Geopolitica

Ucraina, spaţiu vital intereselor Rusiei

0 9
5.00 avg. rating (99% score) - 6 votes

În 1991, Ucraina avea cel puţin două avantaje strategice care o făceau să fie râvnită enorm de Rusia: deţinea arme nucleare şi avea deschidere şi flotă la Marea Neagră. Armata sa deţinea poziţia secundă în materie de forţe convenţionale şi avea aproximativ 800.000 de oameni relativ bine echipaţi şi antrenaţi, la care se adăuga 30% din potenţialul militaro-industrial al fostei Uniuni Sovietice, ceea ce a determinat-o să vrea autonomia şi suveranitatea.

La 21 august 1991, Ucraina a adoptat Actul de proclamare a independenţei, în timp ce Parlamentul (Verkhovna Rada) a votat o rezoluţie „naţionalizând” toate formaţiunile militare aflate pe teritoriul Ucrainei şi pe care le-au subordonat Parlamentului.

Respectându-şi însă angajamentele faţă de Uniunea Sovietică în domeniul militar, ceea ce presupunea aplicarea acordurilor de dezarmare strategică, Ucraina s-a angajat să transfere armele nucleare pe care le deţinea în Rusia.

Ucraina, spaţiu vital intereselor Rusiei

Dar foarte repede, Leonid Kravsciuc a supendat trimiterea acestor arme nucleare în Rusia, sub pretextul că nu a primit nicio garanţie că aceste arme vor fi efectiv distruse şi a început să negocieze direct cu S.U.A., cu care a semnat, la sfârşitul lui octombrie 1993 un tratat bilateral prin care se angaja să ratifice Tratatul de non-proliferare nucleară.

Stupoare însă, la 8 octombrie, deşi Parlamentul ucrainean s-a decis să voteze acordurile Start-1, Kravsciuc a refuzat să-şi mai ţină promisiunea făcută americanilor în scris.

Ce dorea să arate prin asta? Dorinţa staului ucrainean de a rămâne o putere nucleară a lumii, ca şi Rusia, fără a lua în calcul dorinţa acesteia din urmă, care nu accepta varianta lui Kravsciuc.

La 10 ianuarie 1994, cu ajutorul lui Bill Clinton, Rusia a reuşit să o supună pe vecina rebelă şi să o determine să transfere în continuare armamentul nuclear în Rusia.

Atunci, profund indignat, Kravsciuc a strigat că „Statele Unite şi Rusia au reuşit să pună în genunchi Ucraina”. Dorinţa de a scăpa de sub tutela Rusiei se spulbera, tocmai prin intervenţia americană.

Cât despre flota de la Marea Neagră, lucrurile erau destul de complicate. Forţele politice dominante din vestul Ucrainei doreau ca ea să fie naţionalizată, ca şi forţele terestre şi aeriene, în timp ce politicienii din est doreau o apropiere treptată de Rusia.

La 11 ianuarie 1992, la Minsk, autorităţile ruse şi ucrainene au statutat că o parte din flota de la Marea Neagră trebuia să devină o componentă a forţelor armate ucrainene, decizie care a fost apoi urmată de un acord, semnat la Yalta la 3 august.

Încă de la începutul anilui 1990 a existat un grav dezacord între Ucraina şi Rusia cu privire la Peninsula Crimeea. Oficialii ruşi făceau declaraţii alarmante şi ameninţau cu posibilitatea revizuirii frontierelor cu Ucraina sau cu apartenenţa Crimeei la Rusia. Spaţiul fost sovietic este întotdeauna perceput de conducătorii de la Moscova ca unul de interes strategic şi vital care intră neapărat sub orbita sa.

Crimeea a fost integrată actualului teritoriu ucrainean în 1954 de Nikita Hruşciov cu ocazia celebrării celei de-a 300-a aniversări a Uniunii de la Pereiaslav. Au existat multiple tensiuni între cele două părţi privind Peninsula Crimeea care însă au fost rezolvate în 1997 cu recunoaşterea de către Rusia a apartenenţei Crimeei la Ucraina.

Rusia nu va ceda niciodată influenţa sa asupra Ucrainei şi de fapt, asupra tuturor republicilor foste sovietice, suntem siguri.

Marian Deaconu

Lasă un comentariu

Urmăriţi-ne pe Facebook!

Urmariți-ne pe Twitter!

Urmariți-ne pe Pinterest!

Enigme

Showbiz

Dosarele crimei

Videoclipurile săptămânii

Conspirație

Credință

Spiritualitate

Mitologie

Legende

Publicitate

Publicitate
Flag Counter

Susține acest site cu o donație!