Înfrîngerea înregistrată de armatele 3 și 4 române la Stalingrad a reprezentat un adevărat dezastru, fără precedent în istoria militară a românilor, în nici două luni, armatele 3 şi 4 române înregistrând în Cotul Donului şi în Stepa Kalmukă o adevărată dramă, pierzând între 140.000 și 150.000 de militari – morţi, răniţi sau dispăruţi -, precum și aproape toată tehnica de luptă. Impactul emoțional și consecințele strategice au fost enorme. Din păcate, sacrificiul celor căzuți în luptă la Stalingrad a fost uitat rapid, interesele comune ale conducerilor politico-militare germane și române ducând la uitarea divergențelor apărute în cursul bătăliei, la compromis.
Cu toate acestea, orice prezentare și analiză a acelor tragice evenimente tragice nu trebuie să ignore cauzele care au determinat dezastrul, care au fost multiple și s-au datorat, în primul rând, superiorității zdrobitoare în forțe și mijloace realizată de inamic (mai ales în blindate și artilerie) pe direcțiile de efort, modului în care germanii au introdus în luptă cele două armate române, dar și multor greșeli de concepție și execuție din partea comandamentelor și trupelor române.
Decisivă a fost și superioritatea zdrobitoare în forțe (de până la 9/1 pe direcțiile de efort) și mijloace de luptă realizată de către inamic, mai ales în blindate, tancurile K.W. 1 şi T.34, dovedindu-se invulnerabile la tunurile anticar, calibrele 37 mm şi 47 mm, şi chiar la proiectilele de ruptură ale tunurilor de calibrul 75 mm şi obuzierelor de calibrul 100 mm (puține) cu care era dotată artileria română. Ca urmare, contraofensiva sovietică din 19 noiembrie 1942 a provocat un adevărat dezastru determinat. Tragedia a fost amplificată de faptul că trupele române au trebuit să se apere într-un teren descoperit, fără lucrări defensive şi fără sprijin de aviaţie. „Cine cunoaşte această realitate – aprecia mareşalul Ion Antonescu – nu se mai poate întreba din ce cauză au fost distruse cele 16 divizii române.”
Germanilor li se poate imputa modul în care au introdus în luptă cele două armate române (18 divizii, cu 230.872 militari), în condiţii, cu totul nefavorabile: Armata 3 în Cotul Donului (unde sovieticii deţineau deja un cap de pod, cu o dezvoltare frontală de peste 70 km şi o adâncime de 25 km), într-un teren nefavorabil apărării, într-un dispozitiv liniar, puţin dens, lipsit de adâncime operativă şi fără lucrări de apărare; Armata 4 în Stepa Kalmukă, pe un front foarte mare (circa 250 km) pentru numai şapte divizii, insuficient dotate şi încadrate (30% şi 75% din necesar). În acest context, totul trebuia luat de la început (în condiţiile lipsei de material din zonă şi a terenului îngheţat). Cu toate că pericolele existente au fost percepute de la început de către comandanţii ambelor armate (generalii Petre Dumitrescu, respectiv Constantin Constantinescu-Klaps), comandamentele superioare germane nu au făcut nimic pentru îndreptarea situaţiei. Acest lucur îl determina pe generalul Petre Dumotrescu să consemneze: „Tragedia trăită de comandamentul nostru superior în lupta alături de germani constă tocmai în faptul că a fost clarvăzător, că a expus limpede convingerile sale, că a intervenit pe toate căile ce se puteu încadra într-o disciplină militară, dar fără să reuşească să obţină decât într-o mică măsură rezultatele dorite.„
Conform ordinelor date de germani (mai ales de către Adolf Hitler), marile unităţi române trebuiau să apere cu orice preţ poziţiile încredințate contra oricărei încercări de pătrundere a inamicului, retragerea din proprie iniţiativă constituind, în concepţia comandamentului german, o mare greşală. Aceeași cerință a fost pusă și în faţa diviziilor germane însă acestea erau mult mai bine dotate, mai bine pregătite şi mai bine echipate pentru luptă.
O altă cauză a înfrângerii a constat în neintroducerea în luptă de către comandamentul superior german, în primele zile care au urmat declanşării ofensivei sovietice, a rezervelor care să contribuie la restabilirea situaţiei. S-au adăugat deficienţele apărute în transporturile spre front, comandamentul german punând la dispoziţie doar 20% din necesităţile de benzină, fapt care a creat mari dificultăţi de aprovizionare, în contextul în care s-a acordat prioritate aprovizionării Armatei 6 germane.
A contat și limitarea libertăţii de conducere şi a iniţiativei comandanţilor români prin centralizarea excesivă a actului de comandă de către comandamentele germane, care a mers până acolo încât comandanţii români de armate nu au avut libertatea de a avea iniţiativă şi a lua decizii, cât de cât importante, fără aprobarea eşaloanelor superioare, sau chiar similare, germane. În cea mai mare parte, iniţiativele şi avertismentele comandamentelor române au rămas fără rezultat.
Înfrângerea nu s-a datorat însă doar condițiilor în care au fost puse diviziile române să lupte, ci și propriilor greşeli de conducere şi de execuţie, documentele epocii releevînd numeroase cazuri de panică, de lașitate, de abandonare a luptei etc., mai ales acolo unde superioritatea inamicului a fost zdrobitoare. Toate acestea nu trebuie ignorate, ci studiate și luate în considerare atunci când este analizat dezastrul românesc de la Stalingrad, chair dacă au existat numeroase situații în care militarii români au luptat cu vitejie și spirit de sacrificiu, fapt relevant de numeroși comandanți germani.
