Salâh Ad-Dîn Al-Ayyûbî-Saladin (1138 – 1193) a fost cunoscut în lume ca un mare călăreţ, erou nobil, unul dintre cei mai mari şefi de Stat pe care i-a cunoscut vreodată omenirea, un om de mare caracter, eliberatorul Ierusalemului şi eroul bătăliei de la Hattim.
Destinul a vrut ca acest om să devină ministrul califului, Fâtimid Al-Adid in 1168, succedând astfel unchiului său Asad Al-Din Shirkuh care nu a putut profita de postul de ministru decât câteva luni. Ascensiunea lui Saladin în acest post a marcat o turnură în istoria Islamului, căci o dinastie care-şi dădea ultimul suflu a fost răsturnată, cea hegiriană. A apărut o dinastie nouă care a început lupta contra regatelor cruciate Siria şi Palestina, jihad-ul. Este dinastia care a salvat Ierusalemul de a intra în mâinile cruciaţilor care au ocupat oraşul timp de aproape un secol, din punctul de vedere al islamistilor.
Tinereţea sa
Se numea Abû Al-Mudhaffar Yûsuf Ibn Ayyûb Ibn Shâdhî, supranumit Al-Malik An-Nâsir-Salâh Ad-Dîn, adică Saladin.
Istoricii unanim de acord de a spune ca tatăl şi familia sa erau originari din Dvin, un orasel situat la extremitatea Azerbaidjanului. Erau kurzi şi aparţineau tribului Rawâdiyah, care era o ramură a marelui trib kurd, Hadhbâniyyah.
Salâh Ad-Dîn s-a născut în 1138, în citadela Tikrit, în prezenţa tatălui său, Najn Ad-Dîn Ayyûb şi a unchiului său, Asad Ad-Dîn Shîrkûh. Familia sa nu a petrecut însă decât puţin timp în castel după naşterea lui Saladin, părăsindu-l în acel an sau în 1139, pentru a se duce la Mossul, capitala sultanului Imâd Ad-Dîn Zinkî (Zengi).
Saladin a crescut sub aripa protectoare a tatalui şi a unchiului său. Mai târziu, când Nûr Ad-Dîn Mahmûd, fiul sultanului a devenit la randul său sultan la Damasc, Najm Ad-Dîn Ayyûb şi fiul său Salâh Ad-Dîn i-au jurat loialitate. Nûr Ad-Dîn vedea în Saladin realizarea unei fericiri viitoare şi prolifice.
Saladin în Egipt
Ultimii ani ai dinastiei fâtimide în Egipt au cunoscut o luptă crâncenă între Shâwar şi Dirghâm pentru postul de ministru. Niciunul dintre cei doi nu a putut însă să repurteze victoria şi să-şi instaureze puterea. Fiecare dintre ei s-a aliat unei puteri străine pentru a ajuta să-şi realizeze obiectivul.
Astfel Dirghâm s-a aliat cruciaţilor şi Shâwar s-a aliat lui Nûr Ad-Dîn Mahmûd, sultanul din Alep. Fiecare din cele două părţi răspundea la apel. Atunci, a inceput o cursă cumplită între cruciaţi şi Nûr Ad-Dîn care dorea să profite cât mai bine de lupta dintre cei doi miniştri pentru a pune mâna pe Egipt, teritoriu strategic care le permitea de a-şi întinde puterea în regiune.
Nûr Ad-Dîn l-a trimis la Shâwar, la Damasc, pentru a-i cere ajutorul, pe generalul Asad Ad-Dîn Shîrkûh Ibn Shâdhî, în fruntea unei armate în sânul căreia figura Salâh Ad-Dîn, care a fost constrâns de unchiul său Asad Ad-Dîn să-l însotească.
Atunci când Asad Ad-Dîn şi Shâwar au sosit în Egipt, în loc să preia controlul situaţiei şi să-l ucidă pe Dirghâm Shâwar a reuşit să-şi realizeze obiectivul recâştigându-şi postul de ministru şi să-şi consolideze puterea l-a trădat pe Asad Ad-Dîn Shîrkûh şi s-a aliat contra lor cu francezi. Nûr Ad-Dîn şi Asad Ad-Dîn au aflat că au avut loc negocieri secrete între trădătorul Shâwar şi francezi. Temându-se ca Egiptul să nu cadă în mâinile cruciaţilor, ei au început să pregătească o nouă campanie în această ţară, la care a participat de asemenea şi Salâh Ad-Dîn. Armata lor a ajuns in acelasi timp cu cea a cruciatilor si au avut loc multe bătălii. În fine, a fost semnat un fel de tratat între cele două părţi stipulând faptul că fiecare dintre cele două armate siriana şi cruciata, trebuia să se retragă din Egipt.
