Istorie

Prezenţa Ordinului Cavalerilor Ioaniţi în Valahia între secolele XIII – XIV

0 421
5.00 avg. rating (99% score) - 2 votes

Ordinul cavalerilor ioaniţi sau denumirea completă Suveranul Ordin Militar şi Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rhodos şi de Malta a fost înfiinţat în jurul anului 1050, la Ierusalim, cu scopul de a administra un spital pentru pelerinii din Ţara Sfântă. În 1113 Papa recunoaşte Ordinul ca unul religios, devenind ulterior şi unul militar.

Simbolul acestui Ordin, Crucea Malteză, este o cruce albă în opt colţuri, purtată pe o mantie neagră. Mai sunt cunoscuţi şi sub numele ospitalieri.

După ei vor apărea şi alte ordine dintre care reţinem: Templierii, care vor deveni marii bancheri al Occidentului, şi Teutonii care, în urma părăsirii Palestinei, după o scurtă şedere la noi, în Ţara Bârsei, vor coloniza nordul Poloniei, creând o largă enclavă în jurul portului Danzig (astăzi Gdansk).

Invazia mongolă avea să producă modificări substanţiale în zona Balcanilor. Imperiul Asăneştilor este redus la statutul unei ţări plătitoare de tribut mongolilor, fiind eliminat definitiv din zona de influenţă a regiunii. De cealaltă parte se găseşte Regatul Ungariei, la rândul său pustiit de hoardele mongole.

Prezenţa Ordinului Cavalerilor Ioaniţi în Valahia între secolele XIII – XIV

În 1247, şase ani după catastrofala invazie mongolă, regele Bela IV ajunge la o înţelegere cu Marele – Maestru al Ordinului Ioaniţilor cedându-i în vasalitate Banatul Severinului, mai precis Oltenia şi o mică parte din actualul Banat. Aşa zisul „contract” încheiat cu acest prilej dezvăluie lucruri de un interes pasionant pentru a încerca să ne imaginăm starea acestui colţ de ţară românească cu o jumătate de veac înainte de apariţia aici a unui stat de dimensiuni comparabile cu ale marilor ducate din sistemul feudal al epocii, stat care va căpăta numele de „Ţara Românească” (în slavonă, Vlaşca Zemlia).

Deşi prezenţa oficială a acestora este de scurtă durată, până în 1259 conform lui Nicolae Iorga, moştenirea lăsată de ei este imensă. Chiar se poate afirma că aceşti cavaleri, buni gospodari şi buni militari, au contribuit decisiv la consolidarea noului stat, Ţara Românească.

Numărul mic de cavaleri prevăzuţi să vină nu trebuie subestimat, în vremea aceea cavalerii apuseni în armuti cântărind cât ei înşişi, călare pe caii cei mai grei din Europa, şi ei acoperiţi cu zale, şi însoţiţi fiecare de vreo zece scutieri, erau în tactica epocii echivalentul tancurilor de azi. Apoi, cavalerii cruciaţi din Palestina îşi croiseră reputaţia de cei mai pricepuţi constructori de cetăţi din lume. Mai cu seamă acest lucru aştepta de la ei regele Ungariei, precum şi organizarea de colonizări – cu condiţia să nu primească colonişti din Ardeal, dovadă că de pe atunci se scurgea populaţie din Transilvania către câmpiile de la sud şi răsărit.

Diploma Cavalerilor Ioaniţi oferă preţioase ştiri despre existenţa voievodatelor şi cnezatelor româneşti conduse de voievozii Litovoi şi Seneslau şi de cnejii Ioan şi Farcaş, precum şi despre dezvoltarea economică a Ţării Româneşti, ai cărei locuitori se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor şi pescuitul. Tot din Diploma Ioaniţilor rezultă că din timpuri străvechi se cunoştea tehnica amenajărilor funciare (diguri, iazuri de mare amploare).

Obligaţia cavalerilor era să apere teritoriul regatului Ungariei de repetatele atacuri ale tătarilor. În schimbul acestor obligaţii, regele le-a dat cavalerilor un teritoriu întins situat între Carpaţi, Dunăre şi Olt, în care se afla Ţara Severinului împreună cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la Olt, nu şi Ţara voievodului Litovoi care a fost lăsată românilor să o stăpânească în aceleaşi condiţii ca până atunci. Le-a mai dat Cavalerilor şi toată ţara Cumaniei, dacă o pot cuceri, ce se află la răsărit de Olt, cu excepţia Ţării lui Seneslau, „voievodul românilor” în aceleaşi condiţii ca şi cele date voievodului Litovoi. Românii menţionaţi trebuiau să dea ajutor armat Cavalerilor Ioaniţi pentru apărarea ţării, iar cavalerii să-i ajute pe români în aceleaşi condiţii.