Cu multă ateenție trebuie studiate și relațiile de comandament româno-germane, ccare au fost corecte şi principiale, în momentele normale de desfăşurare a operaţiilor militare, în special atunci când s-au înregistrat succese. Ele s-au deteriorat însă în momentele în care au intervenit înfrângerile, generalii germani acuzând pe unii comandanți români de părăsirea prea rapidă a pozițiilor de luptă și propunând chiar defeirea lor spre cerrcetarea Curților Marțiale. Șeful Marelui Cartier General român a considerat asemenea acuzații și afirrmații ca fiind „jignitoare” și le-a considerat „în totul neîntemeiate”. Pentru detensionarea relațiilor bilaterale l-a informat pe mareşalul Ion Antonescu despre „condiţiile obiective extrem de grele” în care fuseseră puse să lupte trupele române „până la epuizarea totală a unităţilor şi a tuturor posibilităţilor de rezistenţă” şi ruga pe conducătorul Statului să intervină la Hitler pentru a ordona generalului von Weichs să-şi retragă aprecierile negative referitoare la comportarea trupelor române în luptă „pentru ca morţii noştri să nu fie dezonoraţi„. În situația extraordinar de complexă în care s-au desfășurat luptele, dreptate au avut și unii și alții, remarcabilul istoric Manfred Kehrig referinduu-se și la „îngîmfarea tradițională” de care a dat dovadă comandantul Grupului de armate „B”.
Pe aceleaşi coordonate de demnitate, mareşalul Ion Antonescu reamintea, la 9 decembrie 1942, feldmareşalului von Manstein că România a pus la dispoziţia Germaniei „aproape totalitatea forţelor sale armate”, îndeplinind astfel „un rol european foarte îndepărtat de modestele sale idealuri naţionale şi politice”, dar că „această jertfă generoasă nu trebuie privită ca o obligaţie fără restricţiuni”, că „nimeni nu poate cere altceva decât ceea ce noi consimţim a da, între Germania şi România neexistând, până la această dată, nici o convenţie, nici politică şi nici militară”. Concomitent, el atrăgea atenţia: „Soldatul român nu poate fi comandat decât de ofiţerul şi comandamentul român. El nu poate fi umilit de un străin, cu atât mai puţin de un camarad de arme, chiar când greşeşte. El nu poate fi masacrat în atacuti inutile, cum nu au fost masacrate nici diviziile germane nr. 62 şi 294. El nu poate fi pedepsit decât de ofiţerul român. De bravele noastre unităţi nu poate dispune oricine după bunul său plac, după cum nu poate dispune de ale dumneavoastră. Constituţia ţării mele opreşte acest lucru, după cum o opreşte pentru dumneavoastră constituţia şi onoarea ţării dumneavoastră. Eu sunt dator să vă previn că dacă nu încetează această atitudine şi aceste fapte voi avea de examinat situaţia forşelor noastre în cadrul frontului dumneavoastră.”
Analizând această stare de lucruri, Manfred Kehrig aprecia că la începutul anului 1943 „camaraderia de arme germano-româno nu mai exista decât în vorbe. Trupele române și conducerea lor nu mai erau dispuse să lupte în Rusia”. Interese comune aveau să ducă în perioada următoare la depăşirea crizei de încredere româno-germană provocată de gravele înfrângeri din Cotul Donului şi din Stepa Kalmukă, la care atât germanii cât și românii au avut partea lor de vină.
Armata 3 română în Cotul Donului
La 31 august 1942, în condiţiile în care ofensiva germană spre Stalingrad fusese oprită de forţele sovietice, comandamentul Armatei 3 române, aflat în Kuban, a primit ordin să preia de la trupele germane şi italiene apărarea frontului situat în Cotul Donului, între Kleţkaia şi Suhoi Doniek. Schimbarea trupelor aliate germane, care urmau să fie introduse pe frontul din faţa Stalingradului, s-a făcut sub ordinele Armatei 6 germane.
Convins de importanţa frontului de pe Don şi de pericolul pe care îl reprezenta capul de pod pe care îl deţineau trupele sovietice la sud de râu, cu o dezvoltare frontală de peste 70 km şi o adâncime de 25 km (pe valea Ţuţkan), care permitea concentrarea unor puternice forţe inamice şi executarea unor atacuri concentrice din intrândurile Kleţkaia şi Bolişoi, în centrul şi flancul drept al armatei, comandamentul român a urmărit de la început întărirea frontului, propunând Înaltului Comandament al Armatei germane de Uscat (O.K.H.), la 21 septembrie 1942, desfăşurarea unei acţiuni ofensive care să ducă la lichidarea capului de pod inamic. Confirmând faptul că frontul de pe Don era de importanţă primordiară, comandamentul german a promis întăriri. În privinţa reducerii capului de pod, acţiune cerută şi de comandamentele Grupului de armate „B” şi Armatei 6 germane, OKH-ul nu a fost de acord, invocând imposibilitatea asigurării sprijinului de aviaţie, care era întrebuinţată, cu precădere pe frontul de la Stalingrad. Ca urmare, la 19 noiembrie 1942, când sovieticii au declanşat contraofensiva, Armata 3 română, care a primit șocul lovitirii principale, s-a aflat într-o situației extrem de nefavorabilă apărării, lucrările defensive, luate în primire de la trupele italiene şi germane, fiind aproape inexistente.
