Autoritățile române au luat în calcul eventualitatea părăsirii Basarabiei încă din primăvara anului 1940, la 5 aprilie Grupul de armate nr. 1 ordonând executarea de recunoașteri în vederea organizării de capete de pod la est de Prut pentru ,,a ajuta retragerea armatei”.
Între alte măsuri, generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei 4, a făcut cunoscute (31 mai 1940) principiile și normele ce trebuiau avute în vedere în executarea evacuărilor, în perioada de tensiune politică și în cea a mobilizării. În ambele situații, evacuarea trebuia făcută cu trenul și cu mijloacele auto de către comandamentele teritoriale și cercurile de recrutare, ajutate de autoritățile administrative (prefecturi, preturi, poliție, jandarmi), conform ordinelor Marelui Stat Major și armatelor. În principiu, s-a cerut ca organele militare și administrative să nu părăsească teritoriul ,,decât atunci când trupele operative sunt pe punctul de a-l evacua în întregime”. Ordinul mai preciza: ,,Evacuarea populației se va face în măsura ce se va hotărî prin ordinele ce se vor da când va fi cazul. Populația minoritară nesimpatizantă rămâne pe loc. Toți premilitarii, rezerviștii și militarii de la vatră vor fi evacuați în prima ordine de urgență.
Evacuarea populației are prioritate față de evacuarea materialelor, acestea vor fi distruse dacă nu pot fi evacuate. Intelectualii vor fi preferați la evacuare. Animalele, fermele mari, ale crescătorilor mari, mai ales proprietatea statului, nu vor fi lăsate pe loc”. Un ordin asemănător avea să fie emis și de generalul Iosif Iacobici, comandantul Armatei 3, la 21 iunie, care a precizat că măsurile privind evacuarea urmau a fi aplicate doar ,,în cazul când s-ar da un ordin special pentru aceasta”. Pentru a nu se provoca panică și a nu se crea ,,îndoieli în sufletele comandanților care trebuiau să se bată pe Nistru”, aceste instrucțiuni au avut un circuit limitat. Ordinele cu caracter general au vizat pregătirea materială a retragerii (executarea de diguri carosabile peste Prut, construirea de poduri improvizate, dublarea podurilor existente și a celor aflate în construcție cu poduri de vase sau de plute și accelerarea construcției de noi comunicații, organizarea de capete de pod menite să garanteze o eventuală retragere, eșalonarea în adâncime a dispunerii depozitelor și serviciilor etc.). La 22 iunie, Marele Stat Major a considerat că trimiterea familiilor ofițerilor în zona de interior constituia ,,un gest neostășesc”, care ,,are darul de a produce panică în rândul populației civile și chiar a fi imitate de către civili, care așteaptă de la ofițeri alte exemple decât acestea”.
În acest timp, așa cum rezultă dintr-un raport al Armatei 4 din 18 iunie, în rândul funcționarilor și membrilor familiilor ofițerilor români, care își aveau familiile în Basarabia, s-a creat o stare de ,,neliniște și îngrijorare”, în special în zonele de frontieră, o parte dintre aceștia făcându-și bagajele și chiar expediindu-le la vest de Prut. Considerând acest lucru ca provocator de panică, ministrul Apărării Naționale, generalul Ion Ilcușu, a ordonat ca ofițerii să rămână cu familiile pe loc și a interzis mutarea vreunuia din Cernăuți, Chișinău și Tighina fără semnătura sa. Noi dispoziții privind evacuarea aveau să fie date după primirea notelor ultimative sovietice. La 27 iunie, Armata 3 a modificat Instrucțiunile din 21 iunie în sensul că ,,premilitarii, rezerviștii și milițienii de la vatră vor fi evacuați în primă ordine de urgență”, că ,,nu se vor evacua copii între 0-14 ani” și nici ,,populația civilă care nu are obligații militare”. Cu acel prilej, sub semnătura generalului Nicoale Mazarini, șeful de stat major, s-a dispus să nu se mai organizeze transporturi pe jos pentru evacuarea populației civile, să se interzică mișcările de refugiați pe drumuri, precum și afluirea lor la stațiile C.F.R. S-a admis numai evacuarea cu trenul a intelectualilor (cu familiile lor), desemnați nominal de cercurile de recrutare, în înțelegere cu prefecturile și cu preturile. Acestea, împreună cu poliția și jandarmeria, trebuiau să sfătuiască populația să rămână pe loc și să ia măsuri spre ,,a o împiedica să se refugieze”, iar trupele operative din zonă să oprească și chiar să împrăștie coloanele de refugiați civili.
