Pe 23 august 1944, Regele Mihai a lansat o lovitură de stat împotriva guvernului Antonescu, trecând de partea aliaţilor. Ca rezultat, Regele Mihai a scurtat al doilea război mondial cu câteva luni, fiind salvate vieţile a sute de mii de persoane. Lovitura de stat a permis totodată şi creşterea vitezei cu care avansa Armata Roşie în românia. În absenţa unui armistiţiu semnat, trupele sovietice au tratat în continuare pe români drept inamici. Negocierile inter – aliate au întârziat semnarea armistiţiului pentru ca sovieticii să ocupe cât mai mult spaţiu din România, astfel încât să poată dicta termenii armistiţiului.
Până pe 12 septembrie Armata Roşie controla o mare parte din teritoriul ţării. Prin armistiţiul dintre România şi Aliaţi, România se punea sub controlul unei comisii aliate, alcătuită din Uniunea Sovietică, SUA şi Marea Britanie, în timp ce militarii sovietici exercitau controlul de – facto.
În articolul 3 se menţiona: „guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura Sovieticilor şi altor forţe aliate facilităţi pentru a se mişca liber pe teritoriul României în orice direcţie, fiind oferite unor astfel de mişcări orice asistenţă posibilă cu propriile mijloace de comunicare româneşti şi pe cheltuiala Statului Român indiferent că sunt pe pământ, apă sau în aer”.
Iar articolul 18 preciza: „O Comisie Aliată de Control va fi stabilită şi va prelua sarcina de punere în practică şi control a prezentelor termene, sub comanda Înaltului Comandament Sovietic”.
Tratatul de Pace cu România a fost semnat pe 10 februarie 1947, în Ialonul de l´Horloge al Ministerului de Afaceri Externe al Franţei. De partea română, cei patru semnatari au fost Gheorghe Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămăceanu. Semnatarii din partea forţelor aliate erau Secretarul de Stat al SUA James F. Byrnes, Ministerul de Externe Sovietic Viaceslev Molotare şi Secretarul de Stat pentru Afaceri Externe Ernest Bevin.
Noul tratat punea bazele unei prezenţe sovietice militare nelimitate în România, prin Articolul 21 paragraful 1: „prin acceptarea prezentului tratat de pace, toate forţele aliate vor fi retrase în termen de 90 de zile din România, cu excepţia Uniunii Sovietice care îşi va păstra pe teritoriul României orice forţe armate considerate necesare pentru menţinerea liniilor de comunicare cu armata sovietică din zona de ocupaţie sovietică din Austria”.
Ocuparea sovietică a României a dus la o completă reorganizare a Armatei Române, sub supravegherea Armatei Roşii. Iniţial toate elementele pro-germane au fost eliminate din cadrul forţelor armate româneşti. În perioada 1944 – 45, au fost formate două divizii din voluntari români, ex prizonieri de război, antrenaţi şi îndoctrinaţi în Uniunea Sovietică pe perioada războiului, dar şi din activişti comunişti precum Valter Roman.
După ce Partidul Comunist Român a preluat controlul ţării, 30 % din ofiţeri şi trupelor (majoritatea soldaţilor experimentaţi şi o sursă potenţială de opoziţie faţă de sovietizarea armatei) au fost eliminaţi din rândul cadrelor militare.
Sovietizarea armatei s-a intensificat sub supravegherea noului Ministru al Apărării Emil Bodnăraş. Acesta a presupus copierea modelului sovietic de organizare militară şi politică, precum şi schimbarea doctrinei militare de atac şi apărare determinate, între altele, şi de includerea României în sistemul strategic al Sovietelor, la începutul Războiului Rece.
Trupele sovietice din România au fost folosite şi pentru a suprima Revoluţia ungară din 1956.
Odată cu moartea lui Italin, noul lider de la Kremlin, Nichita Iergheenici Hruşcion, a deckanşat acţiunea de schimbare a conducătoriilor partidelor comuniste din ţările „frăţeşti”. În acest context, Gheorghiu – Dej a decis să-l lichideze pe Lucreţiu Pătrăşcanu (aprilie 1945), în care vedea principalul rival.