La acestea s-a adăugat şi faptul că misiunea Armatei 3 s-a cristalizat treptat, fără a se primi un ordin sau instrucţiuni precise, care să fixeze clar şi explicit ideile operative ale grupului de armată în ceea ce priveşte manevra defensivă, adâncimea zonei în care se putea primi bătălia, sau cel puţin poziţiile de organizat în adâncime şi zonele de interes deosebit pentru Grupul de armată. Mai mult, conduita operativă s-a putut deduce doar din directivele şi instrucţiunile cu caracter general primite de la Înaltul comandament german, care, pornind de la ideea că inamicul nu va putea întreprinde în iarna anului 1942/1943 acţiuni importante, cu obiective îndepărtate a cerut păstrarea cu orice preţ a liniei principale de rezistenţă. Conform acestora, apărarea trebuia să menţină şi să apere poziţiile cucerite contra oricărei încercări de pătrundere inamică.
În situaţia în care se afla, Armata 3 nu a putut realiza o densitate suficientă de forţe, care să asigure păstrarea cu orice preţ a poziţiei primite chiar dacă ar fi introdus în prima linie de luptă toate forţele avute la dispoziţie. Ea nu dispunea nici de mijloace suficiente de izbire pentru a reacţiona puternic în cadrul unei apărări elastice şi nici de rezervele absolut necesare. Cu toate acestea, la 10 octombrie 1942, prin ordinul de operaţii nr. 100, generalul Petre Dumitrescu, comandantul armatei, a decis că „Armata se va bate cu toate forţele pentru menţinerea poziţiei de rezistenţă”. Sesizând pericolul unei asemenea situaţii, la care se adăuga şi slaba capacitate combativă a diviziilor şi pierderile înregistrate în luptele anterioare, generalul Petre Dumitrescu concluziona, înainte de începerea bătăliei: „Cu mijloacele ce avem la îndemână nu vom putea face faţă unui atac inamic mai important şi de durată mai lungă„.
În acest context defavorabil pentru Armata 3 română, în zorii zilei de 19 noiembrie 1942, la orele 5,20, pe întuneric şi pe ceaţă deasă, realizând o superioritate zdrobitoare pe direcţiile de efort (6/1 în zona Corpului 6 armată şi 9/1 la Corpul 2 armată), forţe sovietice de infanterie însoţite de o mare masă de tancuri grele, susţinute de artilerie, au declanşat o puternică contraofensivă în Cotul Donului, urmărind străpungerea frontului pe văile Ţuţkan şi Kleţkaia, executarea unor atacuri concentrice spre Perelasovski pentru a încercui şi distruge centrul şi aripa dreaptă a armatei şi a-şi dirija apoi forţele spre Kalaci şi râul Cir. Pe valea Kleţkaia, în sectorul Diviziei 13 infanterie (8-10 km dezvoltare frontală) au realizat o superioritate de forţe de 6/1 km, iar pe valea Zuskan, la Divizia 14 infanterie (10-12 km), de 5/1.
Atacând cu infanterie însoţită de tancuri grele, forţele sovietice au străpuns dispozitivul celor două divizii române, realizând o breşă largă de 15-18 km şi adâncă de 35 km la Divizia 13 infanterie, de la flancul drept, întrerupând legătura cu Armata 6 germană căreia i s-a alăturat Divizia 6 cavalerie şi Detaşamentul „colonel Voicu”. Divizia 14 infanterie a fost distrusă aproape în întregime, inamicul pătrunzând 15 km pe un front de 15 – 18 km. Ritmul alert al pătrunderii forţelor sovietice a făcut ca intervenţia Diviziei 15 infanterie, aflată în rezervă, să capete de la început un caracter defensiv, iar contraatacul Diviziei 14 blindate germane să nu ducă la nici un rezultat. Cu toate eforturile făcute de trupele române, inamicul a ajuns la Evtarovski (la orele 16:30), la Kalmikov (la orele 21) şi la Manoilin (la orele 20:30). Pe restul frontului atacurile inamicului au fost oprite pretutindeni. Referindu-se la cauzele succesului inamic, generalul Petre Dumitrescu aprecia că factorul determinant l-a reprezentat „utilizarea masivă a tancurilor grele contra unei apărări lipsite de apărare antitanc eficace şi suficient de numeroasă„. Relevant în acest sens este faptul că acolo unde infanteria inamică nu a fost însoţită de tancuri ea a fost respinsă uşor, înregistrând pierderi mari.
Ziua a doua a ofensivei sovietice a relevat cu claritate obiectivele strategice vizate de comandamentul sovietic. În loc să exloateze succesul spre sud, forţele principale inamice s-au îndreptat spre Kalaci pentru a încercui dinspre nord-vest Armata 6 germană, care lupta la Stalingrad. Pe frontul Armatei 3 române efortul s-a concentrat asupra Corpului 48 blindat german, care bloca înaintarea forţelor sovietice spre sud-est. Încercarea acestuia de contraatac, cu forţe insuficiente şi izolate a eşuat, blindatele germane şi române fiind depăşite de trupele sovietice superioare numeric. Situaţia a fost agravată de condiţiile atmosferice care nu au permis intervenţia aviaţiei. Acţiunile au continuat în ambele breşe, separate la centru de un front continuu de 30 km pe care rezistau diviziile 5, 6, 13 şi 15 infanterie. Rezistenţa acestora a creat condiţii în timp şi spaţiu pentru intervenţia trupelor germane din rezervă, dar aceasta a fost tardivă şi cu forţe insuficiente.