Dramei trăite de românii basarabeni obligați să ia drumul exilului i s-au adăugat lipsa de organizare din partea autorităților române. Între greșelile făcute de autorități, șeful Biroului statistic militar Iași menționa primirea tardivă a ordinului de retragere a unităților din linia 1-a (28 iunie, orele 12-13), evacuarea timpurie a funcționarilor de la telefoane și a jandarmilor, fapt care a dus la întreruperea legăturilor telefonice și la multe dezordini pe traseele de retragere. Probleme mari în evacuarea populației civile au apărut și datorită insuficienței mijloacelor de transport spre gară (în special în Chișinău), blocării drumurilor de către trupele sovietice și de către minoritari, fapt care a făcut ca numeroase familii românești să fie despărțite, iar altele să se deplaseze spre Prut pe jos. ,,Autoritățile civile, poliție și jandarmerie – releva locotenent-colonelul Ioan Palade – primind ordinul de evacuare târziu, nu au anunțat imediat populația civilă, gândindu-se, în general, la familiile și persoana lor”. ,,Din declarațiile funcționarilor, militarilor și populației civile evacuați din Basarabia și Bucovina – continua ofițerul -, rezultă că nu a existat o organizare a evacuării. Majoritatea celor evacuați învinuiesc autoritățile militare superioare și guvernul, care deși informat din timp asupra intențiilor U.R.S.S. nu a permis funcționarilor și militarilor să-și evacueze familiile și avutul, ba mai mult, cei care au încercat să facă acest lucru, au fost opriți prin ordine severe, fiind amenințați cu pedepse. La cele de mai sus se adaugă faptul că nu s-au dat dispozițiuni ca evacuarea funcționarilor de la telefoane și jandarmilor să se facă odată cu trupele. Prin faptul că aceștia s-au evacuat înainte și, în general, fără un plan stabilit, legăturile telefonice au fost întrerupte, comunicări de ordine nu s-au mai putut da, iar actele de banditism provocate de populația minoritară și evrei au început pe toată adâncimea zonei, punând în pericol și dezorganizând retragerea trenurilor cu materiale, muniții, populație și chiar a unităților militare. Faptul că o parte a gărzilor podurilor de căi ferate n-au știut de evacuare și deci au rămas pe loc până târziu, a asigurat scurgerea trenurilor și a împiedicat actele de terorism”.
,,Împachetând pe fugă strictul necesar – rememora peste ani medicul Epifanie Cozărescu, aflat în acele momente în Cernăuți –, se aruncau pe căruțe sau în automobile fără a întoarce capul ca să le pară mai puțin grea desprinderea de locul natal, de casă și de avutul agonisit cu trudă, uneori în curs de generații”. Deoarece autoritățile și populația civilă (în special cea din mediul rural) au fost informate târziu despre evacuare, în multe locuri s-a produs panică, debandadă și stări de nervozitate, sporite de grupurile de provocatori pregătite din timp.
Gara orașului Chișinău, menționa profesorul Damian, era asaltată de ,,mii de civili și militari, care într-o vălmășeală de nedescris, se agățau de scări, tampoane și acoperișul vagoanelor, fără a mai ține seama de destinația spre care plecau trenurile, singurul gând fiind să se salveze”. ,,Coloane de refugiați – transmitea, tot din Chișinău, și corespondentul ziarului ,,Universul” -, fiecare cu câte o legătură în mână, mame purtând copii în brațe și târând pe alții, ochii împăienjeniți de lacrimi, pașii grăbiți cu o singură țintă: gara. Suflete zdrobite cu o singură dorință: salvarea vieții”.
,,Rapidul pentru București, format din 30 de vagoane – mai releva Elefterie Negel, care obținușe în ultimul moment înlesnirea evacuării din partea comandantului Corpului 3 armată – este sub presiune și arhiplin, de la scări până la acoperiș. Câteva mii de oameni vor să pătrundă cu orice preț în el. Este ceva îngrozitor. Mamele își îndeasă copii prin ferestre. Altele îi strigă cu disperare pe cei rătăciți. Bărbați care se tăvălesc pe jos cu brațele și picioarele fracturate, cu fața însângerată, în lupta pentru ocuparea locului salvator. Zvonul că trupele sovietice vor intra la ora 10 dimineața, adică peste o oră, persistă, cu toate asigurările autorităților că această intrare nu se va produce decât la ora 2 d.a. Nimeni nu vrea să creadă și toți vor să scape cu viață, să părăsească orașul cu primul tren. Acei care au reușit să transporte bagaje mai multe, renunță la ele. Rămân deasupra baloturilor doar câinii, care și-au urmat nechemați de nimeni stăpânii. În toiul acestei disperări, casa mai vinde bilete și tichete pentru rapid. N-am putut înțelege acest lucru și nu-l înțeleg nici acum”. În momentul în care personalul de Galați, cu multe vagoane goale de teama capturării lui de către trupele sovietice, în care s-a urcat și familia lui Elefterie Negel, s-a pus în mișcare, scandările ,,Trăiască România!, ,,Trăiască Basarabia românească!” s-au contopit cu ,,hohote de plâns”.