Dar Asad Ad-Dîn a trebuit să conducă a treia campanie în Egipt după ce cruciaţii au denunţat acest tratat pe care totuşi îl semnaseră cu sirienii. Încă o dată, Salâh Ad-Dîn a fost constrâns de a-şi urma unchiul. Lupta s-a încheiat în fine în 1168, prin eliminarea lui Shâwar. Generalul Nûr Ad-Dîn, Asad Ad-Dîn Shîrkûh a ajuns atunci la postul de ministru al califului fâtimid Al-Âdid. Foarte repede, Shîrkûh a murit şi nepotul său, în vârstă de 32 ani, Salâh Ad-Dîn i-a succedat.
Un ministru sunnit într-un stat siit
Ironia sorţii a vrut ca Salâh Ad-Dîn, de obedienţa sunnită, să ocupe postul de ministru pentru o dinastie siită, în acelaşi timp în care trebuia să-şi arate loialitatea lui Nûr Ad-Dîn Zinkî, sultanul din Alep, care se afla sub ordinele califului abbâssid. Misiunea sa, care era la origine de a împiedica Egiptul de a cădea în mâinile cruciaţilor s-a transformat puţin câte puţin, dorind să aducă Egiptul sub tutela abbâssidă.
Salâh Ad-Dîn nu avea prea multa experienţă, dar a reuşit în ceea ce a întreprins. A folosit mijloace inovatoare, preferând schimbarea pacifistă şi progresivă unei revolte brutale. El a pregătit îndelung terenul tocmai pentru a nu întâlni vreun obstacol. A avut o viziune profundă, bine fondată. El trebuia însă să consolideze în Egipt doctrina sunnită, în scopul de a doborî mai uşor dinastia fâtimidă şi să eradicheze doctrina siita ismaelita. Pentru a realiza toate astea a avut nevoie de trei ani. A înlocuit judecatorii siiţi prin sunniţi şi a construit numeroase universităţi pentru a se învăţa sunnita. El a dat primul edict în prima vineri din luna de Muharram a anului 567 (septembrie 1171) în care nu se mai menţiona numele califului fâtimid, care era pe atunci bolnav la pat, ci numele califului abbâsid. Aceasta însemna de fapt căderea dinastiei fâtimide şi răsăritul unei noi ere.
Construcţia Unităţii islamice
Salâh Ad-Dîn şi-a petrecut primii ani urmărind căderea dinastiei fâtimide şi consolidarea noului Stat, a autorităţii şi puterii sale. Aceasta era cu atât mai urgent cu cât dinastia fâtimida poseda încă mulţi prieteni fideli şi câţiva aliaţi care îi deplângeau detronarea şi slăbirea doctrinei ismaelite. Ei s-au opus atunci lui Salâh Ad-Dîn şi au conspirat contra noului Stat născut. Unul dintre cei mai mari duşmani era Imârah Al-Yamanî, din Yemen. Dar tulburările au apărut repede la Assuan, unde a avut loc o tentativă de restabilire a dinastiei fâtimide. Toate aceste mişcări de revoltă au fost însă înăbuşite de Salâh Ad-Dîn.
După moartea lui Nûr Ad-Dîn Mahmûd în 1174, lui Salâh Ad-Dîn, care conducea Egiptul în numele lui Nûr Ad-Dîn, i s-a oferit oportunitatea de a-şi consolida şi întinde autoritatea peste Siria, în scopul de a promova islamul şi de a uni toate fronturile în faţa ameninţării cruciate, de a elibera teritoriile ocupate de aceştia. Astfel, el a profitat de un apel de ajutor lansat de un prinţ din Damasc în 1174, pentru a se duce în capitala Siriei şi pentru a controla, făra vărsare de sânge. A făcut la fel cu Homs, Hamâh si Balabak, după care şi-a declarat independenţa faţă de autoritatea lăsată de Nûr Ad-Dîn pentru a se alătura califatului abbâsid care i-a conferit titlul de sultan. El a devenit astfel guvernatorul Egiptului. În 1182, a condus o a doua campanie în Siria şi a reuşit să anexeze Alep şi alte câteva oraşe siriene. Tot Nordul Siriei se afla în întregime sub controlul său. Guvernatorul din Mossul s-a angajat faţă de Salâh Ad-Dîn de a-i trimite ajutoare militare deîndată ce acesta va avea nevoie. Această lungă muncă de unificare a frontului islamic a durat peste zece ani, din 1174 la 1186. În această perioadă, nu s-a putut consacra în întregime luptei contra cruciaţilor.