La 21 noiembrie, în cea de-a treia zi a ofensivei, sovieticii şi-au concentrat efortul spre lărgirea breşelor realizate în zilelele precedente. În urma insuccesului Corpului 48 blindat german de a străbate prin Perelasovski pentru a realiza legătura cu resturile diviziilor 5, 6, 13, 14 şi 15 infanterie, care constituiseră ad-hoc, în încercuire, Gruparea „general Lascăr”, comandamentul armatei a făcut numeroase intervenţii pentru retragerea trupelor încercuite. Germanii au cerut în mod repetat să „se reziste pe loc„. Neprimind ordinul de retragere militarii români au continuat să lupte în încercuire, dând parlamentarilor sovietici care cereau capitularea un răspuns categoric: „Vom duce lupta mai departe, fără nici gând de predare. Luptăm până la unul. Nu ne predăm”. În faţa acestei hotărâri, ofiţerul de legătură german a mulţumit pentru „loialitatea şi camaraderia de arme” arătate de armata română, afirmând că germanii nu vor uita niciodată gestul trupelor române.
Lupte grele s-au dus şi în ziua de 22 noiembrie 1942 când resturile corpurilor 2, 4 şi 5 armată au încercat să organizeze un front defensiv. La Gruparea „general Lascăr” însă un puternic atac sovietic a distrus Divizia 5 infanterie, determinând dezorganizarea grupului şi încercarea generalului Ioan Sion de a străpunge cu o parte din forţe poziţiile inamice şi a ieşi din încercuire. Restul trupelor au continuat să lupte. Apreciind eforturile făcute de trupele române din încercuire pentru salvarea situaţiei, Hitler a acordat în cea de-a patra zi a ofensivei sovietice generalului Mihail Lascăr Frunzele de Stejar la Crucea de Cavaler a ordinului „Crucea de Fier”, în timp ce mareşalul Ion Antonescu l-a distins cu ordinul „Mihai Viteazul”, clasa II-a. În noaptea de 22 spre 23 noiembrie, frontul Grupării „general Lascăr” s-a năruit însă total.
În cea de-a cincea a bătăliei (23 noiembrie) sovieticii au pătruns la vest de valea Kriuşca până pe Cir, la nord de Bokovskaia, în timp ce în centrul dispozitivului de luptă, coloana generalului Ioan Sion a traversat cu bine dispozitivul inamic, dar a fost atacată după trecerea văii Zariza. A reuşit, totuşi, să ajungă în zona Corpului 48 blindat, care i-a ordonat să apere satul Bol. Donscinskaia, împreună cu Divizia 22 blindată germană. În urma puternicului atac inamic executat cu care de luptă a înregistrat însă pierderi mari, resturile deplasându-se, sub protecţia diviziilor 22 blindată germană şi 1 blindată română, la sud de valea Kurtlac, unde a fost reaprovizionată pe calea aerului. Pe frontul încercuirii, trupele aflate sub comanda generalului Traian Stănescu, au fost atacate din toate forţele, restrângându-se în seara zilei în sectorul Raspopinskaia, Baskovski, Isbunskenski.
La 24 noiembrie, sovieticii au atacat pe frontul Corpului 1 armată, la nord-est de Cir, şi în zona Bol. Donscinskaia pe care a ocupat-o, respingând trupele germane şi române spre Cernâşevskaia. În aceste lupte a căzut ucis generalul Ioan Sion. Atacate în tot cursul zilei trupele din încercuire şi-au epuizat toate posibilităţile de rezistenţă. Rămasă fără hrană şi muniţii, Gruparea „general Stănescu” a fost obligată să capituleze. În perioada următoare, resturile diviziilor române, care reuşiseră să se repliezer, au continuat să lupte pe Cir. Astfel a luat sfârşit apriga bătălie din Cotul Donului, în cursul cărei trupele române şi germane au înregistrat mari pierderi uname şi materiale.
Armata 4 română în Stepa Kalmukă
Comandată de generalul Constantin Constantinescu – Klaps, Armata 4 română (corpurile 6 şi 7 armată) a acţionat în Stepa Kalmukă, la sud de Stalingrad, pe un front de circa 250 km, cu 7 divizii, insuficient dotate şi încadrate (30% şi 75% din necesar). Densitatea mică a forţelor a înrăutăţit şi mai rău situaţia armatei, care a primit ordin să reziste la încercuire, indiferent de forţa atacului inamic.
În această zonă, armatele 64, 57 şi 51 sovietice au atacat în forţă, în zorii zilei de 20 noiembrie 1942, pe frontul Armatei 1 blindate germane şi Armatei 4 române, la sud de Beketovka, pe direcţia generală Dubovi Uvrag – Kotelnikovo. La flancul stâng al Armatei 4, în sectorul Corpului 6 armată (comandant: generalul Corneliu Dragalina) lovitura principală a fost dată în fâşia diviziilor 1, 2 şi 18 infanterie, pe direcţia Zaza – Plodovitoe şi în lungul căii ferate spre Kotelnikovo. Sub presiunea numărului mare de tancuri inamice cărora artileria puţina artilerie antitanc de calibrumic nu le-a putut face faţă, diviziile române au fost obligate să se retragă, Armata 4 neputând asigura rezistenţa pe aliniamentul Tundutovo, Tinguta, Plodovitoe, aşa cum ceruse Armata 4 blindată germană. După ce a interceptat calea ferată la sud de Tundutovo, în noaptea de 20 spre 21 noiembrie, inamicul a atacat cu care de luptă şi a ocupat la 21 noiembrie gara şi localitatea Abganerovo.
