarea atacului principal în partea de vest a frontului să se atace dinspre nord-est până pe litoralul Mării Negre în vederea bombardării portului Odessa. Concomitent, Arthur Hauffe a promis angajarea de noi forţe germane. Ion Antonescu a   cerut însă doar sporirea sprijinului de artilerie şi de aviaţie în vederea combaterii flotei sovietice. Din acest punct de vedere s-a dovedit a fi realist deoarece la începutul lui octombrie 1941, Hitler i-a comunicat (5 octombrie 1941) că nu putea pune la dispoziţie decât cel mult o divizie de infanterie, atunci când aceasta va deveni disponibilă. Cu acelaşi prilej, Führerul a propus ca forţele germane întrebuinţate în luptă în sectoarele de front de la nord-vest de oraş să fie regrupate în fâşia Corpului 5 armată, la nord-est, de unde să continue atacul „după sosirea întăririlor germane de artilerie”.

În timp ce se derulau aceste convorbiri, pe frontul de la Odessa luptele continuau cu intensitate. La 2 octombrie 1941, inamicul a atacat cu infanterie şi tancuri Divizia de grăniceri română pe direcţia Dalnik – Freudental, reuşind să înainteze circa 7 km. Pătrunderea a fost anihilată în zilele următoare prin intervenţia diviziilor 6, 7 şi 21 infanterie.

La 12 septembrie 1941, noul comandant al Armatei 4 române, generalul Iosif Iacobici (de la 9 septembrie 1941) a elaborat Instrucţiunea operativă nr. 5, conform căreia ofensiva finală asupra Odessei trebuia să înceapă iniţial printr-un atac al Corpului 5 armată, la flancul stâng, la est de limanul Hadjibey, şi să continue cu înaintarea generală a forţelor principale ale armatei pentru a străpunge principala linie de rezistenţă inamică dintre dintre Dalnik şi Tatarka. În cazul unei retrageri inamice, trupele române trebuiau să treacă imediat la urmărire, indiferent care ar fi fost stadiul pregătirilor.

Între timp, profitând de atitudinea predominat defensivă a Armatei 4 (chiar dacă între 8 şi 11 octombrie au fost cucerite unele poziţii la nord de Gnileakovo, sud Tatarka şi în zona lacului Suhoi), comandamentul sovietic a continuat să evacueze (cu vapoarele, în principal) importante obiective industriale din oraş. Sesizând intenţia inamicului, comandamentul Armatei 4 a cerut (15 octombrie 1941) corpurilor de armată să execute în dimineaţa zilei următoare atacuri locale pentru a verifica tăria inamicului. Constatându-se că pretutindeni forţele sovietice opuneau doar slabe rezistenţe, s-a ordonat continuarea înaintării şi ocuparea imediată a oraşului.

Acţionând într-un teren cu numeroase obstacole (curse, mine etc.), trupele române au pătruns în după-amiaza zilei de 16 octombrie 1941 în Odessa, lichidând ultimele rezistenţe inamice. În unele locuri, intrarea în oraş s-a făcut, prin lupte de stradă, după cum consemnează un document de epocă: „Străzile sunt înfundate cu baricade apărate cu deznădejde de militari şi civili. Peste tot sunt presărate numeroase curse şi mine din care ţâşneşte moartea la fiecare pas. Bolşevicii, cea mai mare parte dezbrăcaţi de uniforme, ascunşi prin pivniţe şi catacombe, continuă a lupta, trăgând prin ferestre şi crenele, şi incendiază sau aruncă în aer clădiri, imediat după ce soldaţii noştri pătrund în ele”.

Bilanţ

Eliminarea prezenţei militare sovietice din zona Odessa, după 69 de zile de lupte grele, duse într-un teren fortificat (250 km de şanţuri antitanc, 45 km de reţele de sârmă ghimpată, 40.000 de mine antiimfanterie şi antitanc, numeroase tranşee şi cazemate), chiar dacă nu s-a obţinut prin capitularea inamicului numeros, bine înzestrat şi hotărât să reziste, „cu orice preţ”, a consolidat siguranţa zonei petrolifere române şi a eliminat posibilităţile de acţiune în spatele flancului drept al trupelor germane şi române care acţionau în zona Mării de Azov şi în partea de nord a Crimeei. Succesul a fost obţinut cu mari eforturi, prin angajarea în luptă a Armatei 4 române, cu 6 corpuri de armată cu 18 divizii şi 4 brigăzi independente, 24 divizioane de artilerie grea, 6 batalioane şi 6 grupuri de recunoaştere de corp de armată, 650 de avioane, două vedete rapide şi un submarin (care au executat incursiuni în Marea Neagră în apropierea portului), precum şi a 7 baterii de artilerie grea, 2 batalioane de asalt şi o escadrilă de bombardament în picaj germane.

