Almogavarii (almogaverii) erau soldaţi mercenari în serviciul Coroanei Aragonului – Cataluniei, în majoritate catalani şi aragonezi, constituiţi în companii care au văzut lumina zilei în Peninsula Iberică cu ocazia războaielor contra sarrasinilor, între sec. XIII şi XVI.
După Reconquesta, almogavarii au participat imediat la Războiul Siciliei, în serviciul regelui Frederic al II-lea. Erau reputaţi pentru abilitatea lor agresivă în luptă. În teritoriu duşman, trăiau din jafuri, dar în timp de pace cauzau probleme în special ţăranilor.
Etimologia cuvântului provine din arabul magawir, care înseamnă cel care poartă o incursiune în teritoriu duşman, de la verbul gavar, a realiza o expediţie. Se poate găsi şi în franceză forma almogavare.
Almogavarii au fost consideraţi ca cei mai buni infanterişti din epoca lor. Sunt recunoscuţi ca precursorii războiului de hărţuire sau de guerillă. Într-o epocă în care cavaleria era arma preferată a armatelor şi în care idealul cavaleresc era modelul războinicului, almogavarii foloseau din plin terenul în avantajul lor, luptând noaptea, deplasându-se pe picioare şi nepurtând armuri, ceea ce-i făcea să fie foarte nobili.
Dar ei nu constituiau propriu-zis o armată însă duceau o viaţă foarte dură, se luptau sub privirile copiilor sau soţiilor lor, cu care se deplasau întotdeauna, care învăţau astfel meseria armelor. Nu practicau nicio meserie în afară de cea a armelor şi se serveau în timp de pace de monarhi. Au trăit în starea de luptă în care se afla lumea islamică şi la dispariţia acestora…
Prima mărturie despre existenţa lor de care dispunem este din sec. XIII, când un grup de 12 bărbaţi s-au dedat la incursiuni de una sau de două zile pe teren sarrasin. Au avansat sub conducerea unui căpitan (almugaten), şi atunci când trebuiau să atace pe cineva mai important, primeau ordinele de la un comandant (adalil) desemnat de rege. Trăiau esenţial din ceea ce făceau.
Formau o armată importantă. Petru cel Mare (1276 – 1285) a angajat 15.000 de almogavarii în timpul expediţiilor sale în Africa şi în Sicilia sub comanda lui Roger de Lauria, sau Loria (lluria). Mulţi dintre ei au rămas însă în insulă, pentru a-l apăra pe fiul lui Petru, Frederic (Fadric) al II-lea, în lupta sa contra angevinilor.
Dar după pacea de la Caltabellotta (1302) nu au mai avut ce să facă în Sicilia. Atunci a fost creată Compania catalană a Orientului, sub ordinele lui Roger de Flor (Rutger von Blum), cavaler de origine germană al Ordinului Templului. Ţipătul lor de luptă „Înainte, lăncilor! Înainte!” (Desperta, ferro! Desperta!) pe care le rosteau lovind pietrele cu vârfurile ascuţite ale lăncilor lor, în scopul de a-şi impresiona duşmanii, înainte de a se lansa în luptă a rămas celebru. Contele de Brienne a scris despre ei şi vacarmul produs de aceştia: „Am dat peste demoni!”
După asasinarea lui Roger de Flor la Adrianopole, în timpul unui banchet, împreună cu 130 deşefi almogavari, la 5 aprilie 1305, la ordinele lui Michel al IX-lea, fiul mai mare al lui Andronic al II-lea, împăratul Bizanţului, care se temea de influenţa uriaşă şi de ambiţiile imense ale cavalerului german, au fost asasinaţi.
După această crimă, almogavarii au trebuit să se apere de greci şi de aliaţii lor din cartierele de la Gallipoli unde duşmanii lor au venit să-i atace. Acest episod eroic este povestit de Muntaner, care se afla acolo ca trezorier al Companiei şi care a luat parte activă la lupte. Apoi almogavarii au devastat timp de doi ani Imperiul în semn de represalii (prin ceea ce s-a numit răzbunarea catalană).
Compania s-a stabilit în 1310 la Atena, unde a fost chemată de contele Gautier de Brienne. După ce s-a servit de ei, contele a vrut să-i alunge mişeleşte, dar a pierit în această acţiune. Almogavarii au pus atunci mâna pe ducatele Atena şi Neopatria, în numele regilor Siciliei şi a Casei de Aragon. Ultimul ducat a rămas sub dominaţie catalană până în 1390, an în care veneţienii au pus mâna pe el.
Dar almogavarii s-au ilustrat şi în războiul contra Castilliei (1296 – 1304), în cruciada contra Almeriei (1309), în cursul campaniilor Grenadei (1330 – 1334), în timpul expediţiilor Sardigniei (1353, 1354, 1367), apoi în sfârşit din nou contra Castilliei (1369). Au mai existat grupe de mercenari almogavari în cursul sec. XV, dar au dispărut în cele din urmă.