Fără succes s-a dovedit a fi şi încercarea de a constitui o poziţie de rezistenţă pe râul Aksay. Sub presiunea puternică a forţelor sovietice, generalul Constantin Constantinescu-Claps a fost obligat, în seara zilei se 21 noiembrie, să ordone ruperea luptei, sub protecţia trupelor aflate pe aliniamentul Goncearovski, Vasilievka, şi retragerea la sud de Aksay, reuşind să oprească, până la 28 noiembrie, cu sprijinul Detaşamentului german „Panvitz”, înaintarea forţelor sovietice la est de Kotelnicovo, pe aliniamentul Cernikovski, Darganov. Concomitent, la flancul stâng al armatei, unde forţele sovietice au atacat cu mai mică intensitate, pe direcţia Batar Maloe – Obilnoe, Corpul 7 armată (comandant: generalul Florea Mitrănescu), a reuşit să opreasc inamicul, până la 26 noiembrie, pe aliniamentul Kenkria, sud Obilnoe.
În cadrul contraofensivei declanşată de Armata 4 blindată germană, la 12 decembrie, pentru reluarea Armatei 6 germană, încercuită la Stalingrad (operaţia „Wintergewiter”), Armata 4 română a asigurat apărarea localităţii Kotelnikovo şi a participat la ofensivă cu o grupare de forţe, care a asigurat flancul stâng al diviziilor blindate germane, oprite, la 23 noiembrie, pe valea râului Mîşkova, la numai 50 km de trupele generalului von Paulus. În timpul contraofensivei sovietice, declanşată la 25 decembrie, resturile Armatei 4 române, dispuse pe un front de 140 km, extenuate, fără material anticar, au înregistrat din nou mari pierderi.
La fel ca bătălia din Cotul Donului şi cea din Stepa Kalmucă a relevat adevărul, pus în evidenţă de locotenent-colonelul Nicolae Dragomir, subşeful de stat major al Armatei 4, care participase nemijlocit la conducerea acţiunilor militare, că participarea armatelor în cadrul unui război de coaliţie a pus „problema armonizării punctelor de vedere şi a eforturilor în vederea scopului comun”, fapt care nu s-a produs întotdeauna în relaţiile de comandament româno-germane. Ofiţerul român aprecia că „ori de câte ori nu s-a respectat proporţionalitatea scopurilor la mijloace, verdictul faptelor a fost neiertător”. Se referea la misiunea de rezistenţă „pe loc” primită de Armata 4, în condiţiile în care aceasta a trebuit să lupte contra unei mase de tancuri de mare tonaj, într-un teren descoperit, fără lucrări defensive, fără armament antitanc eficient şi fără sprijin de aviaţie. În aceste condiţii lupta a devenit „disproporţionată faţă de mijloace”. Acest lucru l-a determinat pe generalul Constantin Constantinescu-Claps să aprecieze, că ceea ce s-a întâmplat în Stepa Kalmukă a fost ,,o fatalitate”.
Insistenţa comandamentelor germane de a nu se ceda cu nici un preţ terenul a luat, totodată, comandamentelor române orice posibilitate de manevrare a forţelor şi mijloacelor în adâncime, ceea ce a avut ca rezultat sacrificarea, de multe ori inutilă, a trupelor. Apreciind că misiunea primită de Armata 4 în Stepa Kalmucă, deci şi de Corpul 7 armată, a fost „în afara realităţilor momentului”, locotenent-colonelul Nicolae Dragomir considera că armata trebuia să primească „o misiune generală în care să primeze scopul, nu modalităţile”.
În domeniul cooperării cu trupele germane, bătălia din Stepa Kalmukă, la fel ca şi cea desfăşurată de Armata 3 în Cotul Donului, a relevat faptul că relaţiile militare româno-germane au fost influenţate negativ nu atât de integrarea temporară a unor mari unităţi române în structurile militare ale Wehrmachtului, cât, mai ales, de concentrarea conducerii acţiunilor de luptă „într-o singură mână” – cea a lui Hitler -, care şi-a asumat, practic, comanda supremă a forţelor armate germane şi aliate angajate pe frontul de Est, acordând prioritate propriilor interese, lipsind comandamentul român de o imagine de ansamblu în plan strategic, impunând un mod de conducere care nu corespundea principiilor şi prevederilor doctrinei militare româneşti. Limitarea libertăţii de conducere şi a iniţiativei comandanţilor români în acţiunile militare desfăşurate în zona Stalingrad prin centralizarea excesivă a actului de comandă de către comandamentele germane a mers până acolo încât comandanţii de armate români nu au avut libertatea de a avea iniţiative şi a lua decizii cât de cât importante fără aprobarea eşaloanelor superioare, sau chir similare, germane. În cea mai mare parte, iniţiativele şi avertismentele comandamentelor române au rămas fără rezultat.
Cronologia evenimentelor
- 10 noiembrie 1942
Pe frontul din Cotul Donului, trupele sovietice atacă puternic în centrul dispozitivului defensiv al Corpului 4 armată pătrunzâd circa 400 de metri pe un front de 2 km.
Flota 4 aeriană germană execută atacuri asupra dispozitivului sovietic din Cotul Donului, la acţiune participând şi aviaţia română din zonă.