În total, în bătălia Odessa, Armata 4 română a angajat 340.223 militari (12.049 ofiţeri, 9 845 subofiţeri şi 318.329 trupă), din care a pierdut 90 020 militari morţi, răniţi şi dispăruţi (numărul morţilor pentru cele 69 de zile de lupte: 18 000 de militari). În timpul acţiunilor militare au fost consumate 70.000.000 de cartuşe, 26.000 grenade, 830.000 proiectile de artilerie.

Bătălia ofensivă de la Odessa, cea mai amplă pe care a desfăşurat-o Armata 4 în timpul celui de-al doilea război mondial, în conformitate cu exigenţele urmărite în permanenţă de Înaltul comandament român în cadrul războiului de coaliţie (front propriu şi conducere naţională, românească) a fost finalizată printr-o victorie importantă, dar lipsită de strălucire.

După victorie, în Bucureşti şi în numeroase oraşe din ţară au avut loc defilări, muzicile au intonat cântece patriotice, comandanţii şi-au decorat subordonaţii şi i-au înaintat în grad. Regele Mihai I a transmis salutul său cordial şi a făcut cunoscut că ia parte „cu tot sufletul la bucuria victoriei”. Mareşalul Ion Antonescu a primit felicitări de la Adolf Hitler şi de la Benito Mussolini pentru victorie. La 8 noiembrie 1941, în cea de-a 139-a zi de război, la Bucureşti au avut loc ample solemnităţi militare, regele Mihai I şi mareşalul Ion Antonescu trecând în revistă trupele care au defilat apoi pe sub Arcul de Triumf.

Pentru moment, românii au avut senzaţia că sfârşitul războiului era aproape…

Cauze ale numeroaselor pierderi umane

Extrem de importantă pentru evoluţia viitoare a operaţiilor militare la flancul sudic al frontului germano-sovietic, victoria românească de la Odessa a fost şi extrem de costisitoare, cei 18 000 de militari români căzuţi în luptă fiind o dovadă clară a acestui lucru, determinat atât de îndârjirea cu care a luptat inamicul cât şi propriile greşeli în conducerea trupelor, în executarea misiunilor de luptă şi, în special, în dotarea unităţilor cu armament şi tehnică de luptă. Referindu-se la toate acestea şi la altele pe care le ştia fosrte bune, mareşalul Ion Antonescu considera că ele s-au datorat modului superficial în care a fost făcută pregătirea armatei în perioada interbelică, „greşelilor comise timp de20 de ani, care nu puteau fi decât dezastruoase”. „Comandamente nepregătite – continua mareşalul – au dus la nepregătirea ofiţerilor”, iar „nepregătirea acestora a provocat pe cea a soldaţilor şi subofiţerilor. Totul se înlănţuie într-un organism. Totul porneşte de la cap. Conducerea politică a statului şi în consecinţă cea militară nu putea duce decât la ceea ce a dus: la dezastru”.

Chiar dacă mareşalul Ion Antonescu s-a deroba de responsabilitatea greşelilor apărute în conducerea bătăliei (la care a participat direct şi indirect), în principiu şi în fapt, avea dreptate, date fiind marile pierderi umane înregistrate într-o bătălie în care conducerea şi execuţia au fost exercitate, în exclusivitate de români, în care aliatului nu i se puteu imputa presiuni şi ingerinţe care să influenţeze negativ desfăşurarea luptei, aşa cum s-a întâmplat mai târziu.