Ajuns în în București, corespondentul ziarului ,,Universul” avea să consemneze: ,,De 24 de ore mă găsesc sub cerul Capitalei și nu mă pot desprinde de visul groaznic, care a fost evacuarea Basarabiei românești. Îmi mângâi cei trei copilași și nu-mi vine să cred că sunt în viață. Ce caută ei la această oră matinală pe peronul Gării de Nord dormind pe coșul de răchită, singura noastră avere salvată, în care soția mea a aruncat fără să știe ce, câtăva rufărie, desperechiate? Nu, nu este un vis. Este cruda realitate. Sosesc mereu trenuri de refugiați și din ele coboară fărâme din marea dramă națională, care a început să se desfășoare fulgerător, în noaptea de joi, 27 iunie”.
,,Din cauza tendinței de a nu produce panică, mai ales în rândul populației – releva, la 1 iulie, maiorul Dionisie Bădărău, șeful Centrului ,,A”, în baza constatărilor personale din Cernăuți și zona înconjurătoare -, operațiunile, atât cea de pregătire cât și de execuție pentru descongestionarea nordului Basarabiei și Basarabiei de toate impedimentele și transportul înapoi a valorilor de artă, tezaur etc., au fost aproape inexistente. Ba mai mult nici chiar în ziua de 27 iunie, când deja se știa că Sovietele ne-au dat o Notă ultimativă, nu s-a permis cu un ceas mai devreme evacuarea instituțiilor militare și civile. În dimineața zilei de 28 iunie 1940, când s-a luat măsura de a evacua trupele, concomitent a început, în grabă și fără niciun plan, și evacuarea instituțiilor civile. A fost într-adevăr un moment de panică și zăpăceală; fiecare persoană avea tendința de a se salva pe ea și a putea duce în refugiu strictul necesar. Pe la ora 10-11/28 iunie a început exodul vehiculelor încărcate cu bagaje, a populației, a armatei, fiecare cum putea și pe unde putea”. În acest context, în teritoriile ocupate de către sovietici au rămas numeroase valori culturale și spirituale românești, maiorul Bădărău raportând că din Cernăuți nu s-au putut evacua Biblioteca Universității, cu circa 540 000 de volume, broșuri, manuscrise, întreaga arhivă a statului, filiala Bucovina, Muzeul paleolitic-istoric, odoare bisericești etc.
Referindu-se la modul în care s-a făcut primirea refugiaților la vest de Prut (220 501 înregistrați până în decembrie 1940), locotenent-colonelul Ioan Palade releva că în primele două zile nu a fost ,,nicio organizare”, gara din Iași fiind ,,o masă de oameni, bagaje și deznădejde”, abia ulterior luându-se măsuri pentru dirijarea oamenilor spre sudul țării și pentru cazarea lor. ,,Specula – mai menționa ofițerul român – a fost însă de neînchipuit, fără ca organele administrative să intervină (transportul a două sau trei baloturi sau geamantane în oraș cu o căruță cu un cal, se plătea cu 100 – 120 lei; trăsurile alegeau clienții care plăteau mai mult)”.
Sigur că au existat și situații în care evacuarea autorităților civile și a populației s-a făcut în condiții normale, așa cum releva rezidentul regal al Ținutului Prut, într-o scrisoare de mulțumire adresată Marelui Stat Major. ,,Datorită concursului dat de armată – se arăta în document -, s-a putut evacua întregul tezaur al Băncii naționale, Administrației financiare, Camerei agricole, Inspectoratului școlar județean, soldurile Camerelor rurale aflate la Prefectură și ale unor comune din județ, cum și valorile unor primării, între care se numără și târgul Fălești”. Normalitatea nu scuză însă lipsa de organizare, dezinteresul sau alte interese ale celor care au profitat de drama concetățenilor.
Alesandru Duţu (apud https://alesandrudutu.wordpress.com/)