Înfiinţate începând cu anul 1945, sovietăţile mixte româno – sovietice – sovromurile – au avut ca suport de capital sovietic bunurile germane, preluate de URSS sub titlul de captură de război. Pe baza unor convenţii bilaterale încheiate la 31 martie şi 18 septembrie 1954, au fost desfiinţate 12 din cele 16 sovromuri; URSS a predat României în schimbul unor compensaţii financiare cotele sale de participare (50 %). În 1955 şi 1956, au fost desfiinţate ulrimele 3 sovromuri – Sovromasigurare, Sovrompetrol şi Sovromcuart, ultimul exploatând minereul de uraniu al României.
Deşi au avut un rol pozitiv în refacerea economiei româneşti la sfârşitul războiului (prin aport de utilaje şi materiale din URSS, precum şi datorită experienţei şi profesionalismului unor specialişti sovietici), urmările sovromurilor pentru România au fost negative din cauza construirii unora dintre ele prin operaţii fictive, formale, de transfer de capitaluri, în mod scriptic, de la un sovrom la altul, de livrări către URSS a unor produse în cantităţi exagerate sau sub valoarea lor reală, a impunerii de către reprezentanţii sovietici a unor măsuri ce nu corespundeau intereselor economiei româneşti.
Sub influenţa celor patrecute în Ungaria, regimul de la Bucureşti a luat ( în decembrie 1956) unele măsuri pozitive, între care mărirea salariilor pentru muncitori şi intelectuali a burselor pentru studenţi, desfiinţarea cotelor obligatorii în cereale, pe care, încă din 1946, ţăranii erau constrânşi să le predea statului. De asemenea, unii intelectuali „burghezi” au fost „reabilitaţi” şi încadraţi în instituţii de cercetare ştiinţifică şi de învăţământ.
Încă din 1955 începuse să se vorbească despre „calea românească” de construire a socialismului, despre necesitatea „adaptării marxism – leninismului la condiţiile reale ale ţării”, despre respectarea principiilor de suveranitate, egalitate şi neamestec în treburile interne.
Odată rămas fără rival pe plan intern şi având „spatele asigurat”, liderul de la Bucureşti a decis să pornească pe o nouă cale, vizând desovietizarea României.
După ce, în anii 1944 – 1948, Armata Roşie avusese un rol important în ascensiunea comuniştilor spre putere, treptat prezenţa ei a început să-i incomodeze pe liderii politici români, care doreau să se elibereze de sub tutela sovietică şi să devină conducătorii reali ai României. În consecinţă, după semnarea tratatului cu Austria în mai 1955 Gheorghiu – Dej a iniţiat unele discuţii cu membrii Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, vizând retragerea trupelor sovietice din România. Această problemă a fost dezbătută în august 1955 în Biroul Politic, care a stabilit ca Gheorghiu – Dej să ridice problema retragerii trupelor sovietice în faţa lui N. S. Hruşciov, primul-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi preşedintele Consiliuliu de Miniştrii al URSS.
Prudent din fire, Gheorghiu – Dej n-a dat curs acestei însărcinări, ci a preferat să-l folosească pe Emil Bodnăraş – membru în Biroul Politic şi ministrul forţelor armate – care, datorită trecutului său (vechi agent NKVD / KGB, fost ofiţer român, dezertat la ruşi în timpul războiului), se bucura de încrederea seplină a Moscovei.
În cazul unei reacţii dure a lui Hruşciov, Gheorghiu – Dej putea foarte uşor să prezinte solicitarea ca o iniţiativă personală a lui Bodnăraş. Conform scenariului stabilit, problema retragerii trupelor sovietice a fost ridicată cu prilejiul vizitei lui Hruşciov în România, în zilele de 21 – 26 august 1955. Referindu-se la acest moment M. S. Hruşciov avea să scrie: „Pe neaşteptate, tovarăşul Bodnăraş a ridicat problema pentru care nu eram pregătit, chiar niciodată nu mă gândisem la ea. Luat prin surrindere, Hruşciov a „reacţionat aspru”, după propria-i mărturisire. Un participant la discuţie, Gheorghe Apostol, în acel moment prim – secretar al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, menţiona că liderul sovietic „a sărit în picioare, aprins la faţă” şi ne-a calificat drept naţionalişti, antisovietici”. Deşi Hruşciov a părăsit România supărat, chestiunea retragerii trupelor Armatei Roşii era pusă şi a devenit obiect de preocupare pentru conducerea rusă.