Avea dreptate pentru că analiza bătăliei relevă mari greşeli la nivelul conducerii generale şi a concepţiei de acţiune, angajarea într-o bătălie de uzură, cu numeroase atacuri frontale, timide, desfăşurate, de regulă, cu forţe de valoare regiment – batalion şi nu prin manevre ample, îndrăzneţe sau cu atacuri în forţă, care să valorifice potenţialul brigăzilor de cavalerie şi pe cel al Diviziei blindate. Dimpotrivă. Divizia blindată a fost întrebuinţată fracţionat, pe companii şi chiar pe plutoane, blindatele devenind astfel ineficiente. Faptul este surprinzător, mai ales că pe frontul Odessei s-a aflat, în majoritatea timpului, comandanţi cu pretenţii (unii dintre ei confirmându-şi valoarea în perioada următoare), precum mareşalul Ion Antonescu, generalii Alexandru Ioaniţiu, Ilie Şteflea, Nicolae Dăscălescu, Nicolae Şova şi mulţi alţi foşti profesori la Şcoala Superioară de Război sau teoreticieni militari.

Lipsuri numeroase s-au înregistrat şi la nivelul încadrării, deficitară atât la ofiţeri cât şi la subofiţeri, deşi trecuseră doar câteva luni de la angajarea în război şi nu se puneau probleme pentru completarea pierderilor umane şi materiale. Încadrarea deficitară a fost determinată de cauze de natură obiectivă (pierderi mari înregistrate în rândul ofiţerilor activi tineri, care s-au dovedit a fi cei mai bine pregătiţi profesional, dar în rândul ofiţerilor de rezervă, neinstruiţi cum trebuie în perioada interbelică), dar şi subiective (numeroase scutiri de mobilizare sub pretexte diverse etc.).

Instrucţia sumară a provocat, la rându-i, greşeli de execuţie pe câmpul de luptă, lipsă de combativitate, frică, sensibilitae în special în cazul luptei contra tancurilor inamice (din fericire nu prea multe la Odessa), chiar panică, mai ales acolo unde fuseseră înregistrate pierderi în rândul ofiţerilor activi şi a gradaţilor. „Mulţi combatanţi – constata generalul Alexandru Gavrilescu, şeful Secţiei Operaţii a Marelui Stat Major – nu au văzut un car de luptă decât pe front. În schimb, toate efectele nemaipomenite ale atacului cu care /de luptă – n.a./ erau cunoscute din auzite, iar imaginaţia a completat restul. Situaţia avea să se repete, cu consecinţe şi mai dramatice, în Cotul Donului şi în Stepa Kalmucă.

Cu teamă au fost întrebuinţate, iniţial, şi grenadele. Deseori efectul focului de infanterie a fost foarte slab, regina bătăliei mişcându-se cu o încetineală exasperantă, aşa cum releva un document din epocă. După constatări răutăcioase, dar şi adevărate, făcute de artilerieşti, ea a solicitat prea des focul artileriei ,,chiar dacă doi ruşi se ridicau în picioare”. La începutul războiului, camuflarea a fost pusă pe planul al doilea, iar în multe situaţii forfoteala ostaşilor s-a dovedit a fi la fel de condamnabilă. Cei care au făcut pe videjii au plătit deseori cu viaţa. Treptat, treptat, însă experienţa pierderilor inutile a făcut să se ajungă la ascunderea ţigării aprinse.

Deşi camaraderia a fost un fapt real pe câmpul de luptă numeroase au fost şi situaţiile în care mulţi apreciau că trebuie să ajute, dar aşteptau ca ajutorul să-l dea altul. Aceasta s-a datorat deselor schimbări intervenite în ordinea de bătae a unităţilor, care au făcut ca oamenii să nu se conoască bine, să nu se împrietenească şi să nu îşi asigure la nevoe ajutor necondiţionat.

Consecinţe negative extrem de mari a avut şi insuficienta pregătire a ofiţerilor de rezervă şi a subofiţerilor, uitaţi de guvernanţi în perioada interbelică, spre deosebire de situaţia din armata germană, în care rezerviştii şi subofiţerii au avut un rol considerabil la menţinerea poziţiilor de luptă, chiar în condiţii de inferioritate numerică, în special în partea finală a războiului.

Mari deficienţe s-au manifestat şi în domeniul logistic, de neacceptat în condiţiile în care frontul se afla lângă Nistru, lângă graniţă, şi nu în Caucaz sau la Stalingrad. Deşi insuficienţa hranei a găsit în general înţelegere la soldaţi (căci ofiţerii şi subofiţerii se descurcau), oboseala determinată de eforturile mari ce trebuiau făcute în luptele aproape continui a contribuit la slăbirea forţei fizice a ostaşilor şi indirect la slăbirea moralului acestora.