- 12 noiembrie 1942
Mareşalul Ion Antonescu cere generalului Ilie Şteflea, aflat pe front: „Trebuie consolidate poziţiile ocupate la maximum. Oamenii trebuie instruiţi să reziste pe loc la atacurile cu care. Lupta trebuie dusă pentru a separa carele atacatoare de infanteria proprie. În acest caz atacul eşuează şi carele sunt pierdute. Dacă se fuge la înaintarea carelor, infanteria apărării este pierdută. Acesta este tot secretul luptei în contra ruşilor”.
- 14 noiembrie 1942
Generalul Ilie Şteflea informează pe Ion Antonescu despre situaţia Armatei 3 din Cotul Donului şi apreciază: „Introducerea de noi mari unităţi în linie pe fronturi relative înguste, apropierea rezervelor, aducerea de blindate, artilerie grea şi brandt-uri, construcţia a 4 noi poduri peste Don şi intensificarea circulaţiei, care în ultimele ziele a însumat circa 3.000 auto numai între limita dreaptă a armatei şi Hoper, sunt indicii serioase că inamicul pregăteşte o acţiune importantă asupra dreptei şi centrului armatei. Ultimele informaţiuni arată că preparativele acestuia sunt aproape terminate şi că atacul pare imminent”.
- 18 noiembrie 1942
Mareşalul Ion Antonescu cere ca ministrul român la Berlin, Ion Gheorghe, să informeze pe germani, că trupele române de pe front continuă să aibă „numeroase lipsuri de ordin material” şi roagă „să se constituie fără întârziere Grupul de armate Don”.
Aflat pe front, generalul german Arthur Hauffe recunoaşte lipsurile materiale cu care se confruntă trupele române: „Mă îngrijorează nu numai scăderea rezistenţei materiale şi morale a românilor, ci şi repercusiunile serioase ce le poate avea aceasta asupra coaliţiei şi a poziţiei mareşalului, care a condiţionat trimiterea diviziilor române de respectarea promisiunii Führer-ului în privinţa organizării. Trebuie luat în consideraţie şi faptul că România, ca furnizoare de petrol, reprezintă o importanţă hotărâtoare. Ca atacre, este imperios necesar un ajutor imediat şi substanţial şi o îmbunătăţire simţitoare în toate domeniile de aprovizionare„.
În Cotul Donului, în cursul nopţii de 17 spre 18 noiembrie au loc puternice incursiuni şi bombardamente de artilerie şi aruncătoare sovietice de o parte şi de alta a văii Ţuţkan, pe frontul apărat de Divizia 9 infanterie (Corpul 2 armată), la vest de rău, precum şi la Divizia 14 infanterie, la est. Pentru a face faţă, comandantul Corpului 2 armată constituie Detaşamentul „colonel Golgoteanu” pe care îl dispune în zona Bolşoi, însă rămâne fără reserve.
Preotul ambulanţei Diviziei 1 blindate botează 75 de copii de diferite vârste din Petrovka şi Sacharcenko, în Cotul Donului.
- 19 noiembrie 1942
În zorii zilei, pe o ceaţă deasă, trupele sovietice aparţinând Fronturilor „Sud-Vest”, „Don” şi „Stalingrad” (circa 1.000,000 de oameni, 13.500 tunuri, 900 tancuri şi 1.400 avioane) declanşează (după o pregătire de artileire de 80 minute cu 3.500 guri de foc) o puternică contraofensivă în Cotul Donului străpungând din prima zi dispozitivul de apărarea al trupelor germane şi române. Dispunând de o superioritate zdrobitoare pe direcţiile de efort, sovieticii atacă în special spre cele două flancuri ale intrândului german de la vest de Volga, în zona de acţiune a armatelor 3 şi 4 române, cu intenţia de a ajunge la Kalaci, pentru a încercui Armata 6 germană, şi a continua apoi înaintarea spre Rostov.
În zona de luptă a Armatei 3 (încadrată cu 143.296 militari), trupele sovietice atacă la flancul drept, în sectorul Corpului 4 armată, pe direcţia Kletskaia-Ievtarovski (Gromki)-Kalmukovskaia, la centrul dispozitivului de apărare, în sectorul Corpului 5 armată, spre Sirkovski-Perelazovski, şi în cel al Corpului 2 armată, la est şi la vest de valea Ţuţkan, iar la flancul stâng, în sectoarele corpurilor 2 şi 1 armată spre Gorbatovski, pe valea Kriuşca.
Cele mai puternice atacuri, „cu mase mari de tancuri”, urmate de infanterie, sunt date în sectoarele de luptă ale diviziilor 13 infanterie (la sud de Kletskaia) şi 14 infanterie (la Bolşoi). Tunurile anticar de care dispuneau diviziile române (cu excepţia a câte 6 tunuri, calibre 75mm, de care dispunea fiecare divizie) sunt ineficace şi nu pot face faţă.
Atacul puternic executat de trupele sovietice a pulverizat dispozitivul de luptă al Diviziei 13 infanterie (o parte din unităţi au ajuns în dispozitivul Diviziei 15 infanterie de la flancul stâng, care nu fusese atacată puternic), inamicul pătrunzând la ora 13 în Gromki şi în seara zilei în Salamakovski. Luptele au fost dramatice, tancurile sovietice pătrunzând în centrul de rezistenţă al marii unităţi şi „sfărâmând tot materialul anticar prin călcare şi trăgând cu tunurile, mitralierele şi grenadele asupra infanteriei adăpostite în gropi”. Sub presiunea inamicului, unităţile române continuă lupta în retragere, în timp ce comandamentul Diviziei 13 infanterie s-a retras precipitat la Ivanuşinski. De la un ofiţer sovietic de tancuri, luat prizonier, se află că înainte de începerea ofensivei, comandamentul inamic a adunat pe toţi luptătorii carelor de luptă, le-a arătat materialul anticar român şi a pus să se tragă într-un tanc, trăgând următoarea concluzie: „Vedeţi ce rezistenţă aveţi în faţa voastră? Puteţi deci înainta cu toată vigoarea şi fără frică„.
