Destinul meu este ciudat. Sunt profund nefericită şi nu ştiu ce ar trebui să fac pentru a reuşi şi eu în viaţă. Când mă uit la prietenele mele, care toate şi-au aranjat viaţa, mă cuprinde parcă şi mai tare disperarea.
Ar trebui să fiu mai radicală sau din contră, mai sociabilă? Îmi place mult singurătatea şi îmi fac cu greu prieteni.
A trecut un an şi şase luni de când m-a părăsit prietenul. Motivul? Mi l-a spus direct: s-a plictisit la culme de mine. Evident, m-a durut enorm felul în care mi-a spus-o, absolut fără menajamente. Îngrozitor!
Numai că în faţa lui, în acele momente dramatice pentru mine, am bravat şi m-am prefăcut că nu-mi pasă, deşi în sinea mea m-a rănit cel mai adânc. Consider că a fost o mare nedreptate, o palmă pe care mi-a dat-o soarta ca să mă trezesc la viaţă cât mai rapid. Am plâns zile în şir ca un copil care nu mai putea să-şi găsească alinare. Precizez că el a făcut acest gest după trei ani de convieţuire împreună, cu bune şi cu rele, aşa cum se întâmplă cu toţi, la urma urmelor.
Nu a fost o ceartă, ci numai decizia lui, care a sosit într-un moment nepotrivit, când mă luptam cu examene, cu probleme la serviciu şi alte chestii. Prin urmare, numai de încă o lovitură nu aveam nevoie! Dar nimeni nu poate stabili cu adevărat deciziile altora.
M-a bulversat fuga lui şi cedarea aceasta, căci ştia exact cu ce mă confruntam în acele momente. Ce să zic însă, am suportat despărţirea de el. Dragoste cu forţa nu se poate! Poate m-a înşelat sau s-a precipitat, nu mai contează. Era foarte sigur pe el şi eu, nefericită.
Am vrut prea mult de la noi şi cuplul nostru s-a destrămat ca şi cum n-ar fi fost. Cred că mai mult eu gândeam asta, nu şi el, care avea alte planuri. De altfel, peste câteva zile l-am întâlnit absolut întâmplător în centrul oraşului, fericit, la braţul unei blonde fermecătoare.
De când era cu el? De când mă trăda? Am fost prea tensionată, el prea impulsiv. Nu-mi pare rău că am pierdut această luptă amoroasă, pentru că dacă i-ar fi păsat de mine, dacă m-ar fi iubit cu adevărat, nu ar fi făcut acest pas groaznic. Când iubesc pe cineva, mă dăruiesc total! Şi cred că aici greşesc esenţial. El, ca şi alţii, a profitat. M-a stors de sentimente, a obţinut exact ceea ce a vrut şi când a vrut, apoi m-a abandonat pentru alta. Eu nu mă împac cu această atitudine ciudată.
Am o senzaţie de dezgust de fiecare dată când un bărbat îmi propune să fim prieteni. Mă tem serios. Chiar dacă tipul îmi place… Poate pentru că am suferit prea mult? Cel mai rău este dacă el mă asaltează cu cuvinte dulci, meşteşugite, care mie una mi se par false. Astăzi, cuvintele lor dulci, complimentele nu mă mai ating. Ştiu foarte bine că fac parte din jocul seducţiei şi cam de ea mă tem. Să nu cedez repede şi să nu devin dependentă.
Nu ştiu ce ar trebui pentru a recăpăta încredere în bărbaţi. O minune, cu siguranţă. Am suferit prea mult din cauza lor şi mă dor aceste eşecuri pe care le las în urmă, dar care m-au marcat profund.
Mai rău este că nu mai cred nici în dragoste. După despărţirea de el, am încercat să mă apropii de un vecin. Mai bine zis, el a început să mă curteze. O vreme, l-am acceptat, pentru că orice s-ar zice, ai nevoie de un suflet lângă tine.
Nu a mers. Urmărea numai o aventură cu mine, mi-am dat seama rapid şi l-am alungat. De atunci, m-am închis şi mai tare în mine şi sufăr cumplit. Jocul seducţiei mă deprimă… Ah, am suferit atât de mult!
Mă lupt să-mi reclădesc viaţa, să am şi eu idealuri, ţeluri la care să ajung. Mă lupt să fiu normală, să trăiesc simplu, să am familie. Este însă teribil de greu, aş zice imposibil! Mă curtează şeful, colegii, vecinii, toţi vor ceva de la mine.
Dar niciunul nu intră în adâncimea sufletului meu, să afle ce vreau şi eu cu adevărat. Sunt ei superficiali sau eu? Iubesc cu pasiune, însă să am pe cine. Să merite asta!
Sunt disperată, pentru că timpul trece nemilos şi ne ia totul, iar noi nu putem face absolut nimic. Am crezut că va fi o stare de tranziţie, că-mi voi găsi rostul curând şi nu s-a întâmplat, din păcate. Când va fi, nu ştiu.
Veronica