În noiembrie 1955, cu prilejul aniversării Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, M.S. hruşciov a invitat la Moscova o delegaţie romană, de partid şi de stat, în frunte cu Gheorghiu-Dej. Acesta nu a dat curs invitaţiei, sub pretextul că era bolnav, iar delegaţia a fost condusă de Emil Bodnăraş. Potrivit unor relatări, după recepţia de la Kremlin, acesta a avut o discuţie cu Hruşciov în timpul căreia primul – secretar al C.C. al P.C.U.S. a spus: „Tovarăşe Bodnăraş, noi am hotărât să retragem trupele sovietice de pe teritoriul României”. Era o declaraţie confidenţială, neurmată de vreo acţiune practică.
Ea se putea înscrie într-un plan mai vast privind detensionarea situaţiei internaţionale. N.S. Hruşciov era convins că în „întrecerea paşnică” dintre cele două sisteme – cel socialist şi cel capitalist – socialismul avea să învingă, devenind un model pentru toate popoarele lumii.
Retragerea trupelor sovietice din România este legată de reluarea politicii U.R.S.S. de destindere cu Occidentul, care fusese blocată în 1956 de intervenţia militară împotriva revoltei anticomuniste din Ungaria. În mod evident, sovieticii încercau să-şi refacă imaginea şifonată de această intervenţie.
„Romanii au fost cei care ne-au propus să ne retragem forţele de pe teritoriul ţării lor – arăta Hruşciov în memoriile sale. La început i-am înţeles greşit şi am încercat să-i convingem că trupele trebuie să rămână, dar mai târziu, după ce am reflectat, ne-am răzgândit… Când tovarăşul Bodnăraş a ridicat din senin problema trupelor, aş putea spune că m-am înfuriat. „Ce spui? Cum poţi sugera un asemenea lucru?” El mi-a răspuns „România are alianţe numai cu ţări socialiste (Bulgaria. Iugoslavia, Ungaria şi URSS), iar la Marea Neagră nu este nimeni în afară de noi şi turci. Atunci, pentru ce este nevoie de trupe aici?” „Şi turcii?” am întrebat. „Vă avem în vecinătate. Dacă turcii ne-ar ataca, ne-aţi putea oricând ajuta”.
În următorul an şi jumătate m-am gândit la cuvintele tăvarăşului Bodnăraş, în special după discuţia avută cu tovarăşul Dej. El mi-a spus: « Am fost profund jigniţi de ce i-aţi spus lui Bodnăraş. Ne-ati jignit sugerând că nu ne bucurăm de încrederea poporului nostru şi că suntem la putere doar datorită prezenţei trupelor (sovietice) pe teritoriul ţării noastre». Ceea ce mi-a spus Dej m-a preocupat foarte mult, mai des că îl ştiam un tovarăş cinstit şi bun prieten”.
Numărul militarilor sovietici care se aflau pe teritoriul ţării noastre în 1958, înainte de retragere, este estimat la 25.149.
Perspicacitatea de care a dat dovadă Gheorghe Gheorghiu – Dej cu acel prilej nu trebuie subestimată. Acesta s-a dovedit capabil să facă o analiză interesantă în privinţa avantajelor de care ar fi beneficiat atât regimul său, cât şi stăpânul său de la Moscova în disputa propagandistică pe care o aveau cu conducătorii SUA şi ai statelor din Europa Occidentală. Totodată, se poate aprecia că, în acel caz liderul de la Bucureşti a promovat şi interesul naţional al României; pentru poporul român, prezenţa trupelor sovietice în ţară constituia o mare povară morală şi financiară pe care era obligat să o suporte în numele unei ideologii străine de spiritul naţional.