Din victorie în victorie
An-Nâsir Salâh Ad-Dîn era totuşi încrezător în soliditatea frontului interior. El a trecut atunci la urmatoarea etapă: şi-a consacrat toată forţa şi energia în războiul cu cruciaţii. Contra lor a purtat o serie de bătălii şi a repurtat multe victorii, în pofida înfrangerii suportate cu caţiva ani mai devreme la Ramalah. Aceste victorii au cunoscut apogeul în 1187 cu bătălia de la Hattîn. A fost o imensă bătălie în cursul căreia au fost capturaţi regele Ierusalemului, Guy de Lusignan, seniorul de Kérak, Renaud de Châtillon şi alţi mari generali cruciaţi.
Această mare victorie a fost preludiul căderii succesive a oraşelor şi castelelor cruciate în mâinile lui Salâh Ad-Dîn (Saladin). În acest mod a căzut castelul Tiberiade apoi au căzut oraşe precum Saint Jean d´Acre, Cesareea, Naplus, Arsuf, Jaffa, Beirut etc. Acum, calea era liberă pentru a intra în Ierusalem. Oraşul sfânt a fost asediat până la predarea sa. Saladin a intrat în el vineri 2 octombrie 1187, adică la 27 Rajab 583 din Hegire. A fost una din cele mai mari zile din istoria Islamului.
Europa a fost îngrozită când a aflat că musulmanii au pus stăpânire pe Oraşul Sfânt. Regii europeni cereau răzbunare. Imediat a fost pusă pe picioare una dintre cele mai redutabile cruciade, atât ca număr de oameni cât şi ca material. Ea era compusă din trei armate: armata germană, armata franceză şi armata engleză. Două armate au ajuns la destinaţie, în timp ce regele german s-a înecat traversând un fluviu din Asia Minora, provocând dispersia armatei sale.
Armata franceză, sub conducerea lui Philippe – Auguste, a reuşit să recucerească Acra, în timp ce aliatul său englez, sub comanda lui Richard inimă-de-Leu, a pus mâna pe regiunea de coastă mergând de la Tyr la Jaffa, pregătind astfel calea recuceririi Ierusalemului. Totuşi, tentativele de a cuceri Oraşul Sfânt au eşuat şi Richard inima-de-Leu a fost constrâns de a cere un armistiţiu. Acesta a fost semnat la 2 septembrie 1192 la Ramalah. El marca terminarea celei de-a treia cruciade.
Spiritul cavaleresc al lui Saladin
A doua zi după bătălia de la Hattîn, Saladin l-a adus în cortul său pe regele Guy de Lusignan şi pe fratele său Amaury cât şi pe prinţul Renaud de Châtillon. Sultanul i-a oferit regelui Guy un recipient de apă rece pentru a putea să-şi potolească setea. Apoi regele i l-a dat lui Renaud.
Saladin, care jurase să-l ucidă pe seniorul de Kérak, Renaud de Châtillon, cu propriile sale mâini, a refuzat să-i fie servită apa. Într-adevar, acest prinţ cruciat încălcase toate tratatele efectuate între Salâh Ad-Dîn şi regatele cruciate. El nu a ezitat de a ataca caravanele pelerinilor care se îndreptau spre Mecca şi Medina. Între altele, avea de gând de a conduce o campanie împotriva Meccai pentru a distruge Ka´bah, şi contra Medinei pentru a dezgropa corpul Profetului din mormântul său.