Prin spaţiul liber rezultat în urma înfrângerii Diviziei 13 infanterie, spre Raspopinskaia, în spatele Regimentului 27 infanterie, s-au îndreptat 15 tancuri sovietice, cărora vânătorii de tancuri români le-au opus o aprigă rezistenţă, chiar dacă armamentul anticar era ineficace. „Fiecare – consemnează un document de epocă – voia să distrugă unul, pentru că li se promisese câte 45 zile de concediu la cei ce vor distruge câte un car de luptă”. Chiar dacă poziţia bateriei 2 din Regimentul 16 artilerie a fost „călcată de tancuri, tun cu tun, şi scoasă din funcţiune”, au fost distruse 8 blindate sovietice.
Artileria Diviziei 14 infanterie trage în carele de luptă sovietice la distanţă de până la 100 de metri însă proiectilele antitanc nu au nici un efect, blindatele sovietice continuând să înainteze şi să strivească sub şenile militarii români. Secţia sublocotenentului Dincă trage sute de proiectile într-un tanc de mare tonaj, dar fără nici un rezultat.
Sintetizând drama trăită de militarii români în aceste lupte, generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3 consemna: „Este o datorie sfântă pentru mine să arăt că infanteria noastră şi-a făcut cu prisosinţă datoria; a stat neclintită, dar frontul ei subţire a fost uşor străbătut de masele de care puternice, contra cărora nu avea mijloace să lupte. Infanteria noastră a primit cu bravură admirabilă lupta neegală cu un adversar mult mai numeros, mai tare şi invulnerabil. S-a jertfit, cu onoarea nepătată, pe poziţiile ce i s-au încredinţat ca să le apere „fără gând de retragere”. Toate sforţările eroice făcute de unităţile noastre nu au putut sluji decât la limitarea breşelor”.
Ca urmare, în prima zi a contraofensivei, trupele sovietice au realizat în frontul armatei două spărturi: una la centru, largă de 15-18 km şi adâncă de 15 km, care tăia dispozitivul de apărare în două, şi alta la flancul drept, largă de 10-12 km şi adâncă de circa 35 km, care a interrupt legătura cu Armata 6 germană, căreia i s-a alătura Divizia 1 cavalerie (din ordinul Grupului de armate „B”) şi Detaşamentul „colonel Voicu” (ca urmare a desfăşurării luptei).
- 20 noiembrie 1942
În loc să exploateze succesul spre sud-vest, majoritatea forţelor blindate sovietice din Cotul Donului se îndreaptă spre sud-est, spre Kalaci, pentru a încercui Armata 6 germană, la est de Stalingrad.
În zona de acţiune a Armatei 3, trupele sovietice reiau înaintarea, reușesc să lărgească cele două breşe create în ziua precedentă, ajungând pe aliniamentul Varmalov, Perlazovski, Kalmîkov.
De această dată este atacat frontal, chiar din zorii zilei, Corpul 5 armată, trupele sovietice învăluind pe la sud Divizia 15 infanterie, de la flancul drept. Către ora 13, dinspre Gromki atacă 35 tancuri sovietice, pe care se aflau soldaţi, însoţite de două batalioane de infanterie. Militarii români rezistă o vreme, deşi tancurile inamice pătrund în dispozitivul lor de luptă „zdrobind adăposturi şi bordeie descoperite” şi distrugând majoritatea armamentului anticar şi posturi de comandă. Lupta este descrisă astfel de un document de epocă: „Orice încercare de oprire a carelor este zadarnică. Armamentul anticar nu are efect. Carele inamice trag şi calcă tot ce întâlnesc în cale şi aruncă grenade în gropile infanteriştilor. Sticlele de benzină sunt terminate şi infanteriştii Regimentului 10 vânători nu ezită să ia snopi de buruieni, să se siue pe care şi să-i aprindă, bineînţeles, fără nici un efect”. În final, majoritatea tancurilor sovietice se retrag, radicând moralul militarilor români, care au separat infanteria inamică de tancuri, au distrus 5 blindate şi au făcut 45 prizonieri. Relevând lupta şi sacrificiile militarilor din subordine, colonelul Calotescu raportează: „Unităţile mele sunt în poziţie şi nu o vor părăsi. Rezistăm până la capăt, însă îmi pare rău: ni se prăpădesc românaşii noştri”. Avea dreptate, căci, consemnează şi generalul Petre Dumitrescu, „câmpul de luptă era plin de morţi, iar vaietele răniţilor erau grozave”. Concomitent este atacată şi Divizia 5 infanterie, la Sirkovski.
Corpul 48 blindat german primeşte misiunea să întârzie înaintarea inamicului între văile Ţariţa şi Ţuţkan, la joncţiunea dintre corpurile 2 şi 5 armată române. Contraatacul nu reuşeşte însă.