Jocul politic, mai mult sau mai puţin ascuns dintre Gheorghiu – Dej şi Hruşciov a continuat, într-un final cel dintâi a avut câştig de cauză. Considerând că avea şanse de reuşită, Gheorgiu – Dej a avut o discuţie cu M. S. Hruşciov, în care a arătat că adversarii Uniunii Sovietice apreciau că regimul socialist din România se menţinea numai datorită tancurilor sovietice; liderul politic roman a sugerat că ar fi mai bine să se demonstreze lumii capitaliste că socialismul se baza pe „încrederea poporului. Ideea a prins la temerile avute de Hruşciov. Acesta era deosebit de sensibil, deoarece Uniunea Sovietică era acuzată că impusese regimuri politice nepopulare în zona Europei centrale şi de sud – est, care se menţineau numai cu sprijinul Armatei Roşii. Recenta intervenţie militară din Ungaria era considerată drept cea mai clară dovadă a acestei realităţi, în consecinţă, Hruşciov a ajuns să aprecieze că retragerea trupelor sovietice din România putea constitui un excelent mijloc de propagandă pentru guvernul de la Moscova, în sensul că acţiona pentru detensionarea situaţiei internaţionale, oferind un exemplu demn de urmat şi de statele din NATO şi în primul rând de SUA. Pe de altă parte, URSS dispunea de rachete, de bombe atomice şi cu hidrogen care puteau acţiona de pe teritoriul propriu, fără a mai fi nevoie de prezenţa trupelor sovietice în România.
După îndelungate reflecţii, M.S. Hruşciov a decis să vină în întâmpinarea iniţiativei lui Gheorghiu – Dej.
Liderul sovietic a discutat mai întâi cu mareşalul Rodion Molinovski, ministrul apărării al URSS, care şi-a dat acordul pentru retragerea trupelor sovietice din România. Apoi M.S. Hruşciov a ridicat problema în Preziduri Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, în această scrisoare, semnată de M.S. Hruşciov la 17 aprilie 1958, se aprecia: „După părerea noastră acum nu mai este necesară şederea trupelor sovietice pe teritoriul Republicii Populare Române”, drept care „C.C al P.C.U.S. consideră că ar trebui să discutăm în timpul cel mai apropiat problema retragerii forţelor armatelor sovietice de pe teritoriul Republicii Populare Romane, rezolvând-o pozitiv şi publicând un comunicat corespunzător în presă”.
În răspunsul din 23 aprilie 1958, semnat de Gheorghe Gheoghiu-Dej, prim secretar C.C. al P.M.R. se arăta: „Ţinând seama împrejurărilor actuale favorabile, suntem de acord cu propunerea de a renunţa la staţionarea mai departe a trupelor sovietice în R.P.R.”.
Pentru a demonstra Moscovei că retragerea trupelor sovietice din România nu punea în pericol regimul comunist, şi nici propria siguranţă liderii de la Bucureşti înăspresc controlul asupra societăţii şi declanşează un nou val de represiune. Se intensifică activitatea ideologică, ce culminează cu arestarea unor intelectuali nonconformişti (grupul filozofului Constantin Noica).
Din motive tactice, liderii politici români su preferat ca plecarea Armatei Roşii să fie prezentată ca o iniţiativă a guvernului de la Moscova Regimul de la Bucureşti a elaborat un amplu program cu prilejul retragerii trupelor sovietice, menit să exprime „recunoştiinţa” faţă de Armata Roşie şi faţă de URSS, să acrediteze ideea că România era o ţară socialistă stabilă, un pilon de nădejde al lagărului socialist.
În ziua de 24 mai 1958, cu prilejul consfătuiri Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale tratatului de la Varşovia, desfăşurat la Moscova, s-a adoptat Declaraţia prin care se propunea realizarea unui pact de neagresiune între statele membre ale tratului de la Varşovia şi statele membre ale NATO. Cu acelaşi prilej, Comitetul Politiv Consultativ a aprobat propunerea guvernului sovietic, puse de acord cu guvernul de la Bucureşti, cu privire la retragerea de pe teritoriul României a trupelor Armatei Roşi. Pe această bază s-a semnat un Acord între Ministerul Forţelor Armate ale RPR şi Ministerul Apărării al URSS referitor la modalitatea retragerii trupelor sovietice din România în URSS, în perioada 15 iunie – 15 august 1958 şi anume:
- conferinţe la sate şi în şcoli pe baza unor teze pregătite şi aprobate (rolul eliberator al armatei sovietice trebuiat subliniat)
-
întâlniri şi reuniuni între militarii români şi cei sovietici (românilor li se cerea să înmâneze individual, câte un cadou unui omolog din Armata Roşie)
-
eşaloanele cu militari sovietici aveau să fie aşteptate în gările principale şi la punctele sovietice cu manifestaţii organizate de simpatie ale oamenilor muncii.