Doar vigilenţa lui Saladin a făcut de a se respinge aceste atacuri criminale contra locurilor sfinte ale Ieruselemului şi Renaud de Châtillon să nu poate să-şi atingă obiectivele. Împiedicându-l pe Guy de Lusignan de a-i da apa lui Renaud de Châtillon, Saladin a declarat: „Este în obiceiurile noastre arabe şi în nobleţea noastră de caracter ca atunci când captivul mănâncă şi bea din hrana şi băutura celor care l-au capturat, să aibă viaţa salvată.” Prin asta, el întelegea că nu dorea să acorde acest privilegiu lui Renaud de Châtillon.
Atunci, sultanul s-a pus în faţa seniorului de Kerak şi i-a spus: „iată că-l răzbun pe Mohamed, Profetul, de crimele tale.” Apoi i-a propus convertirea la islam, care i-ar fi permis să-i fie iertate greşelile. Dar Renaud a refuzat. Salâh Ad-Dîn şi-a tras sabia şi l-a lovit la nivelul umărului, dupa care Renaud de Châtillon a fost luat de soldaţii musulmani. Asistând la această moarte, regele Guy de Lusignan nu s-a îndoit nicio clipă că va urma şi el. Dar Salâh Ad-Dîn l-a asigurat: „Nu este în obiceiul regilor de a-i ucide pe regi. Cât despre acela «Renaud de Châtillon», el a depăşit toate limitele şi a avut îndrăzneala de a purta atingerea Profetiilor lui Dumnezeu – pace şi binecuvantare pentru ei.”
Saladin civilizatorul
Prima sa opera remarcabilă a fost consolidarea doctrinei sunnite în Egipt. În acest scop a edificat două universităţi care să difuzeze învăţătura sunnita: Universitatea An Nâsiriyyah pentru învăţătura chafeită şi Universitatea Al – Qamhiyyah pentru învaăţătura malekita. Aceasta din urmă universitate poartă acest nume straniu făcând aluzie la faptul că ea oferea studenţilor săi grau (qamh in araba) pe care îl recoltau de pe pământurile care le erau atribuite. Între altele, Salâh Ad-Dîn a restrâns posturile de judecator doar la chafeiţi, ceea ce explică difuzarea doctrinei cafeite în Egipt şi în imprejurimile sale.
Domnia lui Saladin a produs mai mulţi gânditori şi oameni de ştiinţă printre care Al-Qâdî Al Fâdil (un fel de ministru de externe al său care a fost foarte apreciat). Salâh Ad-Dîn îl consulta asupra celor mai mici detalii militare şi în istorie, amândoi dezvoltând Dîwân Al-Inshâ, adică un Minister al Afacerilor externe.
Dar Saladin s-a preocupat de asemenea de construirea zidurilor din jurul oraşelor, de turnuri de apărare şi de castele. Unul dintre cele mai faimoase vestigii este castelul Mont pe care l-a construit pentru a-şi stabili aici guvernul, a-şi caza armata şi a face un loc puternic care îi va permite de a apăra Cairo.
Din nefericire, moartea sa l-a împiedicat să termine construcţia. Aceasta a fost realizată mai târziu în timpul domniei succesorului său. Saladin a înconjurat Cairo şi regiunile înconjuratoare cu un zid de 15 kilometri lungime si de 3 metri grosime, prevăzut cu turnuri de apărare. Ruinele acestui zid există. Sistemul administrativ a cunoscut sub domnia sultanului o perioadă de stabilitate. Acesta a prezidat guvernul central în capitală şi era secondat de un vice-sultan. Acest post a fost creat de Salâh Ad-Dîn în scopul de a putea fi înlocuit în timpul absenţelor sale. Urma apoi Primul Ministru, însărcinat de a executa politica Statului. Apoi în fine ministerele sau divanele, ca Dîwân An-Nadhar, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Dîwan Al-Inshâ; Ministerul Afacerilor externe, Dîwan Al-Iaysh, Ministerul Apărării, Dîwan Al-Ustûl, Ministerul Marinei, pe care Saladin l-a dezvoltat în cel mai înalt grad în scopul de a-i contra pe cruciaţii care foloseau calea maritimă pentru a ataca teritoriile musulmane. El a acordat fonduri importante dezvoltării divanului pe care l-a încredintat de altfel fratelui său Al-Âdil. Flota musulmană a participat astfel la numeroase bătălii navale pe coastele Egiptului şi Palestinei. Graţie acestora el a putut să respingă campania lui renaud de Châtillon contra Meccai şi Medinei.