Au fost amintite în această diplomă de donaţie cinci formaţiuni statale româneşti: Ţara Severinului, Cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi Voievodatele lui Litovoi şi Seneslau. Problema localizării acestor formaţiuni se mai discută şi astăzi. Important este faptul că după marea invazie a tătarilor din 1241 – 1242, care a distrus în mare parte viaţa politică, socială şi economică a popoarelor din sud – estul Europei, în teritoriile locuite de români a început să se cristalizeze din nou o viaţă politică proprie în forme tradiţionale, cnezatele şi voievodatele, care vor duce la întemeierea statului feudal Ţara Românească.

Revenim asupra pasajului care se referă la interdicţia Cavalerilor de a coloniza în teritoriul primit cu populaţie din regatul Ungariei, respectiv din Transilvania. Cavalerii, se precizează în textul Diplomei: „vor avea grijă şi se vor strădui să populeze nu numai regiunile amintite dar şi alte regiuni din Regatul nostru, iar ţăranii (rusticii) din regatul nostru de orice stare şi neam ar fi şi pe saşi şi teutonici din Regatul nostru nu-i va primi să se aşeze în regiunile sus amintite fără îngăduinţa regească osebită1.” Dacă saşii şi teutonicii au fost nominalizaţi în Diplomă, ceilalţi ţărani „de orice neam”, nu puteau fi decât românii din Transilvania.

Această precizare confirmă faptul că tendinţa generală a migrării populaţiei româneşti nu era din sudul Dunării către regatul Ungariei, respectiv Transilvania, conform teoriei istoriografiei maghiare, ci invers.

Prezenţa cavalerilor ioaniţi aduce schimbări radicale în organizarea teritoriilor administrate.

Militar. În mod cert numărul cavalerilor nu era deosebit de mare. Pentru a reuşi să acopere militar o zonă mare, au recrutat din rândul nobililor locali, şi nu numai trupe auxiliare. Acestea au fost antrenate corespunzător, dotate cu tehnică de luptă, cedând o parte din cunoştinţele lor de militari profesionişti. Aşa încât la plecarea lor au reuşit să lase în urmă un corp de oaste îndeajuns de experimentat şi numeros încât să se poată crea o nouă armată în zonă, armata românească. Putem spune că asigurarea pazei transporturilor de sare sau alte produse, din Ungaria spre zona balcanilor şi invers, a fost făcută de trupele cavalerilor ajutate de trupele auxiliare ale „olaţilor”, românilor. Odată pregătiţi, aceştia vor pune stăpânire pe zonă după retragerea trupelor.

Economic. La momentul sosirii lor exista un singur drum comercial, vechiul drum roman Napoca – Apulum – Tibiscum – Dierna, de aici rezultând şi importanţa strategică a Severinului, zonă aprig disputată în istorie. Cu toate că primiseră şi teritoriul Severinului, Cavalerii Ioaniţi redeschid al doilea drum comercial, mult mai scurt: Napoca – Apulum – Romula Malva, drum comercial de pe sudul Oltului. Acest al doilea drum comercial, pe lângă problemele militare de apărare, de aici şi necesitatea unor trupe auxiliare, dă posibilitatea unei creşteri comerciale certe în zonă, cât şi o creştere demografică. Populaţia românească încă strâns lipită de munţi şi Dunăre, începe să reocupe teritoriile pustiite de vicisitudinile vremii. Încep să apară noi aşezări, centre comerciale. Necesităţile economice duc la apariţia celui de-al treilea drum comercial, tot un vechi drum roman: Alba Iulia – Râşnov – Câmpulung Muscel – Turnu Măgurele. Această a treia rută comercială avea să devină inima viitorului stat românesc.

Social. În zona românească erau trei categorii sociale. Populaţia ţărănească, încă neaservită, majores terrae, categorie socială pusă la adăpost de către curtea regală, având dreptul de a se plânge în faţa regelui Ungariei, şi clerul, de asemenea de neatins. Însă cavalerii primesc dreptul organizării economice a teritoriului, reuşindu-se astfel ridicarea categoriei ţăranilor şi apariţia de netăgăduit, a unei categorii care lipsea din zona românească: meşteşugarii. Aceste două categorii vor deveni în timp baza noului stat.

Politic.La momentul acordării diplomei în mod cert sub jurisdicţia regatului Ungariei exista Oltenia. Se găseau aici patru formaţiuni politice: Severinul, de mult sub conducerea Ungariei, cnezatele lui Ioan şi Farcaş, lipite de Dunăre şi voievodatul lui Litovoi, în zona Gorjului de astăzi, spre munte. Importantă este extinderea teritorială spre cel de-al treilea drum comercial la est de Olt. Colaborarea cu Seneslau este evidentă.

Ca o concluzie de ansamblu, stăpânirea Cavalerilor Ioaniţi asigură ştergerea asperităţilor locale, nivelarea categoriilor sociale, creşterea relaţiilor între diferiţii conducători locali, astfel încât aceştia reuşesc într-un final să asigure unificarea teritoriilor sub o singură conducere.

Marius Luchis

Lasă un comentariu

Urmăriţi-ne pe Facebook!

Urmariți-ne pe Twitter!

Publicitate

Publicitate

Video country music

Urmariți-ne pe Pinterest!

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!