-
Un „jurnal special cinematografic” de actualitate cu aspecte din activităţile enumerate pe timpul cât trupele sovietice au staţionat pe teritoriul R.P.R. Hotărârea Consiliului de Miniştrii prevedea instituirea unei comisii centrale (care să coordoneze împreună cu reprezentanţii armatei sovietice organizarea de diferite manifestaţii politice, să asigure preluarea bonurilor ce au fost în folosinţa trupelor şi să se ocupe de transportul trupelor sovietice şi de securitatea eşaloanelor de transport).
Plecarea trupelor era bine planificată, în perioada 15 iunie – 15 august şi viza garnizoane din Constanţa, Galaţi, Timişoara, Ploieşti, Iaşi, transportul făcându-se pe calea ferată asigurat de către Armata Română. Armata a preluat ulterior toate bunurile lăsate aici de Armata Roşie.
Dincolo de orice speculaţii şi interpretări rămase faptul că România a fost singura ţară socialistă din care s-au retras trupele sovietice. Istoria a demonstrat că, după plecarea Armatei Roşii, România a pornit pe calea afirmării independenţei şi suveranităţii sale, a restabilirii legăturilor ce-i fuseseră interzise după căderea „cortinei de fier”. Ieşirea de sub hegemonia sovietică a necesitat multă abilitate politică, pentru a nu provoca o reacţie dură din partea marelui vecin de la Răsărit Treptat, statele occidentale au început să privească cu interes acţiunile României, transmiţându-i semnale încurajatoare, în speranţa că avea să se realizez o „fisură” în „blocul sovietic”. Mai ales după ce au aflat că reprezentaţii României s-au opus politicii de integrare economică a ţărilor socialiste, promovată de Hruşciov, prin care se urmărea „o diviziune socialistă a muncii” sub egida sovietică, linie pe care liderii celorlalte state membre C.A.E.R. au susţinut-o cu multă slugărnicie.
În acelaşi timp, s-au desfăşurat intense tratative pentru reglementarea definitivă a problemelor financiare în suspensie între România şi statele occidentale, fapt ce a permis închierea unor acorduri economice pe termen lung şi obţinere ade credite pentru achiziţionarea de tehnologie modernă.
Pe plan internaţional oficialităţile române au încetat să mai alinieze automat – aşa cum făceau celelalte ţări sovietice – la politica promovată de URSS, La O.N.U. şi în cadrul altor organisme internaţionale diplomaţia românească a început să se individualizeze, adoptând atitudini proprii, care nu odată erau diferite de cele de URSS şi de sateliţilor ei.
Putem spune cu mândrie că deşi Armata Roşie prin consilierii şi militarii săi, au dezarmat şi terfelit numele de militar roman, ea n-a reuşit niciodată să stirbească demnitatea, onoarea cadrelor şi luptătorilor formaţi înainte de 1944, care din patriotism şi simţire românească şi-au menţinut verticalitatea. Aceştia au avut un rol crucial în corectarea modernismului şi influenţei” sovietice în Armata Română. Şi datorită lor a fost posibil momentul august 1968 când refuzul României de a participa la invazia Cehoslovaciei, a adus-o în situaţia de a fi ea însăşi invadată. A fost un act de curaj (la fel de temerar ca şi retragerea din 1958) şi demnitate naţională, când poporul român alături de Armată sa, nu au stat „drepţi” în faţa colosului sovietic şi a armatelor celorlalte ţări membre ale Tratatului de la Varşovia, atrăgându-şi admiraţia întregii lumi şi invidia deloc ascunsă a „armatelor prietene” incapabile de un asemenea gest, de neconceput pentru acele vremuri.
Marius Luchis