Salâh Ad-Dîn a dezvoltat de asemenea fundaţii sociale al căror scop era de a ajuta oamenii şi de a-i susţine în faţa vicii şi latitudinilor vieţii. El a anulat astfel taxele care se cereau pelerinilor care traversau Egiptul. Saladin a făcut din moscheea Ahmed Ibn Tûlûn un azil pentru străinii maghrebini.
Dar Salâh Ad-Dîn a fost celebru şi pentru toleranţa şi aspiraşia sa pentru pace, un adevarat exemplu. După ce a cucerit Ierusalemul, a tratat cu bunăvoinţa cu cruciaţii şi şi-a afişat compasiunea faţă de locuitorii Oraşului Sfânt. Musulmanii au intrat fără pic de vărsare de sânge. În schimb, cruciaţii, în 1099, au masacrat mii de musulmani, scăldându-se în sânge până la genunchi. În ceea ce priveşte subiectul celor 10.000 de musulmani care s-au refugiat în moscheea Al-Aqsâ la sosirea cruciaţilor, Raymond d´Agiles ne-a lăsat urmatoarea mărturie: „A fost atât de mult sânge răspândit în vechiul templu al lui Solomon, încât corpurile morţilor de acolo pluteau purtate în piaţa bisericii; se vedeau plutind mâini şi braţe tăiate care mergeau să se întălnească cu corpuri care le erau străine, în aşa fel încât nu se putea distinge cărui corp aparţinea un braţ care se vedea împreunat cu un trunchi. Soldaţii – înşişi care făceau acest carnagiu abia au suportat fumul care se ridica.”
Salâh Ad-Dîn şi-a pregatit oamenii în lupta sa cu cruciaţii. El a ştiut să creeze această atmosferă plină de devotament în serviciul Islamului. El era un om de o mare pietate, cuprins de rugăciuni şi de invocări ale lui Dumnezeu. Nu lipsea niciodată de la o rugăciune în moschee. Chiar şi în ultima perioadă a bolii sale, când nu putea să se mai ducă el-însăşi la moschee, îl chemă pe iman şi rugăciunea era ţinută în cortul său, în scopul de a nu lipsi de la rugăciunea obişnuită.
Salâh Ad-Dîn a fost un om drept, care şi-a fixat două zile pe săptămână, luni şi joi, pentru a primi şi asculta plângerile supuşilor săi. La aceste şedinte asistau şi judecătorii şi savanţii săi în cursul cărora sultanul acorda întâietate persoanelor lezate. Iar oamenii veneau la el de pretutindeni: mari şi mici, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei. Oricine suportase o nedreptate ştia că dreptul său va fi restituit de Saladin (care se arăta supărat dacă afla că o persoană din anturajul său încălcase drepturile cuiva, sau din familie ori dintre prietenii săi). Pentru el, dreptul era sacru. În plus, nu devenea furios dacă era contrazis. Ierta şi-i scuza pe cei care aveau curajul de a se pune cu el. Se stăpânea întotdeauna.
El avea un curaj exemplar şi nu se temea de moarte. În cursul uneia dintre expediţiile sale maritime, secretarul său Al-Imâd Al-Asfahânî, cuprins de panică în timpul unei furtuni, i-a spus sultanului său: „Mi-e teamă. Cum de nu ti-e teamă?” El l-a intrebat: „Care este cea mai frumoasă dintre morţi?” Secretarul i-a răspuns: „Cea mai frumoasă dintre morţi este moartea pe calea Domnului.” Saladin a declarat: „Acesta este obiectivul meu. Obiectivul meu este de a muri de cea mai frumoasă dintre morţi. Nu vreau să mor pe patul meu. Vreau să mor de cea mai frumoasă dintre morţi: moartea pe calea Domnului. Nu vreau sa mor lent de o sabie sau atins de o suliţă sau atins de o săgeată. Vreau sa fiu ucis pe calea Domnului.”
În timpul negocierilor tratatului de la Ramalah între musulmani şi cruciaţi, sultanul Salâh Ad-Dîn a căzut grav bolnav şi a trebuit să rămână la pat. El a murit la 4 martie 1193, fără mari averi. Este proba ascetismului său şi a purităţii sale.