Moralul a fost influenţat mult şi de comparaţiile făcute cu condiţiile total diferite în care lupta aliatul german. Constatarea faptului că germanii transportau şi caii bolnavi cu maşinile a dus la apariţia unor glume extrem de dureroase, de felul: Mai bine cal în armata germană decât soldat în armata română. Tristă a fost şi constatarea făcută de un medic de batalion român, care raporta dezamăgit: Batalionul 2 din Regimentul 32 dorobanţi nu a fost schimbat de pe poziţie de trei – patru săptămâni. În acest timp ofiţerii şi trupa nu s-au spălat şi nu s-au primenit. Starea de încordare continuă, hrana redusă, păduchii, rufele rupte şi foarte murdare, murdăria corporală, toate acestea au constituit cauza principală de micşorare a moralului. În ce armată până şi ofiţerii inferiori şi superiori au păduchi şi se deparazitează cu mâna ca orice vagabond român?. În aceste condiţii, colonelul Radu Dinulescu, şeful Secţiei 2 din Marele Stat Major, conchidea, pe bună dreptate: Nu se pot cere unui ostaş român calităţile soldatului german atât timp cât nu este pus cel puţin în condiţiuni apropiate de pregătirea de război, dotare, echipare, tratament etc..

Între cauzele care au influenţat negativ moralul militarilor români, colonelul Radu Dinulescu mai consemna ,,lipsa de antrenament sportiv a soldatului şi a ţăranului român” (sportul cultivă abilitatea, curajul, combativitatea etc.); lipsa de spirit ofensiv în doctrina de război a românilor; educaţia din ultimii 20 de ani a românului; tendinţa de a fi influenţaţi de zvonuri şi uneori chiar de panică; anunţarea că după ocuparea Odessei se va demobiliza, fapt care a dus la o pronunţare a instinctului de conservare a individului, pentru a se întoarce în adevăr acasă, şi de aici tendinţa de a sta mai mult în defensivă, sau chiar de a da înapoi; lipsa în genere a unei comportări care să cultive cât mai mult personalitatea, demnitatea, încrederea de sine, combativitatea, curajul, spiritul de iniţiativă ale ofiţerului şi soldatului. Uneori aceştia sunt trataţi neomeneşte şi înjosiţi. Iar cei deprinşi să fie coborâţi şi pălmuiţi de comandanţii lor sunt gata educaţi să fie bătuţi şi de inamic; lipsa unei energii adevărate la unii ofiţeri şi subofiţeri. De multe ori energia este confundată cu faptul de a deveni foarte nervos, de aşi pierde cumpătul, de a striga, de a insulta şi în special de a înjura, bineînţeles fără a se obţine prin aceasta cele mai bune rezultate; egoismul nestăpânit al unor ofiţeri, manifestat adesea în faţa soldaţilor prin tendinţa spre bunul trai, în perioada de înaintare în Basarabia şi Ucraina, şi tendinţa de jaf şi distrugere a unor soldaţi, au dus de asemenea la slăbirea solidarităţii şi la o oarecare dezagregare morală a sufletului oştirii. S-au constatat cazuri când soldaţii au jefuit chiar pe proprii ofiţeri, morţi în luptă; lipsa de pregătire morală în vederea continuării războiului dincolo de graniţă (Majoritatea soldaţilor – consemna şeful Secţiei 2 informaţii – spun că nu Odessa ne trebuie, ci Ardealul. Argumentul că drumul spre Cluj trece prin Odessa era primit cu foarte mult scepticism); egoismul nestăpânit al unor ofiţeri, manifestat adesea în faţa soldaţilor prin tendinţa spre bunul trai în perioada de înaintare în Basarabia şi Ucraina şi tendinţa de jaf şi distrugere a unor soldaţi au dus, de asemenea, la slăbirea solidarităţii şi la o oarecare dezagregare morală a sufletului oştirii etc. Şi nu trecuse nici o jumătate de an de la declanşarea războiui…

Prof. univ. dr. Alesandru Duţu

Va urma…

Content Protection by DMCA.com

Lasă un comentariu

Banner 300x150 Echipa de specialisti

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!