Raportând situaţia dificilă în care se aflau diviziile române încercuite, generalul Petre Dumitrescu cere comandantului Grupului de armate „B” „să se ia din timp hotărârea retragerii acestor trupe”. Supraestimând forţa ofensivă a Corpului 48 blindat, comandamentul germane repetă ordinal de menţinere pe loc a Grupului „general Lascăr”.
La Corpul 2 armată, trupele de la flancul drept al Diviziei 9 infanterie, sub ameninţarea încercuirii pe la sud, sunt nevoite să se retragă spre vest; concomitent, Divizia 7 cavalerie este respinsă spre sud până la sud de Varlamov.
La 4 km vest de valea Ţariţa este atacată şi încercuită Divizia 1 blindată română.
Deocamdată rezistă doar Corpul 1 armată de la flancul stâng al Armatei 3, la vest de valea Kriuşka.
Dupa o puternica pregatire de artilerie, inclusiv cu katiuse, Divizia 20 infanteriea primește socul masei de tancuri sovietice. Cu toata rezistenta opusa de Regimentul 91 infanterie și Batalionul 20 pionieri, inamicul rupe frontul pe directiile Tundutovo si Ivanovka, în lungul rambleului de cale ferata, patrunzând în spatele si flancul drept al diviziei. Dupa o rezistenta de circa o ora militarii romani de pe directia de efort a trupelor sovietice „au fost lichidati și capturati de la comandant pana la ultimul soldat„, dupa cum mentioneaza jurnalul de operati al marii unitati. S-au putut salva doar 2-3 ofiteri și 30-40 de soldati. Concomitent tancurile sovietice au patruns si in sectorul divizionului 2 din Regimentul 40 artilerie pulverizandu-i poziția „după o luptă pe viața si pe moarte”. La orele 10, sovieticii au atacat și în sectoarele de Centru și de Nord ale diviziei. Din batalionul 1 din Regimentul 83 infanterie au scapat doar 32 de oameni. Intervenția Diviziei 29 motorizată germană si ordinele „energice, conforme cu situația” date de generalul Nicolae Tataranu – așa cum aprecia generalul Jaenicke, comandantul Corpului 4 armată german – au făcut ca divizia să-și păstreze coeziunea și să reușească să constituie un nou front defensiv, să oprească „cu cea mai mare energie unele elemente ce dadeau inapoi”, să angajeze rezervele in prima linie de luptă.
Concomitent, trupele sovietice aparţinând Frontului „Stalingrad” atacă puternic şi în Stepa Kalmukă, cu precădere pe frontul Armatei 4 române, între lacurile Barmanţak şi Sarpa, spre Abganerovo şi Plodovitoie, în sectorul Corpului 6 armată, şi spre Obilnoe, la Corpul 7 armată.
Cele mai puternice atacuri se duc în sectorul diviziilor 1 şi 18 infanterie, inamicul cucerind până seara Plodovitoie. Seara, generalul Constantin Constantinescu-Claps, comandantul Armatei 4, raportează: „Am fost personal 3 zile pe front şi m-am convins că cele întâmplate erau o fatalitate. Cel mai important sprijin ce puteţi da trupelor este trimiterea de benzină, ulei şi apoi muniţie„. La rându-i, locotenent-colonelul Nicolae Dragomir, subşeful de stat major, face şi el cunoscut: „Corpul 6 armată nu are deloc muniţie de infanterie… cu toate nenumăratele noastre rapoarte”.
„Sub presiunea inamicului şi într-un asemenea context în care capacitatea de luptă a marii sale unităţi era foarte scăzută, comandantul Corpului 6 armată ordonă replierea pe aliniamentul general înălţimile nord Tundutovo, vest Plodovitoie, vest Tinguta. Încercarea de organizare a unei noi rezistenţe nu reuşeşte deoarece unităţile române sunt urmărite, atacate şi depăşite de circa 130 de blidate sovietice. Sintetizând, comandantul Armatei 4 consemnează: „Covârşit de număr şi de tancuri, frontul nu a ţinut, iar o nouă rezistenţă pe linia Tundutovo-Tinguta, ordonată de Armata 4 blindată nu s-a putut asigura din totală lipsă de muniţie la trupe şi depozite„.
Prin intermediul canalului diplomatic al Legaţiei elveţiene la Bucureşti, Iuliu Maniu trimite la Londra un Memoriu referitor la situaţia din România, din care rezultă: „a) Idealul naţional nu-l formează lupta din Răsărit, ci Ardealul pierdut din cauza Axei. Lupta pentru recucerirea Ardealului e principalul obiectiv naţional al românilor. b) Idealurile naţionale şi democratice ale ţării se pot realiza numai cu ajutorul Angliei. c) Trupele de pe frontul de Răsărit trebuie retrase şi armata reorganizată pentru eventualităţile viitoare. d) România trebuie să-şi păstreze deplin suveranitatea politică şi independenţa economică, opunându-se stării de protectorat instituită de Germania. e) Reîntronarea democraţiei şi libertăţilor. f) Până la instituirea unui nou regim constituţional se impune un guvern de tranziţie cu scopul de a asatisface cerinţele de ordin social, se a restabili ordinea şi ideea de justiţie, de a sancţiona crimele, ororile săvârşite, de a da reparaţiuni evreilor„. În final, documentul exprimă speranţa că „nici o morală superioară, din care se inspiră Marile Puteri, nu va tolera ciuntirea unei ţări, care a suferit atât de pe urma Axei„.
Col. (r.) dr. Alesandru Duțu
Va urma…
